Obsesiile lui Adam Savage

La EG '08, Adam Savage vorbeşte despre fascinaţia lui pentru pasărea dodo şi cum l-a condus într-o stranie şi surprinzătoare dublă căutare. E o aventură fascinantă trăită prin mintea unui creator obsesiv.

Cam cu patru ani în urmă, ziarul american New Yorker publica un articol

despre o ascunzătoare de oase de pasăre dodo, găsită

într-un puţ de pe Insula Mauritius.

Mauritius e o insulă mică

lângă coasta de est a Madagascarului,

în Oceanul Indian, şi e locul

în care pasărea dodo a fost descoperită

şi unde a şi dispărut, totul în cam 150 de ani.

Toată lumea era entuziasmată de descoperirea arheologică

pentru că însemna că în sfârşit puteau

reconstitui scheletul unei singure păsări dodo.

Vedeţi voi, muzeele din toată lumea

au schelete de dodo în colecţiile lor; dar nimeni,

nici măcar Muzeul de Istorie Naturală

de pe Insula Mauritius, nu are un schelet care să fie făcut

din oasele unei singure păsări dodo.

De fapt, nu e chiar adevărat.

E drept că British Museum

a avut un specimen complet de dodo în colecţie

cam până în secolul al 18-lea;

era chiar mumificat, cu piele si restul;

dar într-un exces de zel pentru economisirea spaţiului,

au tăiat capul, au tăiat picioarele

şi au ars restul în foc.

Dacă acum intraţi pe siteul lor,

specimenele respective sunt trecute în listă, cu menţiunea

că restul a fost pierdut într-un incendiu.

Nu e chiar tot adevărul. Să zicem.

Frontispiciul articolului era această fotografie,

iar eu sunt unul dintre oamenii care cred că Tina Brown

a făcut bine că a publicat aceste fotografii în ziarul New Yorker,

pentru că această fotografie mi-a schimbat viaţa.

Am devenit obsedat de acest obiect --

nu doar de fotografia frumoasă în sine,

ci de culoare, de senzaţia de profunzime superficială, de detaliile vizibile,

de sârma ce se poate vedea pe cioc,

sârmă folosită de conservator pentru a asambla scheletul,

e o întreagă poveste în spate.

Şi m-am gândit,

nu ar fi excelent

dacă aş avea propriul meu schelet de pasăre dodo?

(Râsete)

Aşadar -- vreau să subliniez acum că

mi-am petrecut viaţa obsedat

de obiecte şi poveştile pe care le spun,

iar acesta era cel mai recent.

Aşa că am început să cercetez --

să găsesc pe cineva care vinde un kit,

ceva model pe care l-aş putea obţine,

şi am găsit multe informaţii, multe fotografii frumoase --

dar degeaba: nu aveam un schelet de dodo. Dar răul fusese făcut.

Salvasem câteva sute de fotografii cu schelete de păsări dodo

în dosarul "Proiecte Creative" --

e un "depozit" pentru creierul meu unde pun tot ce ar putea să mă intereseze.

De fiecare dată când am conexiune la internet

e un şuvoi de lucruri care ajung acolo,

orice de la inele frumoase la fotografii din carlingă.

Cheia pe care Marchizul de Lafayette i-a trimis-o lui George Washington

pentru a celebra asaltul Bastiliei.

O cheie rusească pentru lansare nucleară.

Cea de sus e fotografia uneia pe care am găsit-o pe eBay;

cea de jos e cea pe care mi-am făcut-o pentru mine,

pentru că nu mi-o puteam permite pe cea de pe eBay.

Costume de stormtrooperi (soldaţi din Star Wars). Hărţi ale Pământului de Mijloc (J.R.R. Tolkien) --

pe aceasta am desenat-o chiar eu. Şi iată dosarul cu scheletul de dodo.

Dosarul conţine 17000 de fotografii --

peste 20 de GB de informaţie --

şi e în continuă creştere.

