Care e definiția comediei? Banană. - Addison Anderson

Vezi lecția integrală: http://ed.ted.com/lessons/what-s-the-definition-of-comedy-banana-addison-anderson

Ce ne face să chicotim și să râdem în hotote? Inabilitatea de a defini comedia e tocmai farmecul acesteia. Comedia e definită de sfidarea în sine a definirii. Addison Anderson profită de filozofia lui Henri Bergson și Aristotel pentru a elucida cum o definiție trasează margini în timp ce comedia le dărâmă.

Lecție de Addison Anderson, animație de Anton Bogaty.

Care e definiția comediei?

Gânditorii și filozofii
de la Platon și Aristotel

până la Hobbes, Freud ș.a.m.d.,

inclusiv cei destul de nechibzuiți
să încerce să explice o glumă,

s-au gândit la asta,
dar nimeni nu a stabilit-o.

Noroc că acest video va lămuri situația.

Pentru a defini comedia,
întâi trebuie să-ntrebi

de ce, aparent,
comedia sfidează definirea.

Răspunsul e simplu.

Comedia e sfidarea definirii

deoarece câteodată,
definițiile necesită sfidare.

Să ne gândim la definiția în sine.

Când definim, utilizăm limba
pentru a stabili limite unui lucru

pe care l-am perceput
în haosul învolburat al existenței.

Spunem ce înseamnă acesta

și îl încadrăm într-un sistem de sensuri.

Haosul devine cosmos.

Universul e tradus într-o construcție
de cunoștințe cosmologice.

Și hai să fim serioși,

avem nevoie de o oarecare ordine cosmică,
altfel am trăi pur și simplu un haos.

Haosul poate fi dur,
astfel construim un lucru numit realitate.

Acum gândește-te la logică și logos,

acel nod strâns
ce unește un cuvânt și un adevăr.

Și hai să ne întoarcem la ce e amuzant,

deoarece unii oameni spun că e simplu:

adevărul e amuzant.

E amuzant pentru că e adevărat.

Dar e prea simplist.

Multe minciuni sunt amuzante.

Comedia ficțională poate fi amuzantă.

Născocirile fără logică
sunt frecvent haioase.

De exemplu, „florp”,

hilar!

Și multe adevăruri sunt neamuzante.

Doi plus doi egal patru,

dar nu mă amuză asta.

Poți spune o anecdotă adevărată,

dar e posibil ca partenerul tău
să nu râdă.

Așadar, de ce sunt unele neadevăruri
și doar unele adevăruri amuzante?

Cum sunt aceste adevăruri
și neadevăruri amuzante

legate de adevărul suprem,

realitatea cosmologică
a faptelor și a definițiilor?

Ce le face amuzante?

E un francez care poate ajuta,

un alt gânditor care nu a definit comedia,

pentru că nu a vrut să facă asta
în mod intenționat.

Henri Bergson e un filozof francez

care a prefațat eseul său despre râs
afirmând că nu ar defini „comicul”

deoarece e un lucru viu.

A susținut că răsul
prevede o funcție socială

de a distruge rigiditatea mecanică

din atitudinea
și comportamentul oamenilor.

Cineva care repetă mereu același lucru

sau își construiește o imagine falsă
asupra sa și asupra lumii

sau neadaptarea la realitate

prin neobservarea
cojii de banană de pe jos,

ăsta e automatismul,

ignoranța rigidității propriei minți

și e periculos,

dar și ridicol.

și ridiculizarea comicului
ajută la corectare.

Comicul e o forță cinetică, vitală

sau „elan vital”
ce ne ajută să ne adaptăm.

Bergson elaborează această idee

studiind ce e amuzant
în privința multor lucruri.

Dar să rămânem aici.

La baza acestui concept al comediei

stă contradicția dintre
umanitatea adaptabilă, vitală

și automatismul dezumanizat.

Un sistem configurat
ce pretinde a defini realitatea

poate fi unul dintre
acele forțe dezumanizatoare

pe care comedia tinde să le distrugă.

Acum, să ne întoarcem la Aristotel.

Nu la Poetica sa, unde a notat
câteva gânduri despre comedie,

ci la Metafizică,

la legea fundamentală a noncontradicției,

temelia logicii.

Afirmațiile în contradictoriu
nu sunt simultan adevărate.

Dacă A este o afirmație axiomatică,

nu se poate ca atât A, cât și opusul lui A
să fie ambele adevărate.

Comedia pare că își găsește aici loc,

pentru a subexista
în ilogicul contradicției logice

și derivatele sale.

Râdem atunci când ordinea
pe care o proiectăm asupra lumii

e întreruptă și dezaprobată,

ca atunci când felul în care acționăm

contrazice adevăruri
despre care nu ne place să vorbim

sau când observațiile ciudate

făcute în tăcerea întunecată
a minții noastre private

sunt făcute public
de un spectacol bun de comedie

și când pisicile cântă la pian

deoarece pisicile, oarecum umane și ele,

întrerup realitatea noastră.

Așadar, noi nu doar râdem de adevăr,

râdem de plăcut,
edificând revelația imperfecțiunilor,

incompatibilităților,

suprapunerilor

și conflictelor directe

din sistemul aparent ordonat de adevăruri

pe care îl utilizăm pentru a defini
lumea și pe noi înșine.

Când avem o părere prea bună
despre gândirea noastră,

când considerăm lucrurile adevărate
doar pentru că spunem că sunt logos

și nu mai adaptăm,

devenim ținta glumelor
făcute pe seama noastră

de acel mic, țăcănit și păcălici haos.

Comedia transmite acel caracter jucăuș,
instructiv și distructiv,

dar nu are vreo definiție logică

deoarece acționează
conform logicii noastre,

paradoxal,

din exteriorul limitelor sale finite.

Departe de a avea o definție clară,

are o infinitate de definiții.

Și infinitatea definițiilor comediei

spune că totul poate fi explorat
în ceea ce privește comedia.

Așadar, toate definițiile realității,

în special cele care pretind
a fi universale,

logice,

cosmice,

a reprezenta adevărul suprem,

devin caraghioase.