Fiica mea vrea să înțeleagă sistemul financiar | Hernán Casciari | TEDxMontevideo

Acest discurs este de la un eveniment TEDx, organizat în mod independent de conferințele TED. Mai multe informații la: http://ted.com/tedx

Relatarea lui Hernán se axează pe dificultatea de a-i explica unui copil, în cazul de față propriei fiice, prăbușirea bursei de valori. Hernán ne povestește o anecdotă personală care l-a făcut să gândească, iar mai apoi să scrie povestea pentru copii pe care mai târziu i-a spus-o fiicei sale.

Hernán scrie povestiri și romane, este editor al programului de radio „Todo Pasa” la Océano FM. În anul 2000 s-a stabilit în Barcelona. A suferit un infarct și s-a născut a doua oară în Montevideo, Uruguay pe 6 decembrie 2015. Din cauza sperieturii, din 2016 trăiește în Buenos Aires.

Am o fiică de 13 ani,

dar în anul 2012,
când a avut loc criza financiară,

când au căzut toate bursele din lume,

avea cu 5 ani mai puțin,
avea în jur de 8-9 ani.

Ne uitam la buletinul de știri,

luam prânzul și ne uitam la știri

când a apărut un tip chel cu cravată,

un jurnalist ce dădea mereu vești proaste,

cel care a anunţat un tsunami
și prăbușirea unui avion,

și în acea zi a spus:
„Știre de ultimă oră,

s-a prăbușit bursa în întreaga lume.”

Fiica mea s-a uitat la mine, așa,
și eu m-am făcut palid.

Tipul a continuat zicând: „A explodat
valoarea nominală a bonurilor

din cauză că nu s-au putut
susține obligațiile de plată.”

Fiica mea mă privea...

(Râsete)

„Banca de investiții s-a prăbușit”,
a zis, „se sinucid acționarii.”

Fiica mea a făcut ochii mari,
și eu la fel.

Evident, m-am speriat,
pentru că se întâmpla ceva grav.

Și atunci Nina, fiica mea, care mereu
mă întreba despre tsunami,

despre avionul căzut;

era ușor să îi explic un tsunami:
e o chestie cu epicentrul în mare

în urma căreia mor filipinezii, e simplu.

(Râsete)

M-a întrebat: „Ce s-a întâmplat acum,
tată, e grav?”

Iar eu mi-am dat seama
că nu aveam nici cea mai mică idee

cum să-i explic unui copil
ce era lucrul acela.

Un cutremur se explică ușor,
dar cum îi explici unui puști

prăbușirea sistemului financiar?

Nu-i poți explica,
fiindcă e intangibil, întâi de toate.

Dar cum eu sunt căpos

și în timpul liber mai sunt și scriitor,

mi-am propus să o fac,
așa că am scris o poveste pentru copii.

Iar în ziua următoare,
când ne uitam iar la știri

și m-a întrebat din nou,

i-am spus o poveste
pe care vreau să v-o împărtășesc.

I-am spus Ninei că a fost odată

un sat foarte liniștit

și că era odată un băiat,
care se numea Pepe, protagosnistul,

care trăia în casa
cea mai îndepărtată din sat.

Într-o după-amiază,
Pepe se plimba și i s-a făcut sete.

Când s-a întors acasă
a deschis o sticlă de vin

și, în timp ce bea vinul,
a descoperit ceva

ce nu descoperise nimeni înainte:
nu existau baruri în sat.

Nu era nici măcar un bar.

Pepe și-a zis că dac-ar deschide unul

i-ar putea face fericiți pe ceilalți,
dându-le de băut,

și s-a gândit că, în plus,
ar putea câștiga și niște bani.

S-a bucurat la ideea de a deschide un bar.

În acea după-amiază, prietenul său,
Moncho, a trecut pe la el

și i-a dat un nume bun pentru bar.

