De ce este greșită etichetarea copiilor ca supradotați?

Când avea 5 ani, Ava Echard a dat un test care a plasat-o într-un program pentru copii supradotați. Participarea la acest program i-a oferit multe oportunități, dar, în același timp, și-a pus întrebarea: ce o făcuse atât de „specială" și de ce la o vârstă atât de mică? Acum, la liceu, Ava se întreabă dacă eticheta ei de „supradotată și talentată" e mai legată de avantajele din copilărie decât de abilitățile ei înnăscute. În această discuție complexă, Ava explică de ce școlile ar trebui să ia în calcul relația dintre capacitățile cu care ne naștem și cele pe care le dobândim, și să se concentreze mai mult pe încurajarea diferitelor tipuri de inteligență ale copiilor.

La vârsta de cinci ani,

am fost pusă într-o cameră mică
și mi-au dat să rezolv niște puzzle-uri.

Și specialistul, și părinții mei
mi-au spus că e doar în joacă

și că nu înseamnă nimic;

dar părinții mei sperau, totuși,
că mă voi descurca bine,

știind ce avantaje
mi-ar fi adus acest test.

La vârsta aceea abia înțelegeam
ce înseamnă un test,

cu atât mai puțin cum m-ar fi ajutat
acele propoziții, figuri și numere

în cursul vieții.

Opt ani mai târziu, un grup de copii
s-a strâns în jurul unei mese,

scoși de la ore, în timp ce
colegii au rămas în clasă,

fără nicio idee de ce sunt acolo.

De când trecusem acel test
ne întâlneam de câteva ori pe săptămână.

Multe școli au acest tip de program,

la noi e „Educație pentru
supradotați și talentați"

și înseamnă că am trecut cu bine testul
și suntem peste nivelul vârstei noastre.

Dar ce înseamnă asta?

Sună ca atunci când primești un cadou

și acela e creierul tău excepțional.

Dar azi sunt mult mai circumspectă...

capitolul pe care îl începem
e să scriem un discurs TED,

iar eu am hotărât să scriu

despre problemele cu acest grup
exclusivist numit „grupul talentaților".

Mă așteptam la reacții negative.

Dar când m-am ridicat
și mi-am citit lucrarea,

am văzut cum li se luminează ochii
și se însuflețesc.

Am împărtășit povești despre cum
plasarea în aceste programe

ne-a afectat cursul vieții.

Cum am fost plasați
în grupul copiilor deștepți,

forțați să stăm împreună,
vânați la fiecare greșeală

și forțați să ne dovedim
valoarea de „supradotați",

chiar dacă nu ne simțeam
atât de diferiți de ceilalți.

Despre cum așteptările de la noi,
la o vârstă fragedă, au dus la anxietate

și perfecționism de-a lungul vieții.

Despre cum eșecul se simțea și mai mare

pentru că trebuia
să fim speciali din naștere.

Și ar fi trebuit să fim campionii
în educația celor supradotați.

Potrivit Asociației Naționale
pentru Copii Supradotați,

între 3 și 5 milioane de elevi
sunt plasați în acest program.

Am intrat în acest sistem la grădiniță,

când mi-a fost testat IQ-ul.

Dar de ce eu?

Se pare că a avut mai puțin
de-a face cu mine

și mai mult cu șansele din viața mea.

Părinții mi-au oferit hrană
și servicii medicale adecvate,

m-au crescut într-un cartier bun
și mi-au citit adesea.

Prin urmare, la grădiniță
eram cu un pas înaintea celorlalți.

Dar ce se întâmplă cu copiii
care n-au avut părinți ca ai mei?

Ce se întâmplă cu cei a căror soartă
e cu mult diferită de a mea?

Aparent, clasa socială și venitul
influențează foarte mult

șansa ca un copil să ajungă
în programele pentru supradotați.

În familiile cu venituri mici,
doar 10% din elevii afro-americani

și 14% din elevii hispanici
pot să citească în clasa a III-a.

Chiar prin egalarea veniturilor,

doar 14% din elevii afro-americani
și 58% din elevii albi

pot să citească în clasa a III-a.

Tot atunci, copiii sunt triați
în programele de superdotați,

un moment când talentul lor înnăscut
le determină șansele

pentru tot restul vieții.

Dar dacă acest talent
presupus ca fiind din naștere

are mai mult de-a face
cu felul în care trăiesc?

E motivul pentru care rămân în urmă
cei care au un început greșit.

Se pare că atunci când eram la grădiniță

nu eram deosebită de colegii mei.

Am crescut într-un mediu propice,
eram albă,

am învățat să citesc acasă.

Dar dacă m-am descurcat în acest sistem

pentru că părinții mei aveau
așteptări mari pentru mine

și mi-au oferit mijloacele
pentru a le îndeplini?

Educația pentru supradotați
merge pe ideea că inteligența e fixă.

Aproximativ 6% din elevii școlilor publice
sunt aleși pentru acest sistem.

Dar inteligența se contractă și se dilată

în funcție de provocările
cu care ne confruntăm.

Inteligența se manifestă în multe feluri.

Inteligența poate fi discretă.

Adesea, accentul pus pe inteligență
ignoră multe alte trăsături importante:

curiozitatea, creativitatea, perseverența.

Până la urmă, plasarea într-o
cutie cu eticheta „supradotat”

duce la pierderea încrederii
în capacitatea noastră de a învăța

și chiar de a ne modela viața.

Așadar, cum să transformăm sistemul
educațional pentru a stimula toți elevii,

fără a-i separa pe baza definiției
noastre limitate asupra inteligenței?

Să începem încredințându-le elevilor
proiecte individuale la scară largă,

bazate pe interesele lor,

și încurajând pasiunile ce nu se aliniază
cu un curriculum avansat.

Să nu mai punem copiii în programe
speciale în primii ani de școală,

când talentul este cel mai sensibil
la diferențele de venit și de mediu.

Putem investi în programe after-school

care explorează lumea adevărată
și subiecte avansate.

În primul rând, putem oferi copiilor
timp și spațiu să exploreze.

Și pentru părinți și profesori:

cum ar fi să le provocăm
curiozitatea, empatia și creativitatea

în loc de a-i identifica pur și simplu
ca supradotați?

Dacă le-am arăta copiilor cum pot crește
în loc de a le spune cum sunt?

Dacă în loc să-i etichetăm ca supradotați,
am face loc pentru toți copiii?

Copiii care se luptă
cu propria identitate,

copiii care ne contestă standardele,
copiii creativi, copiii pasionați,

să le arătăm cum, prin talentul lor,
pot ajuta la modelarea lumii.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)