Top 10 al miturilor din psihologie | Ben Ambridge | TEDxYouth@Manchester

Acest discurs a fost oferit la un eveniment local TEDx, desfăşurat independent de Conferinţele TED.
Cât din ceea ce credeai că știi despre creier e de fapt greşit? În acest slalom printre teoriile dovedite a fi greşite, Ben Ambridge trece în revistă cele mai răspândite 10 idei despre psihologie care s-au dovedit a fi fost false şi dezvăluie câteva adevăruri surprinzătoare despre cum ne funcţionează în realitate creierul.

Aţi auzit de IQ, coeficientul
de inteligenţă, dar ce e Psy-Q?

Cât ştiţi despre ce vă animă

şi cât de bine puteți prezice
comportamentul altora sau chiar al vostru?

Din ce credeţi că ştiţi
despre psihologie, cât e greşit?

Hai să aflăm, enumerând cele mai mari
10 mituri ale psihologiei.

Poate aţi auzit că, psihologic vorbind,
bărbaţii şi femeile sunt foarte diferiţi.

Ca și cum ei ar fi de pe Marte,
iar ele de pe Venus.

Dar cât sunt de diferiţi, de fapt?

Pentru asta hai să analizăm
un aspect la care chiar sunt diferiţi

şi să punem diferențele psihologice
dintre sexe pe un grafic comun.

O diferență mare e în distanța
la care putem arunca o minge.

Iată rezultatele bărbaţilor:
o așa-numită distribuţie normală.

Câţiva aruncă mingea foarte departe,
câţiva o aruncă puţin,

dar majoritatea la o distanţă medie.

La femei e aceeaşi distribuţie,
dar diferenţa e mare.

Un bărbat mediu aruncă
mai departe decât 98% din femei.

Acum să analizăm diferenţele psihologice
pe sexe, pe aceeaşi scală standardizată.

Orice psiholog vă poate spune că
bărbaţii se orientează mai bine în spaţiu,

de exemplu la citirea hărților.

Și e adevărat, dar oare
cât de mare e diferenţa?

E infimă, liniile aproape că se suprapun.

Femeia medie e mai pricepută
decât 33% din bărbaţi,

iar dacă procentajul ar fi de 50%
sexele ar fi perfect egale.

Reţineţi că diferența asta şi următoarea

sunt cam cele mai mari
găsite vreodată în psihologie.

Iat-o pe următoarea.

Psihologii ne spun că femeile
sunt mai bune ca bărbații

la limbă şi gramatică.

Iată rezultatele la un test standard
de gramatică: femeile și bărbații.

Din nou: femeile sunt mai bune în medie,
dar graficele sunt așa apropiate

încât 33% din bărbaţi sunt mai buni
decât media femeilor

şi dacă ar fi 50%, ar fi perfect egali.

Aşa că nu-i o chestie de Marte și Venus,
ci mai degrabă de Mars şi Snickers:

care sunt cam la fel, dar poate una are
ceva mai multe nuci decât cealaltă.

Nu vă spun care.

Acum că v-aţi încălzit,
hai să vă psihoanalizez

cu faimosul test Rorschach,
cu pete de cerneală.

Vedeţi aici doi urşi sau doi oameni
sau mai ştiu eu ce.

Dar ce credeţi că fac?

Ridicaţi mâna dacă credeţi că se salută.

Nu mulţi. Bine.

Care credeți că și-au dat „high five”?

Bun. Care credeţi că se bat?

Doar câţiva.

Dacă credeţi că se salută,
sunteţi o persoană prietenoasă.

Dacă credeţi că se bat,
sunteţi mai recalcitranţi, mai agresivi.

Pe scurt sunteţi
ori iubitori, ori luptători.

Dar asta?

Nu mai votăm, la 3 strigaţi ce vedeţi.

1, 2, 3!

(Spectatorii strigă)

Am auzit „hamster”. Cine a zis?

E foarte îngrijorător.
Cineva a zis „hamster”.

Ar trebui să vedeţi
un fel de animal cu două picioare

şi imaginea lui în oglindă.

Dacă nu, înseamnă
că procesaţi greu situaţii complexe,

unde se întâmplă multe deodată.