Se știe deja că atunci când o idee
venită peste noapte are un nume,

deja începe să se materializeze.

Atunci Pepe a făcut o listă
cu cele necesare

pentru a deschide primul bar din sat.

Nina mă privea cu ochi mari,
povestea era bună până aici.

Pepe și-a dat seama că trebuia să cumpere
mese, scaune, pahare, vopsea,

un stănog pentru ca clienții
barului să își poată lega caii

și să poată intra să bea.

A făcut socotelile și toate astea
urmau să îl coste 10 000 de monede.

Bineînțeles, Pepe nu avea 10 000
de monede pentru că era sărac,

dar peste noapte i s-a năzărit o metodă
de a face rost de aceste 10 000 de monede.

Pepe a decupat 1000 de hârtiuțe

și a scris pe fiecare hârtiuță fraza:

„În curând, Barul lui Pepe”;
de 1000 de ori a scris asta.

Și duminică, după slujbă,

a mers în piața satului,
îmbrăcat cu costumul său cel mai bun

și le-a spus vecinilor aflați în piață:

„Dragi vecini, voi deschide un bar
la marginea satului.”

Toată lumea s-a uitat spre el.
„Ce idee bună!”, au zis unii.

Pepe s-a simțit foarte bine
fiind în centrul atenției

și atunci a arătat sub formă de evantai
cele 1000 de hârtiuțe decupate și a zis:

„Asta e important, Nina”, am zis eu.

Pepe a spus:

„Fiecare dintre aceste 1000 de hârtiuțe
costă 10 monede.”

Vecinii îl priveau.

„Cel care cumpără o hârtiuță
va trebui să o păstreze

pentru că peste o lună,
când îmi voi deschide barul,

voi plăti 12 monede pentru fiecare
hârtiuță pe care mi-o veți înapoia.”

Atunci s-a stârnit murmur în piață

și Moncho, care era
prostănacul satului, a întrebat:

„Stai așa, Pepe! Nu costă
10 monede fiecare hârtiuță?

De ce să ne dai mai târziu cadou
două monede în plus?”

Iar Pepe a zis: „Nu voi
face cadou, voi compensa.

Voi compensa cu două monede în plus

pe cei care mă vor ajuta să-mi îndeplinesc
visul de a deschide un bar.”

Atunci primarul, care era prezent,
s-a apropiat și a zis:

„Are sens! Are mult sens!
Foarte bine, Pepe!”

Iar Ernesto, care era bogat
și înțelegea mersul afacerilor, a zis:

„Mie ideea mi se pare foarte bună.”

Și părintele Ricardo, scoțând câteva
monede din sutana sa, a zis:

„E o idee foarte creștinească!
Vreau câteva dintre hârtiuțele tale.”

Și toți au început să cumpere
hârtiuțe de la Pepe.

Într-un fel atât de simplu,
și într-o singură dimineață,

Pepe a obținut banii pentru barul său.

Cu totul, vecinii i-au cumparat
cele 1000 de hârtiuțe.

„Eu am luat două”, a zis Sabino,
care era sărac, dar optimist.

„Eu am luat 36”, țipa Quique,
care era lacom și arogant.

Pepe a plecat acasă
cu 10 000 de monede în ghiozdan

și a adormit gândindu-se
la visul său de a deschide un bar.

În ziua următoare era luni
și Pepe a mers în oraș

și a cumpărat lemn și vopsea
pentru a construi o tejghea,

s-a întors acasă și s-a pus pe treabă.

Nu a trecut prin piața din sat
în următoarele patru săptămâni.

Asta înseamnă, i-am zis Ninei,

că Pepe nu a aflat de dezastrul
care urma să se întâmple

din cauza hârtiuțelor lui.

În acel moment al poveștii m-am oprit

și am privit-o o vreme pe fiica mea
ca să văd dacă înțelegea povestea.