Apoi, într-o zi, câteva săptamâni mai târziu, se poate să fi fost

chiar şi un an mai târziu, eram în magazinul de artă cu copiii mei

şi cumpăram unelte pentru lut - urma să fie o zi de lucru manual.

Am cumpărat nişte Super Sculpeys (plastilină), sârmă pentru sculpturi şi alte materiale.

M-am uitat la plastilină şi m-am gândit,

poate,

da, poate mi-aş putea face propriul meu craniu de pasăre dodo.

Ar trebui să subliniez -- nu sunt un sculptor.

Eu sunt genul care face modele cu muchii solide.

Dacă îmi dai un desen, dacă îmi dai să copiez o recuzită,

dacă îmi dai o macara, o schelă, părţi din Star Wars --

în special părţi din Star Wars --

pot face asta toată ziua.

Aşa mi-am câştigat existenţa timp de 15 ani.

Dar dacă îmi dai aşa ceva --

prietenul meu Mike Murnane a sculptat asta;

e o machetă pentru Star Wars, Episodul Doi --

eu la asta nu mă pricep --

e ceea ce fac alţii -- dragoni, lucruri fine.

Totuşi, simţeam că mă uitasem la destule fotografii cu cranii de pasăre dodo

încât să fiu în stare să

înţeleg topologia şi poate să o şi copiez --

adică, nu putea fi chiar aşa de greu.

Aşa că am început să mă uit la cele mai bune fotografii pe care le-am putut găsi.

Am luat toate informaţiile

şi am găsit o informaţie minunată.

Cineva care vindea asta pe eBay;

era a unei femei -- era clar mâna unei femei, sper că era mâna unei femei.

Presupunând că avea cam aceleaşi dimensiuni cu mâna soţiei mele,

i-am măsurat degetul mare şi le-am mărit până la dimensiunea craniului.

Le-am scos la dimensiunile reale şi am început să le folosesc,

împreună cu restul informaţiilor pe care le aveam, comparându-le

ca dimensiune de referinţă, ca să îmi dau seama cât de mare trebuia să fie ciocul,

cât de lung, şi aşa mai departe.

După câteva ore, am ajuns în cele din urmă

la ceea ce era foarte aproape de un craniu de pasăre dodo. Şi nu intenţionam să continui, eu --

ştiţi cum e, poţi să cureţi o cameră foarte dezordonată

doar aşezând câte un lucru pe rând; nu te poţi gândi la tot.

Eu nu mă gândeam la un schelet de dodo;

Eu doar am observat că, în timp ce terminam craniul,

sârma pe care o folosisem ca să îl susţină

ieşise afară în spate, cam pe unde ar fi o şiră a spinării.

Şi printre lucrurile care m-au interesat şi obsedat de-a lungul anilor

sunt scheletele şi coloanele vertebrale, având câteva sute în colecţie.

Chiar înţelegeam mecanica

vertebrelor destul de mult încât să încep să le copiez.

Aşa că,

vertebră cu vertebră, am construit treptat în jos.

Şi, până la sfârşitul zilei, aveam un craniu rezonabil,

o coloană vertebrală rezonabilă şi jumătate de pelvis.

Şi din nou, am continuat, căutând mai multe informaţii,

orice informaţie pe care o puteam găsi - desene, fotografii frumoase.

Tipul ăsta -- îl iubesc pe tipul ăsta! A pus oasele de la un picior de dodo într-un scanner

cu o riglă.

Acesta era nivelul de precizie pe care îl voiam,

iar eu doar am -- fiecare --

copiat fiecare os, până la ultimul, şi le-am asamblat.

Şi cam după -- zic eu şase săptămâni,

terminasem, vopsisem şi pusesem pe un suport

propriul meu schelet de pasăre dodo.

Puteţi vedea că am făcut până şi o etichetă de muzeu pentru el

care conţine o scurtă istorie a păsării dodo.

Şi TAP Plastics mi-a făcut -- deşi nu am fotografiat-o --

o vitrină ca cele de muzeu.

Nu aveam loc pentru aşa ceva la mine acasă

dar trebuia să termin ce începusem.