Doar că, desigur,
nu înseamnă deloc asta.

Testele Rorschach cu cerneală
nu sunt valabile

în a diagnostica personalitatea oamenilor
şi nu sunt folosite de psihologii de azi.

Un studiu recent a demonstrat

că dacă încerci să diagnostichezi
personalitatea cu testele Rorschach

găseşti schizofrenie la 1/6 din subiecți
care evident sunt absolut normali.

Dacă asta nu v-a ieșit bine,

poate nu sunteți tocmai
tipul vizual de persoană.

Să facem un alt test ca să aflăm.

Când faceţi o prăjitură, ce preferaţi?

Ridicaţi mâna.

Preferați o carte cu poze?

Da, câţiva.

Să vă spună un prieten cum se face?

Da.
Sau mergeți pe încercate?

Destui.

Bun. Dacă aţi ales prima variantă
înseamnă că aveţi memorie vizuală

şi cel mai bine reţineţi când informaţia
vă e prezentată vizual.

Dacă aţi ales a doua variantă,
aveţi memorie auditivă,

învăţaţi mai bine când informaţia
vă e prezentată în format sonor,

iar a treia variantă e pentru cei
cu memorie chinestezică,

care învaţă când pun mâna și fac.

Doar că, ați ghicit, nu-i deloc aşa,
pentru că toate astea sunt povești:

tipologiile de învăţare sunt născocite
şi n-au nicio bază ştiinţifică.

Ştim din studii riguros controlate:

când subiecţilor li se dă ceva de învăţat
în stilul preferat sau în cel opus,

asta nu influenţează deloc
cantitatea informaţiilor reţinute.

Dacă stai să te gândeşti o clipă,
îţi dai seama că aşa e.

E clar că forma optimă de prezentare
nu ţine de tine, ci de ce anume înveţi.

Ai putea învăţa să conduci o maşină
doar ascultând indicaţii verbale,

fără o experienţă chinestezică?

Ai putea rezolva sisteme de ecuaţii
doar în cap, fără să le scrii?

Ai putea recapitula pentru arhitectură
dansând, dacă ai memorie chinestezică?

Nu, trebuie ca materialul de învățat
să fie potrivit cu forma de prezentare,

nu cu tine.

Mulţi sunteţi studenţi de nota 10
și recent v-aţi dat examenul GCSE.

Dacă nu aţi luat nota scontată,
nu puteți da vina pe stilul de învăţat,

dar ați putea da vina pe gene.

Aici mă refer la un studiu recent
de la University College London,

care a găsit că 58% din diferenţele
rezultatelor la examenul GSCE

ţin de factori genetici.

E o cifră foarte exactă,
cum s-a ajuns la ea?

Când vrem să comparăm
contribuția genelor și a mediului,

putem face studii pe gemeni.

Gemeni identici au 100%
acelaşi mediu şi aceleaşi gene,

pe când gemenii neidentici
au 100% acelaşi mediu,

dar ca orice frate şi soră
au doar 50% gene comune.

Ne uităm cât de similare sunt
rezultatele GCSE ale gemenilor identici

și ale gemenilor neidentici,
folosind niște calcule istețe,

și aflăm cât din diferenţe şi performanţă
se datorează mediului şi cât genelor.

Și iese că 58% se datorează genelor.

Nu vreau să subminez munca
depusă de voi şi de profesorii voştri.

Dar dacă n-aţi luat notele sperate,

puteţi da vina pe părinţi
sau măcar pe genele lor.

Nu trebuie să daţi vina
pe emisfera voastră preponderentă,

pentru că şi ăsta e tot un mit.

Mitul e că emisfera stângă e logică,
rezolvă ecuaţii ca asta,

iar cea dreaptă e mai creativă,
adică e mai bună la muzică.

Şi ăsta e un mit,
pentru că aproape orice facem

presupune comunicarea
între cam toate zonele cerebrale,

până şi ceva obişnuit
ca o conversaţie banală.

Totuşi acest mit a supravieţuit

pentru că există
un sâmbure de adevăr în el.

O versiune a acestui mit e că stângacii
sunt mai creativi decât dreptacii.

