Wael Ghonim: Din culisele revoluției egiptene

Wael Ghonim este directorul de la Google care a contribuit la succesul revoluției democratice din Egipt... cu o pagina pe Facebook în memoria unei victime a violenței regimului. La TEDxCairo, el vorbește despre culisele ultimelor două luni, când egiptenii obișnuiți au arătat că "puterea oamenilor este mai mare decât oamenii de la putere."

Aceasta este revoluție 2.0.

Nimeni nu a fost erou. Nici unul nu a fost erou.

Pentru că fiecare a fost erou.

Fiecare a făcut ceva.

Cu toții folosim Wikipedia.

Dacă ne gândim la conceptul Wikipedia

unde toată lumea lucrează la conținut.

Și în final

s-a creat cea mai mare enciclopedie din lume.

De la o idee ce părea nebunească

s-a ajuns la cea mai mare enciclopedie din lume.

Și în cazul revoluției din Egipt,

revoluția 2.0.,

toată lumea a contribuit cu ceva --

mic sau mare, au contribuit cu ceva --

ca să ne ofere

una dintre cele mai înălțătoare povești

din istoria omenirii

în ceea ce privește revoluțiile.

A fost într-adevăr înălțător

să vezi toți acești egipteni schimbându-se complet.

Dacă priviți la ce s-a întâmplat,

Egiptul, de 30 de ani, era în declin --

mergea în declin.

Totul mergea rău.

Totul mergea greșit.

Eram pe locuri fruntașe când era vorba de sărăcie,

corupție,

lipsa libertății de exprimare,

lipsa activismului politic.

Acestea erau succesele

minunatului nostru regim.

Și totuși nu se întâmpla nimic.

Și asta nu pentru că oamenii erau fericiți

sau că oamenii nu erau frustrați.

De fapt, oamenii erau extrem de frustrați.

Dar motivul pentru care toată lumea tăcea

e ce numim bariera psihologică a fricii.

Toți erau speriați.

Nu chiar toți. De fapt au existat câțiva egipteni curajoși

cărora trebuie să le mulțumesc pentru curajul lor --

care au protestat în grup de cîteva sute,

care au fost bătuți și arestați.

Dar de fapt, majoritatea era speriată.

Nimeni nu dorea de fapt

să aibă neplăceri.

Un dictator nu poate trăi fără forță.

Ei vor ca oamenii să trăiască în frică.

Și acea barieră psihologică a fricii

a fost eficientă mulți ani,

dar iată că a apărut Internetul,

tehnologia, BlackBerry, SMS.

Ne ajută pe noi toți să ținem legătura.

Platforme precum YouTube, Twitter, Facebook

ne-au ajutat enorm,

dându-ne impresia că practic "Uau, nu sunt singur.

Sunt o mulțime de alți oameni nemulțumiți."

Sunt mulți oameni nemulțumiți.

Sunt mulți oameni care împărtășesc același vis.

Sunt mulți oameni cărora le pasă de libertatea lor.

Probabil că duc cea mai bună viață din lume.

Trăiesc fericiți. Locuiesc în vilele lor.

Sunt fericiți; nu au probleme.

Dar tot simt durerea egiptenilor.

Mulți dintre noi nu sunt fericiți

când văd o filmare cu un egiptean

care mănâncă din gunoi

în timp ce alții fură

miliarde de lire egiptene

din averea țării.

Internetul a avut un rol esențial

în a-i ajuta pe oameni să spună ce gândeau,

să colaboreze, să gândească împreună.

A fost o campanie educativă.

Khaled Saeed a fost ucis

în iunie 2010.

Încă îmi amintesc fotografia.

Încă îmi amintesc fiecare detaliu al acelei fotografii.

Poza era oribilă.

Fusese torturat,

torturat în mod barbar până la moarte.

Și care credeți că a fost răspunsul regimului?

Că s-a sufocat cu un pachet de hașiș.

Acesta a fost răspunsul lor.

"E un infractor.

E o persoană care a scăpat de toate aceste lucruri rele."

Dar oamenii nu s-au regăsit în acest răspuns.

Oamenii nu au crezut.

Datorită internetului, adevărul a ieșit la iveală

și toți l-au aflat.

Și toți au început să se gândească "acest om ar putea fi fratele meu."

Era un tip de condiție medie.

Cu toții ne aminteam de poza lui.

S-a creat o pagină.

Un administrator anonim

practic a început să invite oamenii să vadă acea pagină,

fără niciun plan.

"Ce vom face?" "Nu știu."

În câteva zile, zeci de mii de oameni s-au strâns --

egipteni supărați

care au cerut ministerului de interne,

"Ajunge.

Aduceți-i pe cei care l-au ucis pe acest om

să răspundă în fața justiției."

Dar bineînțeles că lor nu le pasă.

A fost o poveste incredibilă --

cum fiecare se simțea proprietar.

Fiecare era proprietarul acestei pagini.

Oamenii au început să vină cu idei.

De fapt, una dintre cele mai ridicole idei

a fost, hai să facem un marș al tăcerii.

