Kathryn Schulz: Nu regreta regretul

Suntem învăţaţi să încercăm să trăim o viaţă fără regete. Dar de ce? Folosind propriul tatuaj drept exemplu, Kathryn Schulz face o prezentare emoţionantă şi puternică spre a ne accepta regetele.

Acesta este Johnny Depp, bineînţeles.

Şi acesta este umărul lui Johnny Depp.

Şi acesta este faimosul tatuaj de pe umăr al lui Johnny Depp.

Unii dintre voi ştiţi că în 1990,

Depp s-a logodit cu Winona Ryder,

tatuându-şi pe umărul drept

"Winona pentru totdeauna".

Şi după 3 ani--

care, după standardele de la Hollywood este pentru totdeauna--

s-au despărţit,

şi Johnny şi-a făcut mici reparaţii.

Şi acum pe umăr scrie, "Wino (alcoolic) pentru totdeauna".

(Râsete)

Şi precum Johny Depp,

şi 25% dintre americani

cu vârstele între 16 şi 50 de ani,

am şi eu un tatuaj.

Mă gândeam să-mi fac unul cam pe la 25 de ani,

dar în mod deliberat am aşteptat mult timp.

Pentru că ştim cu toţii oameni

care şi-au făcut tatuaje când aveau 17 ani

sau 19 sau 23

şi au început să regrete pe când aveau 30 de ani.

Asta nu mi s-a întâmplat mie.

Mi-am făcut tatuajul când aveam 29 de ani,

şi am regretat pe loc.

Şi prin "am regretat",

vreau să spun că am ieşit din salonul de tatuaje--

la doar câteva mile de aici

în Lower East Side--

şi am avut o cădere emoţională masivă în plină zi

la colţul dintre East Broadway şi Canal Street.

(Râsete)

Care e un loc ideal pentru asta pentru că nimănui nu îi pasă.

(Râsete)

Apoi am mers seara acasă, şi am avut o depresie şi mai puternică,

despre care vă voi spune mai multe într-un minut.

Toate acestea fiind chiar şocante pentru mine,

dar înainte de acest moment,

mă mândream

că nu am regrete.

Am făcut multe greşeli

şi bineînţeles, decizii proaste.

Fac asta frecvent.

Dar întotdeauna simţeam că, ştiţi,

am luat cea mai bună decizie pe care o puteam lua

ştiind cine eram atunci,

date fiind informaţile pe care le aveam.

Şi am învăţat o lecţie din asta.

Cumva m-a adus la ceea ce sunt acum în viaţă.

Şi nu aş schimba asta.

Cu alte cuvinte am băut din sucul cultural despre regrete,

care spune că lamentatul despre lucruri trecute

este o pierdere grozavă de timp,

că ar trebui să privim spre viitor şi nu spre trecut,

şi că cel mai nobil lucru pe care l-am putea face

este să ne străduim să ducem o viaţă fără de regrete.

Ideea este frumos surprinsă în acest citat:

"Lucrurile fără vindecare

nu trebuie luate în seamă;

ce s-a făcut s-a făcut'.

Şi, pentru început, pare o filozofie chiar admirabilă --

ceva la care ne-am putea pune cu toţii de acord.....

până vă comunic cine a spus acestea.

Ea este Lady MacBeth

care îi spunea soţului ei să nu mai fie aşa un laş

pentru că se simţea prost că omora oameni.

După cum vede, Shakespeare descoperise ceva,

după cum făcea în general.

Pentru că inabilitatea de a simţi regrete

este de fapt una dintre caracteristicele

sociopaţilor.

Şi, de asemenea, este o caracteristică a unor daune cerebrale.

Oamenii care au daune cerebrale

la cortexul frontal orbital

par a fi incapabili să simtă regretul

chiar şi în faţa unor decizii clar foarte proaste.

Dacă, vrei să duci o viaţă fără regrete,

există o opţiune în faţa ta.

Se numeşte lobotomie.

Dar dacă vrei să fii pe deplin funcţional

şi pe deplin om,

şi pe deplin omenesc,

cred că trebuie să învăţăm să trăim, nu fără regret, ci cu el.

Să începem cu definirea unor termeni.

Ce este regretul?

Regretul este emoţia pe care o simţim

când credem că situaţia prezentă

putea fi mai bună sau mai fericită

dacă făceam ceva diferit în trecut.