Întotdeauna trebuie să „testezi”
metaforele cu copiii,

mai ales când sunt idei complexe,

și ea mi-a spus: „Tată,
asta nu are nicio legătură

cu ce a spus domnul chel de la TV,
dar e bună, continuă.”

(Râsete)

Atunci i-am povestit.

I-am povestit ce s-a întâmplat în sat
în prima săptămână.

Era luni, piața era plină de lume,
mai mult decât într-o zi normală de luni.

Mulți vecini petrecuseră toată noaptea

decupând propriile lor hârtiuțe
pentru că și ei descoperiseră

că aveau proiecte pe care nu le puteau
duce la capăt din lipsă de monede.

Unele hârtiuțe spuneau:

„În curând, Magazinul de înghețată
al lui Horacio”.

Alte hârtiuțe spuneau: „În curând,
Salonul de Coafură al lui Carmen”.

Erau chiar și nişte hârtiuțe
scrise de Moncho,

cu greșeli de ortografie, care spuneau:

„L-a șfirșitul luni, voi face
călători spre Luna”.

(Râsete)

Dintr-o dată, vecinii se urcau
pe lampadarele din piață

pentru ca ceilalți vecini
să poată cumpăra hârtiuțele.

Se cățărau pe fântână
pentru a schimba hârtiuțe pe monede.

Marți a fost și mai rău,

iar miercuri nu se putea trece prin piață
de hărmălaia care se stârnise.

Primarul a trebuit să facă ordine

și a organizat un spațiu închis
la municipalitate

pentru ca vecinii să se întâlnească

și să tranzacționeze hârtiuțe
fără să distrugă piața.

Micul local a fost inaugurat joi

și a fost denumit „Salonul Hârtiuțelor”.

Și așa se face că vineri,
toți cei care aveau un proiect

obținuseră deja monedele necesare
pentru a-l duce la capăt

și se puseseră pe treabă.
Horacio căuta lapte,

smântână și gheață pentru înghețată,

Pepe deja tăia lemnul
pentru tejgheaua barului.

Carmen ascuțea foarfecele
pentru noul ei salon

și Moncho cumpărase doi cai slăbănogi
pentru a face călătorii pe Lună.

(Râsete)

Rămăsese numai un grup de vecini
în Salonul Hârtiuțelor

cărora în viața lor nu li se năzărise
vreun proiect interesant.

Tot ce aveau acești vecini

erau hârtiuțele de la alții.

Unul dintre acești vecini, Ramon,
s-a plâns cu voce tare:

„Fir-ar să fie!” a zis.

„Acum am nevoie de bani
să-mi cumpăr țigări și nu am.

Acum câteva zile am dat ultimele 10 monede
pe o hârtiuță de la Pepe

și acum am nevoie să fumez.”

„La fel am pățit și eu”, a zis Luis,

„Vreau să merg la film și o monedă n-am.”

Plângerile au fost tot mai mari

până când Sabino, care era abil,
a ridicat hârtiuța lui și a zis:

„Să vedem, băieți,

în trei săptămâni,
Pepe îi va plăti 12 monede

celui ce îi înapoiază hârtiuța asta
pe care eu am dat 10.

Îmi vând hârtiuța chiar acum
pe opt monede!”

Ceilalți l-au privit și au zis: „Oh!”

„S-a făcut”, a zis Ernesto, care era bogat
dar voia să fie și mai bogat,

și i-a smuls din mână,
pentru opt monede, hârtiuța.

Ramon și Luis și-au vândut și ei
hârtiuțele pe mai puțin de 10 monede

și, în timp ce unul alerga să-și ia țigări
iar celălalt se ducea la film,

restul vecinilor au văzut că acela era
un nou mod de a face afaceri,

chiar dacă lor niciodată în viață
nu le-ar fi venit o idee originală.

Unii s-au urcat pe scaune, alții pe mese.

