„Confesiuni” din scaunul unui specialist în machiaj | Eva DeVirgilis | TEDxRVAWomen

Ce spun oamenii atunci când stau în scaunul unui specialist în machiaj, cum se simt ei și poate oare să facă ceva machiajul pentru aceștia? Eva DeVirgilis ne oferă câteva răspunsuri.

„Îmi cer scuze
că trebuie să-mi atingi fața.

Uită-te la această
erupție acneică; arăt dezgustător.”

„Îmi pare rău,
dar nu sunt o femeie frumoasă.”

„Nu. Mersi mult însă nu vreau.
Arăt ca naiba.”

„Doctorul mi-a spus că trebuie să slăbesc.

Îmi pare atât de rău.
Acest aspect trebuie să-l retușezi.”

„Mă uit în oglindă
și văd doar o mămică obosită.

Și văd ridurile astea
și mă simt bătrână și urâtă.”

„Confesiuni” de genul acesta
aud în fiecare zi a vieții mele.

(Râsete)

Sunt un machior
și acestea sunt cuvintele reale

rostite de femei reale.

Sunt și actriță, însă în ultimii
șapte ani de când mă ocup cu machiajul,

am descoperit că în decurs
de trei secunde,

după ce s-a așezat
în scaunul pentru machiaj,

aproape fiecare femeie
își cere scuze pentru modul în care arată.

Indiferent de cât ar fi
de tânără sau bătrână,

indiferent de statutul ei socio-economic,

indiferent dacă e o frumusețe clasică,

aproape fiecare femeie își cere scuze
și simte că nu se poate ridica

la înălțimea standardelor
actuale de frumusețe.

Sunt convinsă că probabil
unele dintre voi vă raportați

la această chestie cu „scuzatul”?

Văd cum unele dați din cap afirmativ.

Așa se întâmplă că am fost machiorul
pentru oratorii TEDx anul trecut

și același lucru s-a întâmplat
atunci când aceste femei inovatoare

s-au așezat în scaunul meu.

S-au scuzat.

Am observat și faptul că există
un număr foarte mic de femei

care nu se scuză.

Ele sunt adevăratele femei luptătoare,
influente, care fac diferența.

Ele sunt fie directori sau mame casnice,

care nu își măsoară
valoarea într-o oglindă.

Desigur, sunt și ele machiate,
însă nu-și cer scuze pentru asta.

Trăiesc momentul

și se lasă pradă plăcerii
de a trăi acum momentul.

Iar eu le admir pe aceste femei.

Probabil că există printre voi ființe
foarte rare, prețioase și încrezătoare

chiar în acest public.

Iar vouă doamnelor, vă spun: continuați
tot așa și luați-vă o pauză de toaletă!

Vă puteți întoarce peste cinci minute
fiindcă nu aveți nevoie de discurs!

Nu mai e nevoie să auziți
ceea ce am de spus.

Iar cealaltă categorie de femei
din grupul acesta micuț

sunt femeile care sunt conștiente
de propria mortalitate.

Mă voi adresa acestora într-un timp scurt.

Deci, o femeie se programează la mine
din diverse de motive.

De multe ori e doar dezamăgită
de modul cum arată

și prietena sa i-a spus: „Ah, trebuie
să mergi la Eva, face minuni.

E grozavă. Te va învăța
trucuri de machiaj,

care îți vor schimba viața.”

Dar trebuie să fiu sinceră.

Cred că machiajul e cel mai
neînsemnat lucru pe care-l fac.

Nu spun și nu neg faptul

că machiajul nu ar juca un rol foarte mare

în a face o femeie să se simtă
mai atractivă și mai încrezătoare,

căci suntem cu toții conștienți

de aceste indicii biologice de atracție
între ființele umane,

cum ar fi simetria, culoarea,
și luminozitatea.

Când vedem asta la noi sau la altcineva,

ne încântă simțurile primordiale.

În calitate de machior sunt expertă
în aceste competențe și instrumente

și pot să manevrez
și să accentuez foarte ușor

aceste indicii biologice
pe chipul oamenilor.

Asta e meseria mea.

Dar voi fi sinceră cu voi.

Cred că fiecare femeie
care stă în scaunul meu

e frumoasă cu sau fără machiaj.

Doar că nu știe acest lucru!

(Râsete)

De aceea îmi place să cred

că mă adâncesc
într-o meserie superficială.

(Râsete)

Pentru că folosesc machiajul
drept instrument de convingere.

Machiajul e marioneta mea pentru terapie

prin care ajut femeia
să-și deschidă sufletul

și să-mi destăinuie grijile ei
pentru a o ajuta.

Și știți ceva? Chiar funcționează!

Aproape de fiecare dată când văd o femeie

care se ridică din scaunul meu
pășind voioasă,

o văd cum se privește în oglindă
și își zâmbește sie însăși,

chiar dacă e ceva temporar.

