Faceţi cunoştinţă cu inventatorul foii de calcul electronice

Dan Bricklin a schimbat lumea pentru totdeauna când a codezvoltat VisiCalc, prima foaie de calcul electronică şi a iniţiat programele pe care le folosiţi probabil astăzi, precum Microsoft Excel şi Google Sheets. Alăturaţi-vă inginerului software şi legendă a calculatoarelor în timp ce prezintă primele joburi, visele şi problemele din teme care au condus la invenţia sa revoluţionară.

Câţi dintre voi aţi folosit
un program de calcul tabelar

cum este Microsoft Excel?

Foarte bine.

Câţi dintre voi aţi ţinut evidenţa
unei afaceri manual,

aşa cum făcea tatăl meu pentru
mica lui tipografie din Philadelphia?

Mult mai puţini.

Ei bine, aşa s-a făcut
timp de sute de ani.

La începutul anului 1978,
am început să lucrez la o idee

care a devenit în cele din urmă VisiCalc.

Şi anul următor a început să funcţioneze

pe ceva nou numit
computer personal Apple II.

Progresul a fost clar şase ani mai târziu,

când Wall Street Journal a publicat
un editorial

în care se presupunea că cititorii ştiu
ce e VisiCalc şi poate-l şi folosesc.

În 1990 Steve Jobs a spus

că „foile de calcul
au propulsat industria".

„VisiCalc a determinat succesul Apple
mai mult decât orice altceva."

Într-o notă mai personală,

Steve a spus: „Dacă VisiCalc
ar fi fost făcut pentru un alt calculator,

acum aţi lua interviu altcuiva."

Deci VisiCalc a fost util în a introduce
computerele în birourile afaceriştilor.

Dar cum a apărut el?

Ce era? Prin ce am trecut ca să îl creez?

Ei bine, am început să învăţ programare
în 1966, când aveam 15 ani,

la doar câteva luni după ce a fost făcută
această fotografie.

Puţini liceeni aveau acces la calculatoare
în acele zile.

Dar cu noroc şi foarte multă perseverenţă,

am reuşit să mă apropii de calculator.

După ce am dormit în noroi la Woodstock,
am plecat la MIT ca să intru la facultate,

unde am lucrat la proiectul Multics
ca să câştig bani.

Multics era un sistem interactiv
de partajare a timpului.

Aţi auzit de sistemele de operare
Unix şi Linux?

Ele s-au dezvoltat din Multics.

Eu am lucrat la versiunile Multics

pentru ceea ce este cunoscut drept
limbaje de interpretare,

care sunt folosite de oameni
din domenii non-IT

pentru a-şi face calculele
de la terminalul unui calculator.

După ce am absolvit MIT,

am lucrat
pentru Digital Equipment Corporation.

La DEC am lucrat la software

pentru noua zonă
de typesetting computerizat.

Am ajutat ziarele să înlocuiască
maşinile de scris ale reporterilor

cu terminalele de la calculator.

Scriam software

şi apoi mă duceam pe teren
în locuri precum Kansas City Star,

unde instruiam utilizatorii
şi primeam feedback.

Era o experienţă în lumea reală

care era destul de diferită
de cea văzută în laborator la MIT.

După asta, am fost conducător
de proiect software

pentru primul procesor de text DEC,
tot un domeniu nou.

Ca şi la maşinile de scris, important era
să construieşti o interfaţă de utilizator

care era şi simplă şi eficientă
pentru oamenii din domenii non-IT.

După DEC, am lucrat
pentru o companie mică,

care a realizat registrele de casă
electronice bazate pe microprocesoare

pentru industria fast-food.

Dar mereu mi-am dorit să încep o afacere
cu prietenul meu Bob Frankston,

pe care l-am întâlnit
în proiectul Multics la MIT.

Aşa că am decis să merg înapoi la şcoală
ca să-nvăţ cât pot de mult despre afaceri.

Iar în toamna lui 1977,

am intrat în programul MBA
la Harvard Business School.

Eram unul din cele câteva procente
de studenţi

care aveau experienţă în programare.

Uitaţi o poză cu mine din albumul anului,
stăteam în faţă.

(Râsete)

La Harvard învăţam prin metoda cazurilor.