Au început să ofere ceea ce aveau
și până și părintele Ricardo

a venit trist de la biserică și a zis:

„Prieteni, în ziua când Moncho
și-a scos la vânzare hârtiuțele

eu, creștin fiind,
i-am cumpărat câteva fiindcă e prostănac.

Acum Moncho le vinde pe 7 monede
și spune că va înapoia 20,

dar e prostănac
și vrea să călătorească spre Lună.

Eu acum am nevoie de monede
pentru a repara clopotnița

și nimeni nu vrea să cumpere
hârtiuțele lui Moncho.”

„Regretăm, părinte Ricardo”,
au zis toți, „nu putem cumpăra.

Cum o să ajungă băiatul ăsta pe Lună?”
Atunci părintele a părăsit Salonul

cu hârtiuțele lui Moncho, spășit,

și a fost prima dată în mulți ani

când nimeni nu îl ajuta
să repare biserica.

Și așa a trecut prima săptămână.

Atunci m-am uitat spre Nina, care a zis:

„Acum mi se pare

că începe să semene
cu ceea ce spunea chelul la TV.”

Eu îi zic: „Sigur! În lumea reală,

Salonul Hârtiuțelor se numește
Bursă de Valori,

în timp ce hârtiuțele pot avea două nume.

Se pot numi „titluri de valoare”
în unele țări,

în alte țări se numesc „obligațiuni”.

Cele 12 monede pe care le va plăti
Pepe când va funcționa barul,

sau cele 20 pe care Moncho spune
că le va plăti când va călători spre Lună

se numesc „valoare nominală a bonului”.

Nina m-a privit așa.

(Râsete)

A deschis ochii mari pentru că înțelegea,
puștoaica de doar opt ani întelegea.

Atunci i-am povestit ce s-a întâmplat
în sat în cea de-a doua săptămână.

I-am spus cum casa lui Pepe
deja nu mai părea casă,

casa lui Pepe semăna cu altceva.

În sala de mese era un bar de lemn,

baia se transformase în două băi,
una pentru doamne, alta pentru domni.

Pereții erau pe jumătate vopsiți
în bleumarin

iar Pepe era foarte mulțumit
de progresul barului său.

Cum încă nu se dusese în sat,

Pepe încă nu știa că viața vecinilor săi

era un haos al hârtiuțelor
care umblau încoace și încolo,

schimbând prețul și deținătorul.

Chiar și primarul,
după ce se consultase cu secretarul său,

a decis să se alăture noii mode.

Într-o dimineață de marți, primarul
a ieșit la balcon cu un megafon și a zis:

„Vecini, piața a fost distrusă
în urma nebuniei hârtiuțelor.

Am nevoie să strâng fonduri

ca să repar distrugerile
aduse lampadarelor,

ca să renovez fântâna
și să cumpăr o mașină cu motor.

Din acest moment, scot la vânzare
1000 de hârtiuțe oficiale.”

„Câte monede costă?” a întrebat Sabino.

„Nicio monedă!” a răspuns primarul,

„hârtiuțele mele costă un cal.

Când din fântână va curge apă,

când lampadarele vor lumina
și eu voi avea o mașină cu motor,

voi înapoia doi cai
pentru fiecare hârtiuță.

Hârtiuțele oficiale
sunt la vânzare începând de acum,

grăbiți-vă că se termină”.

Hârtiuțele primarului
s-au vândut în timp record.

Toți cei din sat
i-au dat primarului caii lor

și, din acea zi,
comisioanele au început să se facă pe jos.

Între timp, schimbul de hârtiuțe
a continuat să crească

și deja nu mai ajungeau creioanele
pentru a nota

cine ce deținea.

Unele hârtiuțe erau foarte dorite,
ca cele ale lui Pepe,

care muncea zi și noapte
pentru a-și concretiza barul,

dar alte hârtiuțe
nu erau dorite de nimeni,

de exemplu, ale lui Moncho,

pentru că artefactul lui
de călătorit spre Lună, momentan,

consta doar în doi cai și o căruță.