Deci cu alte cuvinte, regretul cere 2 lucruri.

Cere, în primul rând, o acţiune-- trebuia să fi făcut o decizie în primul rând.

Şi în al doilea rând cere imaginaţie.

Trebuie să fim capabili să ne imaginăm că ne întoarcem în trecut şi luăm o altă decizie,

şi după aceea trebuie să fim capabili să derulăm această arhivă imaginară

şi să ne imaginăm cum ar decurge lucrurile în prezent.

Şi de fapt, cu cât avem mai mult din aceste lucruri--

mai multe acţiuni şi mai multă imaginaţie

cu respect faţă de un anume regret,

cu atât mai acut va fi regretul.

Să zicem de exemplu

că vă indreptaţi spre nunta celui mai bun prieten

şi încercaţi să ajungeţi la aeroport şi sunteţi prinşi într-un trafic îngrozitor,

şi în cele din urmă ajungeţi la poarta de îmbarcare

şi aţi pierdut zborul.

Veţi simţi mai mult regret în acea situaţie

dacă v-aţi fi pierdut zborul cu 3 minute

decât cu 20 de minute.

De ce?

Ei bine, dacă aţi fi pierdut zborul cu 3 minute,

este dureros de uşor de imaginat

că aţi fi putut lua decizii diferite

care ar fi dus la alt rezultat.

"Trebuia să fi mers pe pod nu prin tunel.

Trebuia să trec pe galben."

Acestea sunt situaţiile clasice care dau naştere regretului.

Simţim regrete când credem că suntem responsabili

pentru o decizie care a fost proastă,

dar a fost aproape bună.

Acum în acelaşi mod de gândire,

putem simţi regretul în legătură cu multe lucruri.

Sesiunea de azi este despre economie comportamentală.

Şi mare parte din ce ştim despre regret

vine din acest domeniu.

Avem multă literatură

despre decizii financiare şi de consum

şi regretele asociate cu acestea--

remuşcările cumpărătorului, în esenţă.

Dar într-un final, nişte cercetători au făcut un pas în spate

şi au spus, ei bine, în principiu,

ce regretăm cel mai mult în viaţă?

Uite cum arată răspunsul.

Top 6 al regretelor--

lucrurile cele mai regretate în viaţă:

Numărul 1 de departe, educaţia.

33% dintre toate regretele

ţin de decizii luate în legătură cu educaţia.

Ne dorim să fi avut mai multă.

Ne dorim să fi folosit mai bine educaţia de care am avut parte.

Ne dorim să fi studiat altă materie.

Alte regrete în capul listei

includ cariera, dragostea, crescutul copiilor,

variate decizii şi alegeri despre simţul de sine

şi cum ne petrecem timpul liber--

sau de fapt şi mai specific,

cum eşuăm în a ne petrece timpul liber.

Regretele care rămân

ţin de următoarele:

finanţe, probleme de familie care nu ţin de dragoste sau de crescutul copiilor,

sănătate, prieteni,

spiritualitate şi comunitate.

Deci cu alte cuvinte, ştim cele mai multe despre regrete

din studiul finanţelor.

Dar se pare că, atunci când ne uităm la ce regretă oamenii în viaţă,

ştiţi ce, deciziile financiare nici nu intră în top.

Însumează mai puţin de 3% din totalul regretelor.

Aşa că dacă stai şi te stresezi

în legătură cu limitare mare versus limitare mică,

sau compania A versus compania B,

sau dacă ar trebui să cumperi Subaru sau Prius,

ştii ce, mai bine renunţă.

Şansele sunt că nu îţi va păsa nici peste 5 ani.

Dar pentru lucrurile de care ne pasă cu adevărat

şi simţim regret profund din jurul nostru,

cum se simte o aşa experienţă?

Cu toţii ştim răspunsul scurt.

Teribil. Regretul e îngrozitor.

Dar se pare că regretul e îngrozitor

în patru feluri foarte specifice şi constante.

Prima componentă constantă a regretului

este negarea.

Când am ajuns acasă seara, după ce mi-am făcut tatuajul,

nu am dormit toată noaptea.

Şi primele ore,

aveam un singur gând.

Acela era,

"Fă-l să dispară!"

Acesta este un răspuns emoţional incredibil de primitiv.

Adică, e alături de, "Vreau la mama!"

Nu încercăm să rezolvăm problema.