Rezolvam cam trei cazuri pe zi.

Cazurile constau în duzini de pagini
ce descriau situaţii specifice de afaceri.

Adesea au prezentări cu cuvinte şi cifre

aranjate în moduri care au sens
în acele cazuri specifice.

În principiu toate diferă.

Iată tema mea.

Din nou numere şi cuvinte
aranjate în moduri care au sens.

Multe calcule - am devenit buni prieteni
cu calculatoarele.

De fapt, iată calculatorul meu.

De Halloween m-am costumat în calculator.

(Râsete)

La începutul fiecărei ore,
profesorul chema pe cineva

să prezinte cazul.

Persoana explica ce se petrecea

și apoi dicta informaţiile
pe care profesorul

le scria pe multele table motorizate
din faţa clasei,

iar apoi discutam.

Unul dintre lucrurile foarte frustrante
era când îţi făceai tema

şi veneai a doua zi
doar ca să constaţi că ai făcut o eroare

şi toate celelalte calcule sunt greşite.

Şi nu puteai nici să participi.

Eram notaţi
în funcţie de participarea la ore.

Aşa că, stând acolo cu alţi 87 de colegi
în clasă, am ajuns să visez la multe.

Majoritatea programatorilor
lucrau atunci pe mainframes

construind sisteme de inventariere,
de plată a salariilor şi a facturilor.

Dar eu lucrasem la procesare de text
interactivă

şi calcule personalizate.

În loc să mă gândesc la hârtii imprimate
şi cartele perforate,

eu îmi imaginam o tablă magică

pe care dacă ai şterge un număr
şi ai scrie altul în loc,

toate celelalte numere
s-ar schimba automat,

ca o procesare de text cu numere.

Mi-am închipuit că aveam un calculator
cu hardware sub el şi display deasupra,

ca la avioanele de luptă.

Şi puteam tasta nişte numere,
le puteam selecta şi apăsa butonul „sumă".

Şi chiar fiind în mijlocul unei negocieri
aş fi fost capabil să fac asta.

Trebuia doar să iau acest vis
şi să-l fac să devină realitate.

Tatăl meu m-a învăţat să fac prototipuri.

El mi-a arătat machete

pe care le-a făcut el ca să-şi dea seama
cum va fi aşezarea în pagină

pentru broşurile pe care le imprima el.

Şi le folosea pentru a primi feedback
de la clienţi

şi aprobarea înainte de a trimite lucrarea
mai departe către prese.

Faptul că faci o variantă simplă
pentru ceea ce încerci să construieşti

te face să descoperi probleme cheie.

Şi te ajută să găseşti mult mai ieftin
soluţii la acele probleme.

Aşa că am decis
să construiesc un prototip.

Am mers la un terminal video
conectat la sistemul comun Harvard

şi m-am apucat de treabă.

Una din primele probleme
de care m-am lovit a fost:

Cum reprezinţi valorile în formule?

Să vă arăt ce vreau să spun.

Eu credeam că dacă dai parametrii,

scrii câteva cuvinte,
apoi scrii câteva în altă parte,

apoi pui nişte numere şi alte numere,
indici unde vrei răspunsul,

apoi indici pe primul, apeşi pe minus,
indici pe al doilea,

şi obţii rezultatul.

Problema era: ce să scriu în formulă?

Trebuia să fie ceva
ce calculatorul să poată recunoaşte.

Şi dacă te uitai la formulă,

trebuia să ştii
la ce punct de pe ecran se referă.

M-am gândit mai întâi la modul
cum procedează programatorii.

Prima dată când indici un punct,

computerul îţi cere să îl denumeşti.

Mi-am dat seama repede
că ar fi prea complicat.

Calculatorul trebuie să creeze singur
numele şi să-l pună în formulă.

Aşa că m-am gândit să folosesc
ordinea în care sunt create.

Am încercat aşa. Valoarea 1, valoarea 2.

Mi-am dat seama repede
că dacă ai avea mai multe valori,

nu ţi-ai aminti niciodată
unde se află fiecare pe ecran.

Şi atunci mi-am spus,
în loc să-ţi permit să pui valori oriunde,

de ce să nu te restricţionez la o grilă?

Apoi, când indici o celulă,

calculatorul poate folosi
rândul şi coloana ca pe un nume.