Nimeni nu credea
că așa ceva își va lua zborul.

Ernesto, vecinul bogat

care cumpărase multe hârtiuțe
în prima săptămână,

acum voia să scape
de hârtiuțele lui Moncho.

Cum avea și hârtiuțe de la Pepe,
a inventat ceva foarte bun

pe care l-a botezat
„Pachetele lui Ernesto”.

Erau pachete închise
cu 100 de hârtiuțe de toate culorile.

De exemplu, erau 10 hârtiuțe
pentru barul lui Pepe deasupra,

20 pentru Magazinul de înghețată
al lui Horacio

și 70 de hârtiuțe

pentru proiectul lui Moncho dedesubt,
fără ca nimeni să le vadă.

În joia celei de-a doua săptămâni,
Pachetele lui Ernesto au avut success

la vecinii care căutau înnebuniți hârtiuțe
de-ale lui Pepe sau de-ale primarului,

însă vineri, Quique
a descoperit trucul și a spus:

„Atenție, vecini, atenție!

Pachetele lui Ernesto au uneori
hârtiuțe de la Pepe sau de la primar

în partea de sus, ceea ce e foarte bine,

dar pe fundul pachetului
sunt multe de la Moncho,

care niciodată în viață
nu va face călătorii către Lună.

Așa că înainte de a cumpăra
pachete de la Ernesto, cereți-mi sfatul.

Tariful meu pentru fiecare sfat
este două monede.”

(Râsete)

De atunci, cumpărătorii de hârtiuțe
îl consultau mereu pe Quique

înainte de a cumpăra
pachete de la Ernesto.

Ernesto și Quique, care fuseseră
prieteni timp de mulți ani,

au încetat să-și mai vorbească
pentru totdeauna.

Și așa a trecut cea de-a doua săptămână.

Până aici, Nina deja era aproape expertă
în aceste chestiuni.

Eu i-am explicat că în lumea reală

hârtiuțele oficiale ale primarului
se numesc „titluri de datorie publică”.

I-am explicat că pachetele lui Ernesto

primesc numele
de „obligaţiuni garantate cu creanţe”,

în vreme ce casa lui Quique,
locul unde merg vecinii

să afle dacă să se încreadă
în pachetele lui Ernesto

se numește „bancă de investiții”.

Atunci i-am povestit Ninei că, atunci când
a început a treia săptămână în sat,

unele proiecte erau aproape terminate,

iar altele erau în faza incipientă.

Lui Pepe îi mai rămânea să fixeze stănogul

astfel încât caii vecinilor
să poată paște în afara barului.

Horacio reușise să amestece
laptele și fructele pentru înghețată,

și îi rămânea doar să aducă
blocuri de gheață de la oraș.

În schimb, Carmen
încă nu găsise un local bun

pentru a-și instala salonul, deși avea
deja duzini de foarfece ascuțite.

Și ce să mai vorbim de Moncho?
Săracul Moncho.

Caii lui erau tot mai slabi și mai triști,

deși îi țesăla zi și noapte,

și nu părea că artefactul lui ar putea
zbura în mai puțin de o săptămână.

Vecinii care aveau hârtiuțe de la Moncho
sau Carmen erau neliniștiți

și deja nu le mai puteau vinde nimănui.

Până când a apărut Quique
cu o idee strălucită.

„Ascultați!”, spuse Quique.

„Cei ce încă aveți hârtiuțe de la Moncho,
nu vă faceți griji.

Eu vă pot vinde „Liniștea lui Quique”
pentru acele hârtiuțe”.

„Și asta ce e?”, întrebă Sabino

care avea multe hârtiuțe de la Moncho.

„Foarte simplu!”, zise Quique.

