Tot ce credeți că știți despre dependență este greșit

Ce cauzează dependența - de la cocaină la smartphone-uri? Și cum poate fi învinsă? Johann Hari a observat că metodele actuale eșuează, văzându-i pe cei dragi nereușind să lupte cu dependențele lor. A început să se întrebe de ce tratăm dependenții așa cum o facem și dacă există o modalitate mai bună. Așa cum ne împărtășește în această prelegere foarte personală, întrebările lui l-au trimis în jurul lumii și au scos la iveală căi surprinzătoare și pline de speranță de a ne gândi la o problemă mai veche.

Una dintre primele mele amintiri

e cea când încercam să trezesc
o rudă de-a mea, dar nu am reușit.

Eram doar un copil,
așa că nu am înțeles de ce,

dar când am crescut, am realizat că aveam
în familie dependenți de droguri,

incluzând mai târziu
dependenți de cocaină.

M-am gândit mult la asta în ultima vreme,
parțial pentru că exact acum 100 de ani

drogurile au fost interzise pentru
prima dată în SUA și Marea Britanie,

iar apoi am impus asta și restului lumii.

A trecut un secol de când
am luat decizia crucială

de a-i pedepsi pe dependenți
și de a-i face să sufere,

crezând că asta îi va împiedica,
le va da un impuls să se oprească.

Acum câțiva ani, mă uitam la unii
dintre dependenții pe care-i iubesc

și încercam să găsesc
o modalitate de a-i ajuta.

Am realizat că erau multe întrebări
de bază al căror răspuns nu-l știam

cum ar fi, ce cauzează
de fapt dependența?

De ce continuăm cu această abordare
care nu pare să funcționeze,

este vreo cale mai bună
pe care s-o încercăm?

Am citit mult pe această temă

și nu am putut găsi răspunsurile
pe care le căutam.

M-am gândit că voi merge să stau
cu diferiți oameni din lume

care au trăit cu asta
și au studiat subiectul,

să vorbesc cu ei și să văd
ce pot învăța de la ei.

Nu am realizat la început că voi călători
mai mult de 30 000 mile,

dar am întâlnit mulți oameni diferiți,

de la un dealer transsexual
în Brownsville, Brooklyn,

la un om de știință care hrănește
mangustele cu halucinogene

să vadă dacă le plac -

se pare că le plac,
dar doar în anumite circumstanțe -

până în singura țară care a legalizat
toate drogurile,

de la canabis la cocaină,
Portugalia.

Am realizat ceva ce m-a dat peste cap:

aproape tot ce credem că știm
despre dependență este greșit,

iar dacă începem să asimilăm
noile descoperiri despre dependență,

cred că va trebui să schimbăm mai mult
decât politica vis-a-vis de droguri.

Dar să începem cu ceea ce credem că știm,
cu ce credeam eu că știu.

Să luăm rândul din mijloc de aici.

Imaginați-vă că 20 de zile de acum
ați lua heroină de 3 ori pe zi.

Unii dintre voi arată mai entuziaști
ca alții la această idee.

(Râsete)

Nu vă-ngrijorați,
e doar un experiment mental.

Imaginați-vă că faceți asta.

Ce s-ar întâmpla?

Avem o poveste despre ce s-ar întâmpla
care ne-a fost spusă timp de un secol.

Ne gândim că, fiindcă sunt
substanțe chimice în heroină,

dacă o iei o perioadă, corpul devine
dependent de acele substanțe

și începi să simți nevoia fizică
de a le lua.

La finalul celor 20 de zile, toți ați fi
dependenți de heroină, corect?

Asta credeam eu.

Primul lucru care m-a alertat că ceva
nu e în regulă cu povestea asta

a fost atunci când mi-a fost explicată.

Dacă plec de la această conferință TED
și mă lovește o mașină și îmi rup șoldul,

aș fi dus la spital și mi-ar fi dată
multă diamorfină.

Diamorfina e heroină.

E mult mai bună decât cea
pe care o cumperi pe străzi,

pentru că ce cumperi de la dealerii
de droguri este contaminat.

Foarte puțin din ce cumperi e heroină,

dar ce primești de la doctor
e substanță pură.

Și îți va fi administrat o perioadă
destul de lungă.

E multă lume în sală,

poate nu ați realizat,
dar ați luat multă heroină.

Și oricine vede asta oriunde în lume,
lucrul ăsta se întâmplă.

Iar dacă ceea ce credem
despre dependență e corect,

acești oameni sunt expuși
acelor substanțe chimice;

Ce ar trebui să se întâmple?
Ar deveni cu toții dependenți.