Hai să adunăm oamenii în stradă,

cu fața spre mare, cu spatele la stradă,

îmbrăcați în negru, să stea în tăcere timp de o oră,

fără să facă nimic, și apoi să plece,

să se ducă acasă.

Pentru unii asta a fost ceva de genul, "Uau, un marș al tăcerii.

Și data viitoare o să fie cu vibrații."

Oamenii au râs de această idee.

dar de fapt când au ieșit în stradă --

prima oară au fost mii de oameni

în Alexandria --

a fost -- a fost uimitor. A fost grozav.

Pentru că a pus în legătură oameni din mediul virtual,

aducându-i împreună în lumea reală,

(oameni care) aveau același vis,

aceleași nemulțumiri, aceeași supărare,

aceeași dorință de libertate.

Și au făcut acest lucru.

Dar credeți că regimul a învățat ceva? Nu prea.

De fapt i-au atacat.

I-au abuzat

în ciuda faptului că acești oameni erau pașnici --

nici măcar nu protestau.

Și lucrurile au luat amploare

până la revoluția din Tunisia.

Toată această pagină era, din nou,

administrată de oameni.

De fapt, scopul administratorului anonim

era să se strângă idei,

oamenii să le voteze

și să le spună ce să facă.

Oamenii au început să facă poze;

au început să raporteze violări ale Drepturilor Omului în Egipt;

oamenii veneau cu idei,

de fapt votau anumite idei,

și apoi le puneau în practică; oamenii filmau.

Totul era făcut de oameni pentru oameni,

asta înseamnă puterea Internetului.

Nu exista un lider.

Liderul era fiecare de pe acea pagină.

Experimentul tunisian, după cum spunea Amir,

ne-a inspirat pe toți, ne-a arătat că există o cale.

Că putem. Putem să facem asta.

Avem aceleași probleme,

putem ieși în stradă.

Și când am văzut străzile pe data de 25,

mi-am zis,

"Egiptul de dinainte de 25

nu va mai fi același cu Egiptul de după 25.

Revoluția are loc.

Acesta nu este sfârșitul,

ci începutul sfârșitului."

Am fost arestat în noaptea de 27.

Slavă Domnului că anunțasem locația și totul.

Dar m-au arestat.

Și nu voi vorbi despre experiența mea, pentru că acum nu e vorba de mine.

Am fost reținut timp de 12 zile,

legat la ochi, încătușat.

Și nu am putut auzi nimic. Nu știam nimic.

Nu mi s-a permis să vorbesc cu nimeni.

Apoi am ieșit.

Ziua următoare m-am dus în Tahir.

Serios vorbind, văzând schimbarea care avusese loc în această piață,

am avut impresia că fuseseră 12 ani.

Nu mă gândisem niciodată

că voi vedea acest egiptean,

acest egiptean uimitor.

Frica nu mai e frică.

E de fapt tărie -- e putere.

Oamenii se simțeau atât de puternici.

A fost uimitor cât de puternici se simțeau cu toții

și acum își cereau drepturile.

Schimbare radicală.

Extremismul devenise toleranță.

Cine și-ar fi imaginat înainte de 25,

dacă vă spuneam că sute de mii de creștini se vor ruga

și zeci de mii de musulmani îi vor apăra,

și apoi sute de mii de musulmani se vor ruga

și zeci de mii de creștini îî vor apăra --

este uimitor.

Și stereotipurile

pe care regimul a încercat să ni le impună

prin intermediul așa zisei propagande, prin mass media,

s-au dovedit greșite.

Toată această revoluție ne-a arătat

cât de urât a fost un astfel de regim

și cât de minunați și uimitori sunt

bărbatul egiptean, femeia egipteană,

cât de simpli și extraordinari sunt acești oameni

atunci când au un țel.

Când am văzut asta,

m-am dus și am scris pe Facebook.

Și ceea ce am scris a fost ceea ce credeam,

indiferent de ceea ce se întâmplă,

indiferent de detalii.

Am spus că, "Vom câștiga.

Vom câștiga pentru că nu înțelegem politica.

Vom câștiga pentru că nu le facem jocurile lor murdare.

Vom câștiga pentru că nu avem un program prestabilit.

Vom câștiga pentru că lacrimile din ochii noștri

vin de fapt din inimile noastre.

Vom câștiga pentru că avem idealuri.

Vom câștiga pentru că suntem dispuși să ne apărăm idealurile."

Și asta s-a întâmplat. Am câștigat.

Și asta nu întâmplător,

ci pentru că am crezut în visul nostru.

Victoria aceasta nu reprezintă

toate detaliile a ceea ce se va întâmpla pe scena politică.

Victoria aceasta reprezintă câștigarea demnității

fiecărui egiptean.

De fapt, un șofer de taxi mi-a spus,

"Ascultă, respir libertate.

Simt că am demnitatea

pe care o pierdusem de mulți ani."

Pentru mine asta înseamnă victorie,

lăsând la o parte detaliile.

Ce vreau să vă spun la final e o afirmație în care cred,

pe care egiptenii au dovedit-o adevărată,

și anume că puterea oamenilor

este mult mai mare decât oamenii de la putere.

Vă mulțumesc mult.

(Aplauze)