„Cel care are hârtiuțe de la Moncho
îmi platește două monede pe seară

de acum până la sfârșitul lunii

și, dacă Moncho nu reușește
să călătorească spre Lună,

eu plătesc cele 20 de monede
promise de Moncho”.

„Chiar dacă Moncho eșuează?”,
întrebară toți.

„Chiar dacă eșuează!”, spuse Quique.

„Minunată idee!”, a zis Sabino,

„așa vom avea mai multă liniște

și vom putea cumpăra hârtiuțe
de la prostul satului”.

„De aceea ideea mea se numește
Liniștea lui Quique”, zise Quique.

Și mulți vecini
începură să-i plătească lui Quique

două monede pe noapte

pentru a asigura proiectul lui Moncho.

În mijlocul euforiei
față de aceste idei noi,

nimeni din sat nu a observat

că primarul niciodată
nu reparase lampadarele,

nici fântâna din piață.

Primarul respectase
doar o parte din promisiune:

fugise din sat cu o mașină cu motor.

Asta era tot ce făcuse.

Și singurii cai care rămâneau în sat
erau cei ai lui Moncho.

Pe toți ceilalți îi luase primarul.

Secretarul, care fusese
mâna dreaptă a primarului

și știa despre înșelătorie de la început,

decise să facă ceva pentru ca nimeni
să nu descopere absența șefului.

Și ideea sa a fost minunată:

a adus în Salonul Hârtiuțelor o tablă
și a început să dea câte o notă

de la unu la zece fiecărui proiect.

Barului lui Pepe i-a pus un opt,

salonului lui Carmen i-a pus un cinci,

magazinului de înghețată, un șapte.

Vehiculului pentru călătorii către Lună
al lui Moncho i-a pus un doi

și, ca şi cum ar fi fost ceva firesc,

renovărilor pieței făcute de primar
le-a pus un nouă cincizeci.

„Ce înseamnă numerele astea?”,
a întrebat Sabino.

Și secretarul spuse:

„Sunt probabilitățile fiecărui proiect
de a se concretiza.

E pentru a vă ajuta, o fac pentru voi.”

Și așa a trecut a treia săptămână.

În punctul acesta, i-am explicat Ninei,
în lumea reală,

ideea lui Quique de a oferi liniște
în legătură cu hârtiuțele lui Moncho

se numește „transferul riscului de credit”

și tabla cea mare unde secretarul
dă o notă fiecărui proiect,

în lumea reală se numește
„agenție de rating”,

care uneori se înșală fără intenție

și alteori cu intenție.

Atunci Nina m-a întrebat
dacă până la urmă Pepe

reușise să își deschidă barul,
căci deja eram în cea de-a patra săptămână

și i-am spus finalul poveștii.

Finalul poveștii sună așa:

Când a venit a patra săptămână
și s-a împlinit luna,

Pepe s-a trezit foarte devreme
și a mers liniștit până în sat.

De departe, se vedea fațada barului său

cu firma luminoasă la putere maximă.

Barul se numea „La Luna” (Luna),
după cum îl botezase Moncho în prima zi.

Acum mai lipsea
doar să ajungă vecinii pe cai

cu gâturile uscate de sete.

Pepe a parcurs cele cinci leghe
până în sat,

punând afișe pe toți copacii de pe drum:

„Barul Luna, deschis în fiecare noapte”.

După ce punea fiecare afiș,
se depărta

și rămânea privind mândru afișul.

Totuși, când ajunse în piața din sat

nu înțelese nimic din ce se întâmpla.

A crezut că a greșit drumul
și că era în alt sat.

Părea că prin acel sat trecuse războiul.

Lampadarele și fântâna din piață
erau distruse,

nu exista nici măcar un cal pe străzi

și vecinii mergeau în cercuri
vorbind singuri.

„Ce s-a întâmplat aici?” l-a întrebat Pepe
pe Horacio când l-a văzut.

„Vai, Pepe!”, i-a zis Horacio plângând.

