Mituri Diverse: Loki

Majoritatea dintre noi dăm prima oară de mitologie în cărțile pentru copii.

Asta ne dă falsa impresie că mitologia e precum o carte:

scrisă și nesupusă schimbării.

Dar asta e mai mult lucrul în care mitologia se fosilizează de-a lungul timpului

Mitologia vie e foarte diferită de scheletul bine articulat pe care îl punem în muzee.

Mitologia este făcută din povești,

iar poveștile se schimbă cu fiecare istorisire.

Dacă transmiți poveștile prin folclor și tradiție orală

se schimbă mult, în special personajele,

iar în mitologie persoanjele sunt zei.

Astfel, zeii ajung să evolueze alături de societatea lor.

De fiecare dată când mitul unui zeu e scris,

este ca o poză a acelui zeu în acel moment al dezvoltării lui

sau ca o singură parte dintr-o animație.

Acea parte poate fi foarte tare și interesantă,

dar dacă găsim destule astfel de părți și le punem în ordinea corectă

putem încerca să vedem cum arăta întreaga animație

și să observăm cum zeul a evoluat în timp.

Când intrăm așa profund în subiect,

caut, de obicei, informații și povești cât mai vechi

ca să putem urmări evoluția și vedea cum

zeii cu care suntem familiarizați azi

au început ca figuri de nerecunoscut

înainte să se dezvolte laolaltă cu societățile lor,

ajungând cei pe care îi cunoaștem azi,

ceea ce ne aduce la prima problemă:

Pe cine recunoaștem ca Loki zilele astea?

Sursele se contrazic mult.

Apare în numeroase povești moderne,

adesea ca schimbător de forme sau iluzionost

și frecvent ca antagonist,

dar astea sunt singurele trăsături constante pe care le are.

Uneori e jotunn, ca tatăl său,

uneori e băiatul rebel al lui Odin,

uneori lucrează cu Odin,

uneori e Prințul Tragic al Întunericului,

uneori e un laș plângăcios,

uneori e tipul bun cu o latură șireată,

uneori e doar un copil obraznic,

uneori e Satana,

iar uneori e descris ca fiind o zeitate a focului, deși probabil nu este...

greșeala mea.

Dacă precedentele cufundările adânci în subiect

au avut un început ușor, căci știam unde ajunge zeitatea,

portretizarea modernă inconsecventă a lui Loki

complică problema.

Putem vedea unde a început,

dar nu știm exact ce va ajunge...

ceea ce e exact ca el, sincer,

ar putea să fie ceva mai atent la lucrurile astea.

Să vedem unde a început nu este, însă,

atât de ușor pe cât sună.

Cealaltă complicație se datorează creștinătății

și încăpățânării nordicilor de a nu-și folosi

sistemul de scriere pentru a-și însemna mitologia

înainte să ajungă călugării.

Sursele noastre pre-creștine sunt inexistente,

iar creștinătatea are obiceiul de a elimina din existență alte religii.

Cât de neatent!

Să se gândească cineva la învățați!

Deci, în loc să intrăm în cea mai timpurie mitologie,

pentru că nu avem una atât de veche,

... să nu îi spună nimeni lui Blue, dar

vom începe cu istoria, cât mai veche posibil,

la finalul Epocii de Gheață,

când ghețarii s-au retras din Scandinavia

și regiunea a intrat în Epoca de piatră.

Această perioadă este ancorată în „zona ceții vremurilor”,

unde tot ceea ce cunoaștem despre oamenii care au trăit atunci

e cum preferau să își bată silexul.

O serie de societăți ale Epocii de piatră

s-au plimbat prin această zonă de prin 12.000 î. H.

până prin 2.800 î. H.,

când cultura indo-europeana a Topoarelor de Luptă

a intrat în scenă și a stat cu cultura costală

a Ceramicii Grunțuroase pentru aprox. 1000 de ani

până în 1700 î. H., când societățile au fuzionat

și au intrat în Epoca Bronzului.

Noua cultură practica agrigultura și creștea animale,

făcea comerț cu prietenii din Grecia Miceniană,

aveau o mare avere după standardele vremii

și le plăceau bărcile.

Datorită tuturor bărcilor gravate și

monumentelor funerare în formă de barcă

putem vedea cum acești proto-nordici sunt pe cale să devină

vikingii pe care cunoaștem și iubim.

Nu păreau să aibă un sistem de scriere momentan,

deci teoriile despre mitologia lor sunt fragmentate și puțin fondate.

}nsă știm din artă că țineau la 3 lucruri:

animale, bărci și Soarele.

Par să fi făcut o conexiune mitologică

între mișcarea Soarelui și cea a animalelor.

}n mod specific, au decis că soarele este tras de către un cal precum un car.

Este ceva important, pentru că a supraviețuit în mitologia nordică

sub forma personajelor Skinfaxi și Hrimfaxi,

caii ce trag carele Soarelui și Lunii.

{n timp ce multe mitologii asemuiesc Soarele și Luna cu care,

persoana din car primește mai multă recunoaștere dec't animalele însele.

Oricum, prin 500 î. H.,