Nathaniel Kahn despre "Arhitectul meu"

Nathaniel Kahn ne arată porţiuni din filmul său documentar "Arhitectul meu", despre încercările sale de a-şi înţelege tatăl, legendarul arhitect Louis Kahn. Este un film cu semnificaţii pentru oricine încearcă să înţeleagă legătura dintre artă şi iubire.

Există un lucru pe care am dorit să îl spun despre a face filme -- despre acest film --

gândindu-mă la unele din minunatele discursuri pe care le-am auzit aici,

Michael Moschen, şi unele discursuri despre muzică,

această idee că există o linie narativă,

şi că muzica există în timp.

Şi un film există în timp, este o experienţă

prin care trebuie să treci folosindu-ţi emoţiile.

În crearea acestui film am simţit că atât de multe documentare

pe care le-am văzut erau despre a învăţa ceva,

sau despre cunoştinţe, conduse de oameni sau de idei.

Am dorit ca acest film să fie condus de emoţii,

şi să urmeze cu adevărat călătoria mea.

Astfel, în loc să fie o succesiune de discursuri, este compus din scene,

iar pe oameni îi întâlnim de-a lungul drumului.

Îi întâlnim doar o dată.

Nu apar în film de mai multe ori, filmul fiind astfel o reală cronică de călătorie.

E asemănător vieţii, odată ce intri în ea

nu mai poţi ieşi.

Sunt două secvenţe pe care vreau să vi le arăt,

prima e un fel de amestecătură,

numai trei momente mici, patru momente mici

cu trei din oamenii care sunt aici în seara asta.

Nu contează felul în care apar în film,

pentru că fac parte din scene mult mai mari.

Curg una din alta într-un fel minunat.

La final, va fi o mică secvenţă cu tatăl meu, cu Lou,

vorbind despre ceva care îi este foarte drag,

accidentele vieţii.

Cred că el a simţit că cele mai mari lucruri în viaţă sunt accidentale,

şi poate neplanificate deloc.

Iar aceste trei secvenţe vor fi urmate de o scenă care conţine

ceea ce poate, pentru mine, e cea mai importantă clădire a lui,

clădirea din Dhaka, Bangladesh.

El a construit capitala acolo.

Şi cred că vă va plăcea această clădire, nu a fost văzută niciodată,

a fost fotografiată, dar niciodată filmată.

Noi am fost prima echipă de filmare care a intrat acolo.

Veţi vedea deci imagini cu această clădire remarcabilă.

Când o priviţi, să ţineţi cont de câteva lucruri,

a fost construită integral cu braţele,

cred că au obţinut o macara anul trecut.

A fost construită integral cu braţele de pe schele de bambus,

cu muncitorii cărând coşuri cu ciment pe cap,

şi aruncându-le în cofraje.

E capitala ţării,

iar construcţia ei a durat 23 de ani,

lucru de care localnicii par să fie foarte mândri.

A durat la fel de mult ca şi construcţia Taj Mahal-ului.

Din păcate, a durat prea mult ca Lou să o poată vedea terminată.

El a murit în 1974.

Clădirea a fost terminată în 1983.

A continuat deci mulţi ani

după moartea lui.

Gândiţi-vă la asta când priviţi clădirea,

că uneori nu apucăm să vedem finalizate lucrurile pentru care ne chinuim atât de mult în viaţă.

Şi asta e ceea ce m-a frapat la tatăl meu,

în sensul că el a crezut cu tărie

că, într-un fel sau altul, făcând aceste lucruri,

dăruind în felul în care a dăruit el, va ieşi ceva bun,

chiar în mijlocul unui război, a fost un război cu Pakistanul la un moment dat,

când construcţia a încetat complet, el a continuat să muncească,

pentru că simţea că "Atunci când războiul se va termina

vor avea nevoie de clădirea aceasta."

Acestea sunt cele două filme pe care vi le voi arăta.

Daţi drumul la bandă.

(Aplauze)

Richard Saul Wurman: Îmi aduc aminte că l-am ascultat vorbind la Penn.

Am venit apoi acasă şi le-am spus părinţilor mei:

"Tocmai l-am cunoscut pe acest bărbat, nu are prea multă treabă,

e cam urâţel, are o voce haioasă,

şi e profesor la şcoală.

Ştiu că nu aţi auzit niciodată de el, dar ţineţi minte ziua aceasta

pentru ca într-o zi veţi auzi de el,

pentru că e un om cu adevărat uimitor."

Frank Gehry: Am auzit că a avut un fel de aventură cu Ingrid Bergman. E adevărat?