„Vai, Pepe! Toată lumea
a înnebunit cu hârtiuțele,

cu ale mele, cu ale lui Carmen,
cu ale tale, cu toate.

Dintr-o dată, au început să fie
mai multe hârtiuțe decât monede

și primarul a fugit din sat.
După aceea nu au mai existat monede.

Mai târziu au dispărut caii.

Vânzătorii pachetelor lui Ernesto
au dat faliment.

Re-vânzătorii Liniștii lui Quique
nu au putut plăti nimănui

și au fugit în timpul nopții.
Suntem toți ruinați, Pepe.”

„Și proiectul tău cu înghețata?”
întrebă Pepe.

„Și salonul lui Carmen?”

„Nu, al meu a fost un eșec”, zise Horacio.

„Nu sunt cai ca să merg să iau gheață
din oraș și înghețata se topește.

Iar Carmen nu are clienți.

Toată lumea își smulge părul din cap.
Ce le mai trebuie frizer?”

Pepe a rămas tăcut, nu putea crede
ceea ce i se povestea.

Atunci Horacio spuse: „Pentru Dumnezeu!
Am nevoie de ceva tare”.

Luis zise: „Și eu la fel,
am gâtul uscat”.

Sabino întrebă: „Pepe, ai deschis
barul pe care voiai să îl deschizi?”

Și ceilalți se apropiară
să întrebe despre bar.

Pepe a descoperit atunci că, fără cal,

nimeni nu putea ajunge niciodată
la barul lui din marginea satului

și a mai înțeles
că nu va putea niciodată înapoia

nimănui cele 10 000 de monede.

Și atunci l-a văzut în mijlocul pieței

pe Moncho.

Cei doi cai slăbănogi ai lui Moncho
erau singurele animale care rămăseseră

și trăgeau trei care,
cu două roți fiecare, în formă de tren.

În carele acelea se urcau mulți vecini

și alții stăteau la o coadă lungă,
așteptând să urce.

„Moncho!”, zise Pepe,
„unde merge toată lumea asta?”

Și Moncho a zis: „Unde să meargă?

Către barul tău! Către Luna!”.

Pepe văzu un afiș atârnat
de fântâna stricată care zicea:

„Moncho face călătorii către Luna.

Dus: o monedă. Întors: gratis”.

„Dar, Moncho”, întrebă Pepe,

„Tu știai că toți vor rămâne fără cai?”

„Nu”, zise Moncho, „eu știu doar un lucru:

știu că oamenii pot merge
până la un bar pe cal,

dar nimeni nu se poate întoarce
beat și călare”.

„Și, cum eu nu beau,
am zis că afacerea mea

ar putea fi să îi duc și să îi aduc
de la Luna”.

Atunci Pepe îl îmbrățișă pe Moncho,
se sui în primul car și țipă:

„Haidem toți către Luna!
Băuturi gratis în prima noapte”,

și tot satul s-a urcat și a aplaudat.

Chiar și Nina a aplaudat
fericită finalul poveștii.

Atunci eu i-am zis fiicei mele
să aibă grijă

pentru că în lumea reală

poveștile unora ca Pepe,
care încearcă să deschidă baruri,

sau ale unora ca Moncho,
care vor să organizeze călătorii pe Lună

și nimeni nu îi înțelege,

sunt aproape întotdeauna proiecte

care de regulă nu au final fericit
ca în poveștile pentru copii.

Pentru că la mijloc apar unii ca Quique,

apar primari, apar unii ca Ernesto
sau ca secretarul

și aruncă totul pe Apa Sâmbetei.

Dar atunci când
unul din aceste proiecte funcționează,

i-am zis fiicei mele pentru a încheia,

când proiectele astea funcționează,
când ceva magic se întâmplă și merg,

se numesc „vise”

și, de regulă, sunt minunate.

(Aplauze)

Vă mulțumesc mult!

(Aplauze)