Acest fapt a fost atent studiat.

Nu se întâmplă; poate ați văzut că dacă
bunica voastră a avut o înlocuire de șold,

nu a ajuns dependentă de droguri.
(Râsete)

Când am aflat asta,
mi s-a părut așa ciudat,

contrazicând tot ce îmi fusese spus,
tot ce credeam că știu,

m-am gândit că nu poate fi adevărat,
până l-am cunoscut pe Bruce Alexander.

E profesor de psihologie în Vancouver
și a făcut un experiment incredibil

care cred că ne ajută să înțelegem
această problemă.

Profesorul Alexander mi-a explicat

că percepția noastră despre dependență,
acea poveste,

provine parțial dintr-o serie
de experimente

făcute la începutul sec. XX.

Sunt experimente foarte simple.

Le puteți face diseară acasă
dacă vă simțiți un pic sadici.

Luați un cobai, îl puneți în cușcă
și îi dați două sticle de apă:

una doar cu apă, cealaltă cu apă
și heroină sau cocaină.

Dacă faceți asta, cobaiul va prefera
aproape mereu apa cu droguri

și aproape mereu se va sinucide repede.

Deci, asta e dovada, nu?
Așa credem noi că funcționează.

În anii 70, profesorul Alexander
a evaluat acest experiment

și a observat ceva.

A spus: „Punem cobaiul
într-o cușcă goală.

Nu are altceva de făcut
decât să ia drogurile.

Să încercăm ceva diferit”.

Profesorul Alexander a construit o cușcă
numită „Parcul cobailor”,

care e practic raiul pentru ei.

Au multă brânză, multe bile colorate,
multe tuneluri.

Foarte important, au mulți prieteni.
Pot să facă mult sex.

Și au ambele sticle cu apă,
cea normală și cea cu droguri.

Aici vine partea fascinantă:

în „Parcul cobailor” nu le place
apa cu droguri.

Nu o folosesc aproape deloc.

Niciunul din ei nu a folosit-o compulsiv.

Niciunul nu a luat supradoză.

Treci de la aproape 100% supradoză
când sunt izolați,

la 0% supradoză când au vieți
fericite în comunitate.

Când a văzut asta prima dată,
profesorul Alexander a crezut

că poate se aplică doar la șobolani,
sunt destul de diferiți de noi.

Poate nu așa diferiți pe cât ne-am dori,
dar, totuși...

Din fericire, a fost făcut
și un experiment pe oameni

cu același principiu, în același timp.

S-a numit războiul din Vietnam.

În Vietnam, 20% din trupele americane
luau heroină

și dacă te uiți la știrile de atunci,
erau foarte îngrijorați

căci se gândeau:„ Doamne, vom avea
sute de mii de drogați pe străzi în SUA

când războiul se va termina.”
Și părea să aibă sens.

Soldații care foloseau heroină
au fost monitorizați la întoarcere.

Arhivele de Psihiatrie Generală
au făcut un studiu detaliat;

ce li s-a întâmplat?

Nu au ajuns la dezintoxicare.
Nu au intrat în sevraj.

95% pur și simplu s-au oprit.

Dacă crezi în varianta despre substanțe
chimice, ar părea ilogic.

Profesorul Alexander
a început să se gândească

că ar putea fi o altă poveste
despre dependență.

A spus, dacă dependența nu ține
de substanțe chimice?

Ce-ar fi dacă dependența ține de cușcă?

Dacă dependența e o adaptare la mediu?

Cu privire la asta, un alt profesor,
Peter Cohen din Olanda

a sugerat că poate nici nu ar trebui
numită „dependență”.

Poate ar trebui numită „legătură”.

Oamenii au nevoia naturală
și înnăscută de a stabili relații,

iar când suntem fericiți și sănătoși
relaționăm și ne conectăm unii cu alții.

Dar dacă nu poți face asta

pentru că ești traumatizat, izolat
sau doborât de viață,

te vei conecta cu ceva
care te poate alina cumva.

Ar putea fi jocurile de noroc,
pornografia, cocaina, canabisul,

dar vei crea o legătură cu ceva
pentru că asta e natura noastră.

Asta ne dorim ca oameni.

La început, mi-a fost greu
să înțeleg acest fapt,

dar m-am gândit la el în acest mod:

După cum pot vedea, am la locul meu
o sticlă de apă, corect?

Mă uit la voi toți; și voi aveți
sticle de apă cu voi.

Uitați de droguri.
Uitați de războiul drogurilor.