Nu încercăm să înţelegem cum a apărut problema.

Vrem doar să dispară.

A doua componentă caracteristică a regretului

e sentimentul de nedumerire.

Celălalt lucru la care mă gândeam în dormitor în acea noapte

era, "Cum am putut face aşa ceva?

Ce era în capul meu?"

Acest sentiment de alienare

de partea noastră care a luat decizia regretată.

Nu ne putem identifica cu acea parte.

Nu înţelegem acea parte.

Şi sigur nu avem empatie pentru acea parte--

care explică a 3 a componentă constantă a regretului,

care e o dorinţă puternică de a ne pedepsi.

De aceea, în faţa regretului,

lucrul pe care îl spunem continuu e, "Trebuia să-mi dau un şut!"

A 4-a componentă

este că regretul este ceea ce psihologii numesc perseverenţă obsesivă.

A persevera înseamnă a te fixa obsesiv şi repetat

pe un singur lucru.

Efectul perseverenţei

este de a lua primele 3 componente ale regretului

şi a le pune într-un ciclu infinit.

Şi nu că aş fi stat în dormitor în acea noapte,

spunând, "Fă-l să dispară."

Ci faptul că am stat şi m-am gândit,

"Fă-l să dispară. Fă-l să dispară.

Fă-l să dispară. Fă-l să dispară."

Dacă te uiţi la literatura psihologică,

acestea sunt cele 4 componente definitorii ale regretului.

Dar aş vrea să sugerez că există al cincelea.

Şi mă gandesc la asta

ca la un moment de trezire existenţial.

În aceea noapte în apartament,

după ce am terminat cu lamentarea,

am rămas în pat mult timp,

şi m-am gândit la grefe de piele.

Şi după aceea m-am gândit cum,

la fel ca asigurările de călătorie care nu acoperă actele lui Dumnezeu,

probabil că nici asigurarea mea medicală nu acoperă faptele de idioţenie.

De fapt, nici o asigurare nu acoperă idioţenia.

Scopul acestor fapte

e că te lasă total descoperit;

te lasă expus lumii

şi expus propriei vulnerabilităţi şi greşeli,

în faţa, sincer spus, unui univers indiferent.

Evident că e o experienţă deosebit de dureroasă.

Şi cred că este în special dureros pentru noi cei din Vest

din perspectiva la ceea ce consider a fi

o cultură Control-Z--

Control-Z tastele de la calculator,

anulează.

Suntem incredibil de obişnuiţi să nu dăm piept

cu grelele realităţi ale vieţii, într-un anume sens.

Credem că putem arunca banii spre o problemă

sau chiar tehnologia către problemă--

putem anula şi renunţa la prietenie

şi a nu mai urmări.

Şi problema este că sunt unele lucruri în viaţă

pe care le vrem schimbate cu disperare

şi nu putem.

Uneori, în loc de Control-Z,

nu avem deloc control.

Şi pentru cei care sunt obsedaţi de control şi perfecţionişti--

şi ştiu despre ce vorbesc--

este foarte greu,

pentru că vrem să facem totul singuri şi vrem să facem corect.

Se poate spune

că obsedaţii de control şi perfecţioniştii nu ar trebui să-şi facă tatuaje,

şi mă voi întoarce la asta peste câteva minute.

Dar prima dată vreau să spun

că intensitatea şi persistenţa

cu care simţim aceste componente emoţionale ale regretului

vor varia în mod evident

depinzând de lucrul pe care îl regretăm.

De exemplu, aici este una dintre preferatele

generatoare automate de regrete din viaţa modernă.

(Râsete)

Text: Răspunde tuturor.

Şi lucrul uimitor

despre această subtilă inovaţie tehnologică

este că, cu acest singur lucru,

putem simţi multe feluri de regrete.

Poţi da din greşeală "Răspunde tuturor" unui email

şi să distrugi o relaţie.

Sau poţi avea o zi incredibil de ruşinoasă la muncă.

Sau chiar ultima zi la muncă.

Şi nici măcar nu acoperă

profundele regrete ale vieţii.

Pentru că bineînţeles, uneori luăm decizii

care au consecinţe irevocabile şi teribile,

fie pentru propria sau a celorlalţi

sănătate şi fericire şi bunăstare,

şi în cazul cel mai rău, pentru vieţile lor.

Evident că aceste tipuri de regrete

sunt incredibil de pătrunzătoare şi durabile.

