Trei întrebări pe care să ți le pui în tot ceea ce faci

Modul în care reacționezi după un eșec este ceea ce îți definește caracterul. Stacey Abrams a fost prima femeie de culoare din istoria Statelor Unite care a fost nominalizată de un partid important pentru postul de guvernator; a pierdut acea cursă aprig contestată, dar după cum spune ea: singura alegere este să mergi înainte. Într-un discurs electrizant, ea împărtășește lecțiile pe care le-a învățat din campania sa pentru postul de guvernator al Georgiei, câteva sfaturi despre cum să schimbi lumea și câteva aluzii despre ce va face în viitor. „ Fii agresiv când vine vorba de dorințele tale", spune Abrams.

La 17 ani, când eram în liceu,

am absolvit liceul în Decatur, Georgia,

ca șef de promoție,

eram foarte mândră de mine.

Crescută în Mississippi,
într-o comunitate cu venituri scăzute,

ne-am mutat din Mississipi în Georgia,

ca părinții mei să continue studiile
ca predicatori ai Bisericii Metodiste.

Eram săraci, dar ei nu considerau
că suntem destul de săraci,

ci doar într-o sărăcie constantă.

(Râsete)

Așa că, în timp ce ei studiau la Emory,

eu învățam la Avondale
și am ajuns șefă de promoție.

Una dintre bucuriile de a fi
șef de promoție în statul Georgia

este că ești invitat să-l întâlnești
pe guvernatorul Georgiei.

Am fost încântată să-l cunosc
într-o oarecare măsură.

Într-un fel, mă bucuram.

Eram mai intrigată de faptul
că locuia într-un fel de palat,

pentru că m-am uitat mult
la „Spitalul General" și „Dinastia"

când eram mică.

(Râsete)

Așa că m-am trezit în dimineața aceea
gata de vizita la guvernator.

Mama și tata, și ei invitați,
se treziseră

și am ieșit afară.

Dar nu ne-am urcat în mașină.

Iar în sud, mașina este un lucru necesar.

Nu există mult transport în comun,
nu sunt multe opțiuni.

Dar dacă ești destul de norocos
să trăiești undeva

unde nu ai mașină,

singura opțiune este transportul în comun.

Și asta a trebuit să facem.

Ne-am urcat în autobuz.

Am luat autobuzul de la Decatur
până la Buckhead,

unde trona palatul guvernatorului
pe un acru minunat de pământ,

cu niște porți negre mari
care înconjurau proprietatea.

Am ajuns la reședința guvernatorului,

am tras de mâner să anunțăm
că urmează stația noastră,

am coborât din autobuz,

mama, tata și eu am traversat.

Am urcat pe aleea din fața casei,
pentru că veneau mașini,

mașini care aduceau elevi
din tot statul Georgia.

Așa că mergeam pe margine.

Și cum mergeam în linie unul după altul,

mama și tata m-au băgat la mijloc,
ca să nu mă lovească mașinile

care aduceau alți șefi de promoție,

și am ajuns la poartă.

Când am ajuns la poartă,
a ieșit portarul.

S-a uitat la mine și la părinții mei

și a zis: „Nu aveți ce căuta aici,
este un eveniment privat."

Tata a spus: „Ea este fata mea, Stacey.
Este una din șefii de promoție."

Dar portarul nu s-a uitat la lista
pe care o avea în mână.

Nu i-a cerut mamei invitația

care era pe fundul genții ei voluminoase.

În schimb, s-a uitat la autobuzul
care ne adusese,

căci în mintea lui, autobuzul îi spunea
cine trebuie să fie prezent acolo.

Iar faptul că noi eram prea săraci
ca să avem o mașină -

era ceea ce avea în minte.

Poate o fi văzut ceva
în culoarea pielii mele

sau în îmbrăcăminte;

nu știu ce i-a trecut prin minte.

Dar concluzia lui a fost
să se uite din nou la mine

și ne-a spus din nou, cu dispreț:

„V-am spus că este un eveniment privat.
Nu aveți ce căuta aici."

Părinții mei se pregăteau să fie
predicatori în Biserica Metodistă,

dar încă nu erau pastori.

(Râsete)

Așa că au început să-l antreneze
pe acest domn

într-o discuție serioasă despre
abilitățile lui în luarea deciziilor.

(Râsete)

Tata probabil că îi pomenise

că urma să petreacă o veșnicie
într-un loc foarte fierbinte

dacă nu găsește numele meu pe acea foaie.

Și chiar a verificat lista până la urmă

și a găsit numele meu
și ne-a lăsat să intrăm.