Iar asta însemna că intram în ape necunoscute.

După cum spuneam, viaţa mea a însemnat

faptul de a fi fascinat de lucruri şi de poveştile pe care le spun,

şi în acelaşi timp faptul de a le face pentru mine, de a le obţine,

de a le aprecia şi de a mî cufunda în ele.

Şi în acest dosar, "Proiecte Creative",

sunt o grămadă de proiecte la care lucrez acum,

proiecte la care am lucrat, la care s-ar putea să lucrez într-o bună zi,

şi lucruri pe care s-ar putea să vreau să le găsesc şi să le cumpăr şi să le am şi -

şi să le privesc şi să le ating.

Dar acum se contura această nouă categorie de lucruri

pe care le-aş putea sculpta

şi care erau diferite, pe care eu -- ştiţi,

am propriul meu R2D2, dar asta e --

sincer, comparat cu sculptura, pentru mine, asta e simplu.

Aşa că am revenit la dosarul "Proiecte Creative"

şi am dat peste Şoimul Maltez.

Ei bine, asta e ciudat în ce mă priveşte:

să mă îndrăgostesc de un obiect dintr-un roman de Hammett,

pentru că dacă e adevărat că lumea se împarte în două feluri de oameni,

oamenii gen Chandler şi oamenii gen Hammet, eu sunt cu siguranţă gen Chandler.

Dar în acest caz, nu contează --

nu contează autorul, nu contează cartea sau filmul sau povestea,

important e obiectul în sine.

Şi în acest caz, acest obiect e --

are mai multe aspecte.

În primul rând, e obiectul real.

Acesta e "Şoimul Kniphauser".

E un vas ceremonial

făcut în jurul anului 1700 pentru un conte suedez

şi cel mai probabil e obiectul din care

Hammet s-a inspirat pentru Şoimul Maltez.

Apoi e pasărea ficţională, cea pe care Hammet a creat-o pentru carte.

Creată din cuvinte, e motorul

intrigii cărţii şi a filmului,

în care un alt obiect e creat:

ceva care să reprezinte ce Hammet a creat cu cuvinte,

inspirat de Şoimul Kniphauser, iar acesta reprezintă şoimul în film.

Apoi e al patrulea nivel, care e

un obiect cu totul nou:

obiectul creat pentru film, materializarea acelui lucru,

devine, pe bună dreptate,

un obiect aparte,

un obiect dezirabil cu totul nou.

Aşa că acum era timpul să mai cercetez.

De fapt mai studiasem

cu câţiva ani înainte -- de aceea era şi dosarul acolo.

Cumpărasem o copie, o copie de proastă calitate,

a Şoimului Maltez de pe eBay

şi descărcasem destule fotografii

încât să am o bază rezonabilă.

Dar am descoperit,

cercetând mai în detaliu,

urmărind informaţii cât mai precise, că pasărea fusese --

una dintre păsările originale din plumb,

fusese vândută la Christie's în 1994,

aşa că am contactat un anticar

care avea catalogul original Christie's

iar în el am găsit această fotografie minunată

care includea informaţii despre dimensiuni.

Am reuşit să scanez fotografia şi să o scot la scara 1:1.

Am găsit şi alte informaţii. Avi Ara Chekmayan,

un editor din New Jersey, găsise acest

Şoim Maltez din răşină

la un târg de vechituri în 1991,

cu toate că i-a luat cinci ani

ca să autentifice această pasăre după -- după

specificaţiile casei de licitaţii,

pentru că era foarte controversată.

Era făcută din răşină, care nu era un material obişnuit pentru recuzite

în perioada în care a fost făcut filmul.

Pentru mine ciudat că a durat mult să o autentifice,

pentru că o pot vedea în comparaţie cu asta

şi vă pot spune -- e adevărată,

e făcută cu exact aceeaşi matriţă ca şi asta.

Cu aceasta, pentru că licitaţia era atât de controversată,

Profiles in History, casa de licitaţii care a vândut-o --

cred că în 1995 pentru aproximativ 100.000 de dolari --

au inclus -- puteţi vedea în partea de jos --

fotografii nu doar din faţă, dar şi

din profil, spate

şi celălalt profil.