Legal, aceste sticle de apă
ar putea conține votcă, corect?

Cu toții ne-am putea îmbăta -
Eu poate o voi face după - (Râsete)

dar nu o facem.

Pentru că v-ați permis tona de bani
necesari pentru a participa la TED,

îmi imaginez că vă puteți permite
să beți votcă următoarele 6 luni.

Nu ați ajunge pe stradă.

Nu veți face asta, iar motivul
nu e pentru că nu vă oprește nimeni,

ci faptul că aveți legături și conexiuni
pentru care vreți să fiți prezenți.

Vă place munca pe care o faceți.
Aveți oameni pe care-i iubiți.

Aveți relații sănătoase.

O parte centrală a dependenței, am început
să cred și asta sugerează și dovezile,

este să nu poți suporta
să fii prezent în viața ta.

Asta are implicații semnificative.

Cele mai evidente implicații
vizează războiul împotriva drogurilor.

În Arizona, am întâlnit un grup de femei

care au fost forțate să poarte tricouri
cu textul „Am fost dependent de droguri”

și să meargă în lanțuri să sape morminte
în timp ce trecătorii le ridiculizau.

Când acele femei ies din închisoare
vor avea caziere,

ceea ce înseamnă că nu vor mai lucra
în economia legală.

Acesta e un exemplu extrem, căci
erau ținute în lanțuri,

dar de fapt aproape oriunde în lume
tratăm toxicomanii într-un mod similar.

Îi pedepsim. Îi umilim.
Le facem caziere judiciare.

Le creăm bariere în a se reconecta.

Un doctor din Canada, Dr. Gabor Maté,
un om extraordinar,

mi-a spus: „Dacă vrei să faci un sistem
care să agraveze dependența,

îl vei face chiar pe acela”.

Există un loc care a decis
să facă exact opusul

și am fost acolo să văd
cum funcționează.

În 2000, Portugalia avea una din cele
mai grave probleme cu drogurile din Europa

1% din populație era dependentă
de heroină - e destul de șocant.

În fiecare an, încercau modelul american.
Pedepseau oamenii, îi stigmatizau

și îi umileau, iar problema
se agrava în fiecare an.

Într-o zi, primul ministru
și liderul opoziției s-au întâlnit

și practic au spus - uite,
nu putem continua

dacă din ce în ce mai mulți oameni
devin dependenți de heroină.

Să organizăm o comisie de doctori
și oameni de știință

care să găsească o cale
de a rezolva cu adevărat problema.

Au creat o comisie condusă
de un om excepțional, Dr. João Goulão,

să analizeze noile descoperiri
și aceștia au decis:

„Legalizați toate drogurile
de la canabis la cocaină, dar -”

următorul pas este crucial -

„luați banii pe care-i cheltuiați
pe izolarea toxicomanilor

și investiți-i pentru a-i reintegra
în societate.”

Nu la asta ne gândim ca tratament
pentru toxicomani

în SUA și Marea Britanie.

Merg la centre de dezintoxicare, fac
terapie psihologică, care e de ceva folos,

dar cel mai important lucru pe care
l-au făcut e opusul a ceea ce facem noi:

un program vast de creare
de joburi pentru toxicomani

și împrumuturi pentru ei
pentru a deschide mici afaceri.

Să spunem că erai mecanic.

Când ești pregătit, vor merge
la un garaj și vor spune:

dacă îl angajezi pe tipul ăsta un an,
îi vom plăti jumătate din salariu.

Scopul era ca orice toxicoman
din Portugalia

să aibă un motiv pentru care
să-și înceapă ziua.

Când am mers să cunosc
toxicomanii din Portugalia,

mi-au spus că atunci când
și-au redescoperit scopul,

au redescoperit legăturile
și relațiile cu societatea.

Se împlinesc 15 ani anul acesta
de la începutul experimentului

și avem și rezultatele:

folosirea drogurilor injectabile a scăzut,
potrivit British Journal of Criminology,

cu 50%.

Supradoza e foarte rară,
la fel și HIV-ul printre toxicomani.

Dependența, potrivit oricărui studiu,
a scăzut semnificativ.

Una dintre căile prin care știi că a mers
așa bine e că aproape nimeni

în Portugalia nu vrea
să se întoarcă la vechiul sistem.

Acestea sunt implicațiile politice.

Cred că sunt și implicații
la nivel mai profund.

Trăim într-o cultură în care oamenii
se simt din ce în ce mai vulnerabili

la tot felul de dependențe,
fie la smartphone-uri,

shopping sau mâncare.