Dar nu-mi amintesc întâlnirea
cu guvernatorul Georgiei.

Nu-mi amintesc șefii de promoție

din cele 180 de districte.

Singura amintire limpede a acelei zile

este a unui om stând în fața
celui mai important loc din Georgia,

uitându-se la mine și spunându-mi
că nu am ce căuta acolo.

Așa că am hotărât, 20 de ani mai târziu,

să fiu persoana care deschide porțile.

(Ovații)

(Aplauze)

Din păcate, poate ați citit
restul întâmplării.

Nu prea a fost așa.

Iar acum am primit sarcina să descopăr:
cum merg mai departe?

Pentru că n-am vrut doar să deschid
porțile pentru tinerele de culoare

ce au fost subestimate
și li s-a spus că locul lor nu e aici.

Am vrut să deschid porțile pentru
femeile de origine latină și asiatică.

Am vrut să deschid porțile
pentru imigranții legali și ilegali.

Am vrut să deschid porțile
ca un aliat al comunității LGBTQ.

Am vrut să deschid porțile

pentru familiile care au fost
victimele violenței armate.

Am vrut să deschid porțile
pentru orice om din Georgia,

pentru că este statul nostru
și țara noastră

și toți aparținem acestul loc.

(Ovații)

(Aplauze)

Dar ce am observat este că
doar prima încercare nu a fost de ajuns.

Iar întrebarea mea a devenit:
Cum merg mai departe?

Cum trec peste înverșunare,
tristețe și apatie

și uitatul fără măsură la televizor
în timp ce mănânc înghețată?

(Râsete)

Care e următorul pas?

O să fac ce am făcut dintotdeauna.

O să merg mai departe,
pentru că înapoi nu e o opțiune

și statul pe loc nu e suficient.

(Aplauze)

Mi-am început cursa pentru guvernator

analizând cine sunt și ce vreau să fiu.

Sunt trei întrebări ce mi le pun
despre orice lucru pe care-l fac,

fie că înseamnă să candidez
sau să încep o afacere;

când am hotărât să încep
proiectul Noua Georgie

care să aducă oamenii la vot

sau când am inițiat mișcarea
„Georgia în luptă dreaptă".

Indiferent ce fac,
îmi pun trei întrebări:

Ce vreau?

De ce vreau?

Cum obțin?

În acest caz, știu ce vreau.

Vreau o schimbare.

Asta e ce vreau.

Dar întrebarea este:

Ce schimbare vreau să văd?

Știu că întrebările pe care trebuie
să mi le pun sunt:

Unu, sunt sinceră în privința
ambițiilor mele?

Pentru că e foarte ușor să-ți dai seama,
când nu ai obținut ce doreai,

că poate era mai bine să fi setat
țintele puțin mai jos,

dar vreau să vă spun să fiți agresivi
când e vorba de dorințele voastre.

Nu lăsați obstacolele să vă tragă în jos.

(Aplauze)

Doi, dă-ți voie să-ți înţelegi greșelile.

Dar și pe ale celorlalți,

deoarece, ca femei mai ales,

suntem învățate că dacă ceva nu merge,

e probabil vina noastră.

Și de obicei e ceva
ce am fi putut face mai bine,

dar ni s-a spus să nu analizăm prea mult

ce ar fi putut face ceilalți.

Nu vorbim de partizani,
ci de oameni.

Ni se spune adesea
că greșelile sunt doar ale noastre,

dar victoria e câștig comun.

Iar eu vă spun să vă cunoașteți greșelile,

dar să le cunoașteți și pe ale celorlalți.

Și să fiți conștienți de asta.

Să fiți onești cu voi înșivă
și cu cei care vă susțin.

Dar odată ce știți ce vreți,

să înțelegeți și de ce anume vreți.

Și chiar de vă face să vă simtiți bine,
răzbunarea nu-i un motiv bun.

(Râsete)

În schimb, asigurați-vă că doriți

nu pentru că e ceva ce ați putea face,

ci ceva ce trebuie să faceți.

Trebuie să fie un lucru
care nu vă lasă să dormiți noaptea,

decât ca să visați la el;

ceva care vă trezește dimineața
și vă umple de bucurie;

sau ceva care vă face atât de furios

încât trebuie să faceți ceva.

Dar să știți pentru ce o faceți.

Și de ce trebuie făcut.

Ați auzit multe femei din întreaga lume

vorbind despre motivele
pentru care se întâmplă ceva.

Dar vedeți care este „de ce"-ul vostru,

pentru că trecerea de la „ce" la „face"

nu are niciun sens dacă nu știi de ce.