Pare logic, pentru că emisferele
comandă mâinile opuse,

deci stângacii au emisfera dreaptă
uşor mai activă decât cea stângă,

iar emisfera dreaptă e mai creativă.

Nu e strict adevărat că stângacii
sunt mai creativi decât dreptacii.

Dar ambidextrii, cei care-şi folosesc
ambele mâini la diferite sarcini,

sunt mai creativi
decât dreptacii și stângacii,

deoarece folosind ambele mâini
ai ambele emisfere cerebrale

în comunicare permanentă, ceea ce duce
la o gândire flexibilă şi creativă.

Mitul stângaciului creativ
a apărut datorită faptului

că stângacii sunt ambidextri
în proporție mai mare decât dreptacii,

deci e o fărâmă de adevăr aici,
dar nu mult.

Un alt mit de care probabil aţi auzit
e că folosim doar 10% din creier.

Iarăşi, e doar un mit.

În aproape tot ce facem,
chiar și cele mai banale lucruri,

folosim aproape tot creierul.

Sigur, e adevărat că majoritatea
nu ne folosim capacităţile cerebrale

la maximum, tot timpul.

Cum ne putem crește puterea cerebrală?

Poate am putea asculta Mozart.

Aţi auzit de efectul Mozart?

Se spune că dacă asculţi Mozart
devii mai deştept

şi-ţi cresc rezultatele la testele IQ.

Interesant e că, deşi e un mit,
are o fărâmă de adevăr în el.

Studiul inițial a găsit că participanții
care au ascultat Mozart câteva minute

au obţinut rezultate mai bune la testul IQ
decât cei care au stat în linişte.

Dar un studiu ulterior a recrutat
subiecţi cărora le plăcea Mozart

şi subiecţi cărora le plăceau
poveştile de groază ale lui Stephen King.

Li s-a pus fie muzică, fie poveşti.

Cei care-l preferau pe Mozart

au avut un IQ mai mare ascultând
Mozart decât poveşti de groază,

dar cei cărora le plăceau poveştile

au avut un IQ mai mare ascultând
povești de groază decât Mozart.

Adevărul e că, ascultând ceva ce-ţi place,
te înviorezi şi-ţi creşte temporar IQ-ul

pentru un anumit tip de probleme.

Nu există nicio dovadă că ascultând Mozart
sau poveştile lui Stephen King

vei fi mai deştept pe termen lung.

O altă variantă a mitului Mozart
e că ascultându-l devii nu doar deştept,

ci şi mai sănătos.

Din păcate nu pare să fie valabil
pentru cine ascultă Mozart aproape zilnic,

nici chiar pentru Mozart însuși,
care avea gonoree, vărsat de vânt,

artrită şi boala care se pare
că i-a fost fatală, sifilis.

Asta sugerează că Mozart ar fi trebuit
să-şi aleagă mai atent partenerii de sex.

Dar cum alegem un partener?

Un alt mit, care, trebuie s-o spun,
e răspândit de sociologi,

e că preferinţele
pentru un partener romantic

sunt produsul culturii noastre,
că sunt specifice cultural.

Dar datele nu sprijină această afirmaţie.

Un studiu celebru a studiat oameni
din 32 de culturi de pe glob,

de la americani la zuluși,
să afle ce caută ei la un partener.

În fiecare cultură din lume,
bărbaţii apreciau aspectul fizic

mai mult decât femeile
şi, la fel, în toate culturile

femeile apreciau mai mult decât bărbaţii
ambiţia şi puterea de câştig.

În toate culturile bărbaţii preferau
femei mai tinere decât ei,

în medie cu 2,66 ani, parcă,

şi, la fel, în toate culturile
femeile preferau bărbaţi mai în vârstă,

în medie cu 3,42 ani.

De-asta scrie aici
„Toți avem nevoie de un tătic dulce.”

Să trecem de la a pune mâna pe un partener
la a pune mâna pe o minge,

de baschet, fotbal sau ce vreți.

Aici mitul e că sportivii au
perioade bune, când totul merge strună,

când pur şi simplu n-au cum rata,
ca tipul ăsta.

Da fapt, dacă analizezi statistic
golurile şi ratările,

reiese că totul e la întâmplare.