Şi dacă aş face un tabel
şi aş pune ABC sus şi numere pe o parte,

dacă ai vedea B7 într-o formulă,

ai şti exact unde să te uiţi pe ecran.

Şi dacă ar trebui să pui formula singur,
ai şti ce trebuie să faci.

Restricţionarea la un tabel
m-a ajutat să-mi rezolv problema.

De asemenea, a deschis capabilităţi noi,
precum aceea de a avea şiruri de celule.

Dar nu era prea restrictivă -

puteai pune orice valoare,
orice formulă în orice celulă.

Şi aşa lucrăm chiar şi astăzi,
40 de ani mai târziu.

Prietenul meu Bob şi cu mine am decis
să construim acest produs împreună.

Eu am lucrat mai mult ca să-mi dau seama
cum trebuie să se comporte programul.

Am scris o fişă ca documentaţie.

Ea m-a ajutat să mă asigur
că interfaţa pe care o defineam

putea fi explicată clar şi concis
oamenilor obişnuiţi.

Bob lucra în podul apartamentului pe care
îl închiriase în Arlington, Masachussets.

Acesta este interiorul podului.

Bob s-a ocupat de MIT Multics system

să scrie codul programului
pe un terminal ca acesta.

Şi apoi a descărcat versiuni de test
pe un Apple II împrumutat

printr-o linie telefonică,
folosind un convertor acustic,

şi apoi am făcut teste.

Am pregătit unul dintre aceste teste
pentru cazul Pepsi Challenge.

Print nu funcţiona încă,
așa că a trebuit să copiez totul.

Save nu funcţiona, aşa că
atunci când programul se bloca,

trebuia să introduc din nou
toate formulele, iar şi iar.

A doua zi am ridicat mâna, am fost chemat
şi am prezentat cazul în clasă.

Am făcut estimări pe 5 ani.
Am făcut tot felul de scenarii.

Am rezolvat cazul cu brio.
VisiCalc era deja util.

Profesorul m-a întrebat: „Cum ai făcut?"

Ei bine, nu am vrut să-i spun
de programul nostru secret.

(Râsete)

Aşa că i-am spus:
„Am luat asta, am adăugat asta

şi am înmulţit cu asta şi am scăzut asta."

M-a întrebat:
„De ce n-ai folosit o fracţie?"

Am spus:
„A! O fracţie - n-ar fi dat aşa de exact!"

Ce nu am spus era:
„Împărţirea nu merge încă!"

(Râsete)

Până la urmă,
am terminat destul din VisiCalc

pentru a-l putea prezenta publicului.

Tata a imprimat o mostră
de fişă de referinţă

pe care o puteam folosi
ca material de marketing.

În iunie 1979, editorul nostru
a prezentat lumii VisiCalc,

într-o cabină mică, la National Computer
Conference din New York.

New York Times
a prezentat ironic conferinţa.

„Maşinile realizează
ceea ce par a fi ritualuri religioase...

În timp ce credincioşii se adună,

pictorii din camera de înscrieri Coliseum
adaugă la Panteon,

pictând cu grijă VISICALC
cu litere negre uriaşe pe fond galben.

Uraţi-i bun venit lui VisiCalc!"

New York Times:
„Uraţi-i bun venit lui VisiCalc!"

(Râsete)

Aceasta a fost ultima menţionare
a foii de calcul electronice

în presa de business populară
pentru aproximativ doi ani.

Majoritatea oamenilor
încă nu înţeleseseră.

Dar unii da.

În octombrie 1979 am expediat VisiCalc.

Era ambalat aşa.

Şi arăta aşa pe un Apple II.

Şi restul, cum se spune, este istorie.

Mai sunt multe de spus
despre această poveste,

dar vom vorbi despre ele cu altă ocazie.

Un lucru totuşi, amintiri de la Harvard.

Iată acea clasă.

Au pus o placă comemorativă.

(Aplauze)

Ea serveşte totuşi ca o amintire

că şi voi ar trebui să vă folosiţi
experienţa unică, abilităţile şi nevoile

să construiţi prototipuri, să descoperiți
şi să rezolvați probleme cheie,

şi prin asta să schimbaţi lumea.

Mulţumesc!

(Aplauze)