În acest scaun au loc
adevărate transformări.

„O, nu. Despre ce vorbești?
Nu sunt o femeie frumoasă.

Soacra mea spune că am fața rotundă

și că e imposibil să faci drăguță
o față grasă și rotundă.”

Nu-mi vine să cred ce aud,

fiindcă tot ce văd e o femeie frumoasă.

Și îi spun: „Matir, uită-te mai bine
la tenul tău auriu, care e superb!

Uite, ține oglinda,
privește la ceea ce fac!

Uită-te la acești ochi migdalați perfecți
și la aceste buze,

Doamne, în viața mea viitoare,
vreau să am astfel de buze!

Zâmbetul tău luminează încăperea!”

„Ai dreptate.”

Ați putea crede
că aceasta fiind meseria mea,

mă ocup cu asta zilnic,
aud ce spun femeile

și am această perspectivă unică
că eu aș fi diferită.

Însă, uite ce se întâmplă
când eu mă așez în scaunul de machiaj.

„Doamne, îmi cer scuze,
am o față foarte aspră.

(Râsete)

Urăsc faptul că sunt dependentă
de creionul pentru conturul ochilor,

chiar și pentru a merge până la ușă.

Ah, ah nu, nu te îngrijora,
nasul meu e ca pumnul unei păpuși.

Așa ca o ee, ee, erh!

Deci nu te stresa încercând să-l acoperi.”

Până și eu am rostit
aceleași cuvinte în scaunul de machiaj!

Și eu simt că nu mă pot ridica

la acest nou standard
trăsnit de frumusețe în această lume,

dictat de pornografie și modă
și photoshop, toate acestea la un loc!

(Râsete)
(Aplauze)

Da. Vă urez mult noroc.

(Aplauze)

Și astea nu vor dispărea.
Deci, ce vom face?

Ce voi face pentru a mă bucura
și a aprecia ceea ce am?

Fapt care mă readuce la celălalt
grup mic de femei care nu se scuză.

Ah, în regulă, ah.

„E ziua mea de naștere!

(Râsete)

Am 96 de ani
și sunt pe picior de plecare, dragă.

(Râsete)

Însă, cred că arăt foarte bine.”

„Ah, e o senzație atât de plăcută
încât îmi vine să adorm.

Da, am doi copilași.
De doi și de patru anișori.

Tocmai am avut o dublă mastectomie
și șase ședințe de chimioterapie.

Deci, pur și simplu mă bucur
enorm de un pic de răsfăț.

Trebuie să-ți spun: ador noua mea perucă!”

Oare de asta am eu nevoie?

De asta am eu nevoie
pentru a aprecia ceea ce am?

Să mă confrunt cu perspectiva
bolii sau a morții?

De astea avem nevoie
ca să apreciem ceea ce avem?

Păi, eu nu prea cred asta!

Nu accept asta!

Fiind disperată de a găsi o soluție

am reflectat: „Ce pot să fac?”

Și am realizat: „Păi, de ce nu fac
ceea ce fac și celelalte femei?

Ele așa fac și asta funcționează
chiar dacă e temporar.

De ce să nu încerc și eu?

De ce să nu stau în scaunul Evei?

„Ce mi-ar spune Eva în caz
că mi-aș cere scuze de la Eva?”

Da, știu. Sună aiurea. Știu asta.

De fapt, e foarte înfricoșător.

E motivul pentru care nici măcar
nu vreau să termin acest discurs TED.

Pentru că e ceea ce știu
că trebuie să fac.

Eva, încetează să mai spui
astfel de chestii despre ochii tăi.

Ai moștenit ochii mamei tale

și nici nu te-ai gândi pentru o secundă

că femeia care ți-a dat viață
și înțelepciune nu era demnă.

Bine, încetează.

Eva, nu mai vorbi așa despre nasul tău.

Ai nasul tatălui și a bunicii tale.

Într-adevăr, genele tale
italiene sunt proeminente,

(Râsete)

dar astfel e și sufletul tău.

Și poți să identifici notele
unui vin aromatic și delicios Primitivo

mai bine decât alții
probabil datorită lui.

(Râsete)

Deci, presupun că eu decid

dacă conturarea ochilor
îmi face fața și mintea mai simetrică,

atunci presupun că așa voi face.

Și dacă adaug puțină culoare buzelor

îmi va permite să vorbesc
mai vesel și mai colorat,

atunci de ce nu?

Iar dacă-mi aplic un fard luminos
îmi va spori încrederea

încât să fac lumină
asupra unei teme superficiale

în fața unui grup de intelectuali,

atunci așa voi face!

Și asta mă face să mă simt frumoasă.

Și voi sta în scaunul meu,
și voi asculta și voi crede

că suntem cu toții frumoși.

Voi face acea programare.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)