Înainte de această conferință -
știți asta -

ni s-a spus că smartphone-urile
nu sunt permise

și trebuie să spun că mulți dintre voi
arătau aproape ca toxicomanii

care aud că dealerul lor nu e disponibil
în următoarele ore.

(Râsete)

Mulți dintre noi simt asta
și poate sună ciudat ce spun;

am vorbit despre cum deconectarea
e o cauză majoră a dependenței

și e ciudat să spun
că e în creștere,

căci ai crede că suntem cea mai conectată
societate vreodată, sigur.

Dar am început să cred
că legăturile pe care le avem

sau credem că le avem sunt un fel
de parodie a legăturii umane.

Dacă treceți printr-o criză,
veți observa ceva.

Nu prietenii de pe Twitter
vor veni să stea cu voi.

Nu prietenii de pe Facebook
vă vor ajuta s-o rezolvați,

ci vor fi prietenii în carne și oase
cu care aveți o relație

profundă, nuanțată, texturată,
față-în-față.

Un studiu de care am aflat de la
Bill McKibben, scriitorul despre mediu,

spune multe despre asta.

A analizat numărul de prieteni apropiați
pe care un american crede

că-i poate suna într-o criză.

Acel număr e în scădere
constantă din anii 1950.

Numărul de metri pătrați pe care
o persoană îi are în casă

a crescut constant.

Cred că asta e o metaforă pentru alegerea
pe care am făcut-o ca și cultură.

Am dat la schimb prietenii
pe metri pătrați

și legăturile le-am schimbat pe lucruri.

Rezultatul e că suntem una din cele
mai solitare societăți vreodată.

Bruce Alexander, cel care a făcut
experimentul cu Parcul cobailor, spune:

Vorbim mereu în cazul dependenței
despre recuperare individuală,

e bine să vorbim despre asta,

dar trebuie să ne gândim
și la recuperarea socială.

Ceva n-a mers bine cu noi,
nu doar ca indivizi, ci și ca grup.

Am creat o societate în care
pentru mulți dintre noi

viața arată mai mult
precum acea cușcă izolată,

decât precum Parcul cobailor.

Să fiu sincer, nu din cauza asta
am început cercetarea mea.

Nu pentru a descoperi componenta
politică sau pe cea socială,

voiam să știu cum să-i ajut
pe cei pe care-i iubesc.

Când m-am întors din această călătorie
și învățasem atât,

m-am uitat la persoanele dependente
din viața mea.

Dacă ești foarte onest,
e greu să iubești un dependent.

Mulți oameni în această sală știu.

Ești furios o mare parte din timp

și eu cred că unul din motivele
pentru care dezbaterea e așa intensă

e pentru că trece prin inimile
fiecăruia dintre noi, nu?

Fiecare are o parte din el
care privește un dependent și spune:

Îmi doresc ca cineva să te oprească.

Ceea ce ni se spune pentru a trata
dependenții din viețile noastre

este tipic, cred eu, reality show-ului
„Intervention”, dacă l-ați văzut.

Totul în viețile noastre
e definit de televiziune,

dar asta e deja un alt discurs TED.

Dacă ați văzut „Intervention”,
are o premisă simplă:

aduci un toxicoman și toți oamenii
din viața lui împreună,

îi confrunți cu ceea ce fac și le spui:
dacă nu îți revii, te izolăm.

Ce fac ei e să ia legăturile
persoanei dependente

și să le amenințe, astfel încât acesta
să se comporte cum vor ei.

Și am început să văd de ce
această metodă nu funcționează,

e aproape ca și cum am importa
logica războiului împotriva drogurilor

în viețile noastre private.

Mă gândeam: cum să fiu portughez?

Ce am încercat să fac, și nu pot
spune că fac asta constant

sau că este ușor, este să le spun
dependenților din viața mea

că vreau să-mi îmbunătățesc
legătura cu ei,

să le spun - te iubesc,
chiar dacă iei droguri sau nu.

Te iubesc, indiferent
de starea în care te afli,

și dacă ai nevoie de mine,
voi veni să stau alături de tine,

pentru că te iubesc și nu vreau
să fii singur sau să te simți singur.

Cred că esența acelui mesaj -
nu ești singur, te iubim -

trebuie să existe la toate nivelurile
la care tratăm toxicomanii,

social, politic și individual.

Timp de 100 de ani, am cântat
cântece de război despre dependenți.

Cred că ar fi trebuit să le cântăm
cântece de dragoste,

căci opusul dependenței
nu e lipsa substanțelor.

Opusul dependenței e conectarea.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)