Nathaniel Kahn: Dacă a avut una, atunci a fost un bărbat foarte norocos.

(Râsete)

NK: Chiar ai auzit asta?

FG: Da, când el era în Roma.

Moshe Safdie: Era un adevărat nomad.

Şi, ştii, când l-am cunoscut, eram în birou,

iar el venea acasă din vreo călătorie, lucra intens în birou

vreo două sau trei zile, apoi îşi făcea bagajele şi pleca.

Stătea în birou până la trei dimineaţa, să lucreze cu noi,

şi avea un fel de aer de nomad.

Vreau să spun că, aşa tragică precum a fost moartea lui într-o gară,

a fost foarte consecventă cu viaţa lui, ştii?

Vreau să spun că de multe ori mă gândesc că voi muri într-un avion,

sau într-un aeroport,

sau alergând, fără acte asupra mea.

Nu ştiu de ce am rămas cu asta

din amintirea felului în care a murit.

Dar el era un fel de nomad în fundul inimii.

Louis Kahn: Cât de accidentale sunt existenţele noastre

şi cât de pline de influenţa întâmplării.

Bărbat: Noi suntem muncitorii din tura de dimineaţă şi venim tot timpul aici

şi ne bucurăm de plimbare, de frumuseţea oraşului şi de atmosferă,

iar acesta este cel mai frumos loc din Bangladesh.

Suntem mândri de el.

NK: Sunteţi mândri de el?

Bărbat: Da, este simbolul naţional al Bangladeshului.

NK: Ştiţi ceva despre arhitect?

Bărbat: Arhitectul? Am auzit de el, este un arhitect [neclar]

NK: Eu sunt de fapt aici pentru că sunt fiul arhitectului,

el era tatăl meu.

Bărbat: Oh! Tatăl este Louis Farrakhan?

NK: Da. Nu, nu Louis Farrakhan, ci Louis Kahn.

Bărbat: Louis Kahn, da!

(Râsete)

Bărbat: Tatăl tău, trăieşte?

NK: Nu, e mort de 25 de ani.

Bărbat: Mă bucur să îţi urez bun venit înapoi.

NK: Mulţumesc.

NK: Nu a văzut-o niciodată gata, tata.

Nu, n-a văzut niciodată asta.

Shamsul Wares: Era aproape imposibil, să construieşti pentru o ţară ca a noastră.

Acum 50 de ani, nu era nimic, doar câmpuri de orez,

şi de când l-am invitat aici,

a simţit că are o responsabilitate.

A vrut să fie un Moise aici, ne-a dat democraţia.

El nu e un om politic,

dar în felul ăsta ne-a dat

instituţia pentru democraţie, de unde ne putem ridica.

Asta a făcut-o atât de relevantă.

Nu i-a păsat câţi bani are această ţară,

sau dacă va putea termina această clădire,

dar, într-un fel sau altul, a reuşit să o facă, să o construiască, aici.

Iar acesta este cel mai mare proiect pe care îl are, aici, în cea mai săracă ţară din lume.

NK: L-a costat viaţa.

SW: Da, a plătit. A plătit cu viaţa pentru asta,

şi din acest motiv e important şi ne vom aduce aminte de el.

Dar era şi om,

nereuşita lui de a satisface viaţa de familie,

e o asociere inevitabilă a oamenilor mari.

Dar cred că fiul lui va înţelege asta,

şi nu îi va purta pică,

şi nu se va simţi neglijat, aşa cred eu.

Lui îi păsa într-un fel aparte,

însă e nevoie de timp pentru a înţelege acest lucru.

În aspectele sociale ale vieţii lui

era ca un copil, nu se maturizase deloc.

Nu putea spune nu la nimic,

şi din această cauză, pentru că el nu poate spune nu,

avem această clădire azi.

Vezi tu, doar în acest fel poţi ajunge să îl înţelegi.

Nu există vreo altă scurtătură,

vreun alt fel de a-l înţelege cu adevărat.

Dar, cred eu, ne-a dat această clădire

şi noi îl purtăm în sufletele noastre tot timpul,

aşa cum el ne-a dăruit iubire.

Probabil ţie nu a fost în stare să îţi ofere iubirea de care aveai nevoie,

dar pentru noi, a dat poporului iubirea potrivită,

ceea ce e important.

Trebuie să înţelegi asta.

Avea foarte multă dragoste,

iubea pe toată lumea.

Când iubeşti pe toată lumea, câteodată nu-i mai vezi

pe cei mai apropiaţi ţie,

ceea ce e inevitabil pentru oameni de talia lui.

(Aplauze)