Adică, chiar şi regretele de tipul "răspunde tuturor"

ne pot lăsa într-o agonie dureroasă pentru zile întregi.

Cum trebuie să trăim cu aşa ceva?

Vreau să sugerez că există 3 lucruri

care ne fac să ne împăcăm cu regretele.

Şi primul dintre ele

este să ne liniştim în legătură cu universalitatea regretului.

Căutând regret şi tatuaj pe Google,

veţi primi 11,5 milioane de rezultate.

(Râsete)

FDA (Agenţia Alimentelor și Medicamentelor din SUA) estimeză

că dintre toți americanii cu tatuaje,

17% dintre ei regretă că le au.

Adică Johnny Depp și cu mine

și cei 7 milioane de prieteni ai noștri.

Și astea sunt doar regrete față de tatuaje.

Suntem împreună în asta.

A doua modalitate prin care ne putem împăca

este să râdem de noi.

În cazul meu, chiar nu a fost o problemă,

pentru că este foarte ușor să râzi de tine

când ai 29 de ani și vrei la mama

pentru că nu îți place noul tatuaj.

Dar poate părea un lucru crud și ușuratic

când vine vorba de regrete mai profunde.

Dar nu cred că este cazul.

Toți dintre noi care au avut regrete

care conțin durere și mâhnire reale

înțeleg că umorul și chiar și umorul negru

joacă un rol important în a ne ajuta să supraviețuim.

Ne conectează polii vieții din nou,

pozitivul cu negativul,

și ne dă un nou stimul de viață.

Al treilea fel în care ne putem împăca cu regretele

e cu trecerea timpului,

care, după cum știm, vindecă toate rănile--

în afară de tatuaje, care sunt permanente.

Au trecut câțiva ani

de când mi-am făcut tatuajul.

Vreți să-l vedeți?

Bine.

De fapt ar trebui să vă avertizez,

că veți fi dezamăgiți.

Pentru că nu e așa de oribil.

Nu mi-am tatuat fața lui Marilyn Manson

pe vreo parte indiscretă sau așa ceva.

Când alții îmi văd tatuajul,

în mare parte le place cum arată.

Doar că mie nu îmi place.

După cum am spus mai devreme, sunt perfecționistă.

Dar vi-l arăt oricum.

Acesta este tatuajul meu.

Pot ghici la ce vă gândiți unii.

Să vă lămuresc în legătură cu ceva.

Unele dintre propriile regrete

nu sunt atât de urâte pe cum credeți.

Mi-am făcut acest tatuaj

pentru că mi-am petrecut mare parte din anii, după ce am împlinit 20

trăind afară din țară și călătorind.

Și după ce m-am stabilit în New York,

mă îngrijoram că voi uita

unele dintre cele mai importante lecții învățate în acea perioadă.

În special cele 2 lucuri despre mine

pe care nu doream să le uit,

cât de important este să continui să explorezi

și, simultan, cât de important este

ca într-un fel să fii atent la propriul nord.

Și ce îmi plăcea la imaginea busolei

era că includea ambele idei

într-o simplă imagine.

Și mă gândeam că poate servi drept un bun instrument de memorizare.

Și a servit.

Dar se pare că, nu îmi amintește de un lucru pe care mi-l doream;

îmi amintește constant de altceva.

Îmi amintește

de cea mai importantă lecție pe care o putem învăţa regretând,

care este în acelaşi timp şi cea mai importantă lecție pe care ne-o dă viață.

Și ironic, este singurul cel mai important lucru

pe care mi-l puteam tatua pe corp--

parțial ca scriitor,

dar și ca ființă umană.

Iată un lucru,

dacă avem țeluri

și visuri,

și vrem să dăm totul,

și dacă iubim oameni

și nu vrem să-i rănim sau să-i pierdem pe alții,

trebuie să simțim durerea când lucrurile merg rău.

Scopul nu este să trăim fără regrete.

Scopul este să nu ne urâm pentru că le avem.

Lecția cea mai importantă pe care am învățat-o de la tatuajul meu

și cu care vreau să vă las pe voi azi

este:

Trebuie să învățăm să iubim

greșelile, lucrurile imperfecte

pe care le creem

și să ne iertăm pentru că le-am creat.

Regretul nu ne reamintește că am greșit.

Ne reamintește că putem face mai bine.

Mulțumesc.

(Aplauze)