Ce înseamnă „machiavelic”? - Pazit Cahlon and Alex Gendler

Vezi lecţia completă: https://ed.ted.com/lessons/what-machiavellian-really-means-pazit-cahlon-and-alex-gendler

De la piesele lui Shakespeare la dramele moderne televizate, unealta fără scrupule pentru cei care scopul scuză mijloacele, a devenit un tip de personaj familiar pe care ne place să-l urâm. Timp de secole a existat un singur cuvânt pentru a descrie astfel de personaje: machiavelic.
Dar e posibil să fi utilizat acest cuvânt în mod greşit în tot acest timp?
Pazit Cahlon şi Alex Gendler investighează originile termenului.

Lecţie de Pazit Cahlon şi Alex Gendler, regia TOGETHER.

De la piesele lui Shakespeare
la dramele moderne de la televizor,

unealta fără scrupule a celor
pentru care scopul scuză mijloacele

a devenit un tip de personaj familiar
pe care ne place să-l urâm.

De fapt, atât de familiar
că timp de secole

am utilizat un singur cuvânt pentru a
descrie astfel de personaj: machiavelic.

Dar e posibil să fi utilizat acest cuvânt
în mod greşit în tot acest timp?

La începutul secolului XVI
politicianul Niccoló Machiavelli

a scris multe lucrări
de istorie, filozofie și teatru.

Dar notorietatea sa provine din scurtul
eseu politic numit „Principele”,

considerat drept un îndrumător
pentru monarhii din prezent şi viitor.

Machiavelli nu a fost
primul care a făcut asta –

de fapt exista o întreagă tradiţie
de lucrări numite „oglinzi pentru prinţi”

încă din antichitate.

Spre deosebire de predecesorii săi,

Machiavelli nu a încercat
să descrie un guvern ideal

sau să îndemne audienţa sa
să guverneze corect şi virtuos.

În schimb, el s-a concentrat
pe problematica puterii –

cum să o dobândească şi cum să o păstreze.

În deceniile după publicare,

„Principele” a căpătat o faimă diabolică.

În timpul răboaielor religioase europene,

atât catolicii cât şi protestanţii
l-au învinuit pe Machiavelli

pentru actele instigatoare la violenţă
şi tiranie comise de oponenţii lor.

La sfârşitul secolului,

Shakespeare utiliza termenul „machiavel”
pentru a denumi un oportunist amoral,

ce ne duce direct la uzul popular
al termenului „machiavelic”

ca sinonim pentru răutăți manipulative.

La o primă vedere,

reputația „Principelui” drept un manual
pentru tiranie pare a fi binemeritată.

În lucrarea sa, Machiavelli pare
total indiferent faţă de moralitate,

cu excepţia faptului că e utilă sau
dăunătoare pentru menţinerea puterii.

De exemplu, principii sunt sfătuiţi
să considere toate atrocităţile necesare

pentru a prelua puterea

şi să le comită dintr-o singură mişcare

pentru a asigura viitoarea stabilitate.

Atacarea teritoriilor învecinate
şi oprimarea minorităţilor religioase

sunt menţionate ca mijloace eficiente
de ocupare a publicului.

Privind purtarea personală a principelui,

Machiavelli îndeamnă la păstrarea
aparenței virtuţilor

precum sinceritatea sau generozitatea,

dar să fie pregătit să le abandoneze
dacă interesele cuiva sunt ameninţate.

Într-un exemplu faimos, el spune
că pentru un conducător

„este mult mai sigur să fii
temut decât să fii iubit".

Eseul se încheie cu un apel
la Lorenzo de’ Medici,

conducătorul recent al Florenţei,

îndemnându-l să unifice oraşele-state
fragmentate ale Italiei sub domnia sa.

Mulți l-au apărat pe Machiavelli ca fiind
motivat de un realism fără sentimente

şi de o dorinţă pentru pace într-o Italie
sfâşiată de un conflict intern şi extern.

Potrivit acestei viziuni,

Machiavelli a fost primul
care a înţeles un adevăr crunt:

bunăstarea stabilității politice

merită orice tactică neplăcută
pentru a fi obținută.

Filozoful Isaiah Berlin a sugerat
că decât să fie amoral,

„Principele” revine
la moralitatea greacă antică,

plasând gloria statului deasupra
idealului creştin al salvării individuale.

Dar ce ştim despre Machiavelli poate
să nu se încadreze în acest peisaj.

Autorul a slujit în Florenţa sa natală
14 ani în calitate de diplomat,

apărând ferm guvernul său republican

împotriva monarhilor în devenire.

Atunci când familia de Medici
a ajuns la putere,

el nu doar şi-a pierdut slujba,

dar a fost chiar torturat şi izgonit.

Ținând cont de asta,

e posibil să citeşti pamfletul
pe care l-a scris în exil

nu ca o apărare a monarhiei,

ci ca pe o descriere critică
a modului în care aceasta funcționează.

Într-adevăr, personalităţi
ale Iluminismului precum Spinoza,

îl considera un avertisment
pentru cetățenii liberi

despre diversele moduri în care
pot fi subjugați de viitorii conducători.

De fapt, ambele aspecte pot fi adevărate.

Machiavelli poate că a scris
un manual pentru conducători tiranici,

dar răspândindu-l, el a dezvăluit
atuurile tiranilor celor subjugați.

Procedând astfel,

el a revoluţionat filozofia politică,

oferind lui Hobbes
şi altor viitori gânditori o platformă

pentru studiul activităților umane
bazându-se pe realități concrete

şi nu pe idealuri preconcepute.

Prin sinceritatea sa brutală şi şocantă,

Machiavelli a încercat să spulbere
iluziile populare despre putere.

Aşa cum i-a scris unui prieten,
cu puţin timp înainte să moară,

el a sperat ca oamenii să „învețe calea
spre iad pentru a scăpa de el.”