Pentru că atunci când e greu,
când e dificil,

când prietenii te părăsesc,

când suporterii uită de tine,

atunci când nu câștigi cursa,

dacă nu știi de ce,
nu poți să încerci din nou.

Deci mai întâi să știi ce vrei.

În al doilea rând, să știi de ce vrei,

iar în al treilea rând,
să știi cum să o faci.

Am întâmpinat câteva obstacole
în această cursă.

(Râsete)

Doar câteva.

Dar în căutarea mea

am fost prima femeie de culoare
care a fost nominalizată ca guvernator

pentru un partid important în istoria SUA.

(Ovații)

(Aplauze)

Dar mai important în acest proces

a fost că am obținut 1,2 milioane
de alegători afro-americani în Georgia.

Adică mai mulți alegători

decât au votat cu democrații în 2014.

(Aplauze)

Campania noastră a triplat
numărul de hispanici

care au înțeles că în Georgia
vocea lor contează.

Am triplat numărul de americani asiatici

care s-au ridicat și au zis:
„Acesta e și statul nostru."

Aceste povești de succes
îmi arată cum pot reuși.

Dar mă fac și să înțeleg
că obstacolele nu sunt de netrecut.

Sunt doar puțin cam înalte.

Am mai înțeles

că sunt trei lucruri
care ne țin prizonieri.

Primul sunt banii.

Poate ați auzit că am ceva datorii.

Dacă n-ați auzit, înseamnă
că n-ati ieșit din casă.

(Râsete)

Și banii sunt ceva
ce ne ține prizonieri atât de des,

încât visurile noastre sunt limitate
de cât de multe resurse avem.

Dar tot auzim

povești despre cei care au depășit
problemele financiare.

Însă nu poți depăși ceva
despre care nu vorbești.

De aceea n-am dat voie în campanie
să mă umilească cu datoriile mele.

Nu am permis nimănui să-mi spună
că lipsa mea de posibilități

ar fi un motiv să mă împiedice
să candidez.

Și au fost oameni care mi-au spus
că n-ar trebui să candidez.

Au fost prieteni.

Și au fost aliați.

„USA Today" menționa
că poate n-ar trebui să candidez.

(Râsete)

Dar oricine a fost,

am înțeles că banii sunt adesea un motiv
pentru care nu ne îngăduim să visăm.

Nu pot să spun că veți depăși
întotdeauna obstacolele,

dar am să vă spun că n-o să fie bine
dacă nu încercați.

(Aplauze)

Al doilea lucru este frica.

Iar frica este reală.

Este paralizantă.

Este înfiorătoare.

Dar poate fi și energizantă,

pentru că dacă știi de ce te temi,

poți să-ți dai seama cum să ocolești.

Iar al treilea lucru este oboseala.

De multe ori obosești de a mai încerca.

Obosești să tot citești
despre procese și politici

și despre lucruri care te împiedică
să ajungi unde îți dorești.

Câteodată oboseala înseamnă
că acceptăm situația în locul puterii.

Lăsăm să primim un titlu
ca premiu de consolare,

în loc să ne dăm seama
că știm ce vrem și vom obține,

chiar dacă am obosit.

De aceea Dumnezeu a creat somnul.

(Râsete)

Dar în acele momente ne dăm seama

că oboseala este un prilej
de a evalua cât de mult ne dorim.

Pentru că atunci când ești epuizat,

dacă ai lucrat cât de mult ai putut,

dacă ai făcut tot ce ai spus că faci

și totuși n-a mers,

oboseala te poate secătui de energie.

De aceea te întorci la „de ce"-ul inițial.

Sunt convinsă că e nevoie de femei
să vorbească pentru cei fără glas.

Știu că e nevoie de oameni
cu conștiință curată,

care să înfrunte asuprirea.

Știu că e nevoie de oameni

care înțeleg că dreptatea socială
este a noastră, a tuturor.

Aceasta mă trezește
în fiecare dimineață

și mă face să lupt și mai mult.

Pentru că înaintez cunoscându-mi trecutul.

Știu piedicile care mi se pun.

Știu ce vor face

și sunt convinsă că pun la cale
și născocesc piedici noi.

Au patru ani la dispoziție pentru asta.

(Râsete)

(Aplauze)

Sau poate doi.

(Ovații)

(Aplauze)

Dar ce vreau să spun este:

Eu știu ce vreau: dreptate.

Știu de ce vreau,

pentru că sărăcia este imorală
și este o rușine a poporului nostru.

Și știu cum voi obține ce-mi doresc:

mergând mai departe în fiecare zi.

Mulțumesc foarte mult.

(Ovații)

(Aplauze)