Aşa că acum aveam topologia necesară

pentru a crea o copie a Şoimului Maltez.

Cum se face, cum începi aşa ceva? Chiar nu ştiu.

Aşa că, din nou, ca şi cu craniul de dodo,

am adus tot ce aveam la dimensiuni reale

şi am început să decupez negativele şi să folosesc

tiparele pentru referinţe despre formă.

Şi am luat nişte plastilină, am făcut un bloc din ea,

am modificat-o de mai multe ori, până am obţinut profilele corecte.

Şi apoi, încet, pană cu pană, detaliu după detaliu,

am lucrat şi am reuşit --

lucrând în faţa televizorului -- cu plastelină --

aici sunt eu lângă soţia mea --

e singura fotografie făcută în tot timpul procesului.

Pe măsură ce avansam, am obţinut

o copie destul de exactă a Şoimului Maltez.

Dar, din nou, eu nu sunt sculptor,

aşa că nu ştiu multe din trucurile care, ştiţi voi,

nu ştiu cum prietenul meu Mike obţine suprafeţe frumoase, strălucitoare cu plastilină;

eu nu am reuşit.

Aşa că am mers în atelier,

am făcut o matriţă şi am turnat piesa în răşină,

pentru că aşa puteam obţine cu siguranţă luciul căutat.

Sunt o mulţime de moduri de a ajunge la o suprafaţa fină.

Eu prefer cam 70 de straturi din asta --

grund auto negru. Mat.

Îl pulverizez cam trei sau patru zile, curge ca naiba,

dar îmi oferă o suprafaţă fină pe care o pot şmirghelui

până ajunge lucioasă ca sticla.

Ah, şi finisată cu vată de oţel.

Partea bună era că, odată adusă în stadiul ăsta --

pentru că în film, când aduc pasărea în final,

şi o pun pe o masă o şi rotesc.

Aşa că am reuşit să fac

capturi de ecran şi stop-cadru ca să mă asigur.

Şi am urmărit toate reflexiile, asigurându-mă că dacă o ţin în lumină

în aceeaşi poziţie, obţin acelaşi tip de reflexie --

la aşa un nivel al detaliilor am ajuns.

Asta e ce am obţinut: Şoimul meu Maltez.

Şi e frumos. Sunt îndreptăţit să spun

acum, când l-am terminat,

că dintre toate copiile care există - şi sunt câteva --

acesta e de departe cea mai precisă

copie a Şoimului Maltez original

sculptată de cineva. Ar trebui să vă spun că originalul

e sculptat de un tip pe nume Fred Sexton.

Aici -- devine ciudat.

Fred Sexton era prietenul lui George Hodel.

Un tip înspăimântător -- pe care mulţi îl credeau

ucigaşul lui Black Dahlia (Elizabeth Short).

James Ellroy crede

că Fred Sexton, sculptorul Şoimului Maltez,

a omorât-o pe mama lui James Elroy.

Şi devine şi mai straniu. În 1974,

în timpul producţiei unei continuări ciudate - o comedie - a Şoimului Maltez,

numită "The Black Bird", în care juca George Segal,

din Muzeul de Artă al Districtului Los Angeles

s-a furat unul dintre Şoimii Maltezi originali ghips --

unul dintre cei şase, cred, făcuţi pentru film.

Multă lume a crezut

că a fost doar pentru publicitatea filmului.

John's Grill, care chiar

se vede foarte puţin în "Şoimul Maltez",

e încă un loc bun de mâncat în San Francisco,

avea printre clienţii obişnuiţi pe Elisha Cook,

care a jucat rolul lui Wilmer Cook în film,

iar el le-a dat

unul dintre Şoimii Maltezi originali din ghips.

Ei l-au ţinut într-o dulap cam 15 ani,

până a fost furat

în ianuarie 2007.