Creierul creează ordine din haos.

Dacă dai cu banul, până la urmă iese
aceeași față de mai multe ori la rând,

iar cum creierul vede ordine
și unde nu există,

găsim un sens în șirurile de reușite
ale sportivilor

și zicem „Da, e în formă azi”,

când de fapt şansele
sunt ca şi cele aleatorii.

Totuşi, o excepţie ar fi la penalty-uri.

Un studiu recent
al penalty-urilor la fotbal,

arată că jucătorii ţărilor
cu antecedente slabe la penalty-uri,

cum e Anglia,

tind să execute mai în grabă decât cei
din ţări cu antecedente mai bune

şi, drept urmare,
e mai probabil să rateze.

De aici întrebarea dacă putem îmbunătăţi
performanţele oamenilor.

Poţi alege să-i pedepseşti pentru ratări
să vezi dacă se îmbunătăţeşte ceva.

Ideea pedepsei
care îmbunătăţeşte performanţa

e ce au testat cei care au realizat

faimosul experiment Milgram,
de învăţare şi pedeapsă,

despre care aţi auzit
dacă studiaţi psihologia.

Participanţii ar fi fost puși să aplice
şocuri electrice fatale colegilor

atunci când răspundeau greşit,

doar pentru că cineva în halat alb
le-a spus s-o facă.

Dar e un mit, din 3 motive:
1. Halatele nu erau deloc albe, ci gri.

2. Participanţilor li s-a spus
înainte de experiment şi li s-a reamintit

că, deşi şocurile erau dureroase,
nu erau fatale

şi că nu cauzau nicicum răni definitive.

3. Participanţii nu aplicau şocuri
doar pentru că i-a pus cineva în halat.

Întrebaţi după experiment,
toţi au spus că erau ferm convinşi

că experimentul învăţare-pedeapsă
avea un scop ştiinţific onorabil

din care ştiinţa ar fi beneficiat enorm

pe lângă disconfortul trecător
și nepericulos pentru participanţi.

Iată că vorbesc de 12 minute
şi probabil că m-aţi ascultat

analizându-mi exprimarea
şi limbajul corporal

încercând să vă decideţi
dacă e de reţinut ce spun,

dacă spun adevărul sau dacă mint.

Dacă da, n-aţi reuşit deloc,

pentru că deşi credem că putem ghici
un mincinos după gesturi și exprimare,

sute de teste psihologice
au arătat că pentru toţi,

inclusiv pentru poliţişti şi detectivi,

e pură întâmplare depistarea minciunilor
după gesturi sau exprimare.

Există o excepţie: apelurile televizate
pentru rude dispărute.

E chiar uşor de depistat dacă rudele
sunt cu adevărat dispărute

sau dacă autorii apelurilor
și-au ucis ei înșiși rudele.

Cei falşi tind să dea din cap,
să nu se uite la cameră

şi să facă greşeli de vorbire,

pe când cei sinceri îşi exprimă speranţa
că cei dragi vor reveni sănătoşi

şi evită limbajul brutal.

De exemplu, ar spune
„duși de lângă noi” în loc de „ucişi”.

A venit vremea să închei,
nu înainte să vă fac în 30 de secunde

sinteza generală
a miturilor din psihologie.

Mitul psihologiei, zic eu,
pe care manualele de psihologie

şi nici cursurile universitare
nu încearcă să-l clarifice,

este că psihologia ar fi doar
o colecţie de teorii interesante,

toate bune la ceva, care toate oferă ceva.

Sper să vă fi demonstrat
în aceste minute că nu-i adevărat.

E nevoie să cântărim teoriile psihologice,
observând ce predicţii fac,

fie că ascultând Mozart devii mai deştept

sau că înveţi mai uşor când primeşti
informaţia în stilul preferat,

sau orice ar fi, toate acestea
sunt predicții verificabile empiric

şi singurul mod de a progresa
e să le testăm comparativ

cu date obţinute
în studii riguros controlate.

Doar aşa putem spera să descoperim
care din ele sunt bine fundamentate

şi care – ca acestea despre care
am vorbit azi – sunt mituri.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)