S-ar părea că obiectul dorit

îşi arată valoarea doar dacă dispare în mod repetat.

Aşa că eu aveam acest Şoim

şi era minunat. Arăta foarte bine --

lumina cădea foarte bine pe el,

era mult mai bun decât orice aş fi putut realiza

sau obţine din lume.

Dar era o problemă. Şi problema era următoarea:

voiam ca obiectul să fie complet,

vroiam greutatea din spatele obiectului.

Ce făcusem eu era din răşină şi era prea uşor.

E un grup online pe care îl frecventez.

E un grup de nebuni după recuzite ca şi mine

care se cheamă Replica Props Forum şi sunt oameni care schimbă,

fac şi călătoresc pentru informaţii despre decoruri de filme.

Unul dintre tipii de acolo,

un prieten de-al meu cu care nu m-am întâlnit niciodată,

dar cu care mă împrietenisem prin nişte schimburi de recuzite, era manager la o turnătorie locală.

A folosit ca matriţă Şoimul meu,

a făcut un mulaj din ceară,

apoi a turnat din bronz

iar această statuetă în bronz am primit-o înapoi.

Şi asta e ce am obţinut după ce am tratat-o cu acid.

Şi e foarte, foarte satisfăcător pentru mine.

Uitaţi, am să -- am să o pun acolo,

diseară ca să puteţi ...

vreau să o ridicaţi, să o mânuiţi.

Vreau să ştiţi

cât de obsedat sunt. Acesta e un proiect doar pentru mine,

şi am mers până la a cumpăra de pe eBay

un ziar chinezesc din San Francisco din 1941,

ca pasărea să poată fi împachetată corespunzător ...

aşa cum e în film.

(Râsete)

Da, ştiu!

(Râsete) (Aplauze)

Puteţi vedea, cântăreşte 12,5 kg

Jumătate din cât cântăreşte câinele meu, Huxley.

Dar e o problemă.

Aici e cea mai recentă progresie a Şoimilor.

Cel mai în stânga e un gunoi - o copie cumpărată pe eBay.

Aici e Şoimul din plastilină parţial distrus

pentru că a trebuit să îl scot din matriţă. Aici e prima piesă turnată,

aici e matriţa şi aici e piesa din bronz.

Se întâmplă ceva când torni diverse lucruri

şi anume de fiecare dată când le pui în silicon şi apoi le torni din răşină

se pierde puţin din volum, se pierde puţin din dimensiuni.

Şi când am pus piesa din bronz lângă cea din plastilină,

era mai mică cu un centimetru.

Da, nu, adică, a fost aah --

de ce nu m-am gândit la asta?

De ce nu am început cu ea mai mare?

Ce să fac? Mă gândesc că am două variante.

Una, să trag cu laserul în ea,

ceea ce făcusem deja,

ca să o scanez în 3D - aici e imaginea 3D a Şoimului.

Am calculat cu cât exact se micşorase

de la matriţa de ceară la cea de bronz

şi am mărit-o suficient cât să fac

o matriţă 3D sculptată,

pe care apoi să o lustruiesc, să o trimit la turnătorie

şi să o facă din bronz. Sau --

sunt câţiva oameni care au originale

şi am încercat să îi contactez şi să ajung la ei,

în speranţa că mă vor lăsa să petrec câteva minute

lângă una dintre păsările adevărate, poate chiar să fac o fotografie

sau poate chiar să scot scannerul de mână

pe care se întâmplă să îl am şi care încape într-o cutie de cereale

şi poate, fără măcar să ating pasărea, jur,

să obţin o scanare 3D perfectă. Şi sunt dispus să semnez pagini care să spună

că nu voi lăsa pe altcineva să o aibă, în afară de mine la mine în birou, promit.

Le dau şi lor una dacă vor.

Şi atunci, poate, voi ajunge la finalul acestui exerciţiu.

Dar pe bune, dacă e să fim sinceri cu noi înşine,

trebuie să admit că a ajunge la finalul exerciţiului

nu era scopul de la care am pornit, nu-i aşa?

Mulţumesc.