Ideile surprinzătoare ale lui David Keith privind schimbările climatice

Climatologul David Keith propune o soluţie ieftină, eficientă şi şocantă pentru a rezolva problema schimbărilor climatice: Ce-ar fi dacă am injecta un uriaş nor de cenuşă în atmosferă pentru a reflecta lumina şi căldura solară ?

Aţi văzut cu toţii multe articole legate de schimbările climatice

şi iată încă unul din New York Times,

exact la fel ca toate celelalte pe care le-aţi văzut.

Spune aceleaşi lucruri ca toate celelalte pe care le-aţi văzut.

Are chiar un titlu asemănător celor pe care le-aţi mai văzut.

Ceea ce este special cu privire la acesta este, poate, că este din anul 1953.

Şi motivul pentru care spun asta

este pentru că aţi putea crede că această problemă este relativ recentă.

Acum când se pare că oamenii tocmai au identificat această problemă şi

cu Kyoto şi guvernatorul şi oamenii începând să facă efectiv ceva în această privinţă,

am putea fi pe calea spre o soluţie.

Realitatea este: uh-uh.

Avem cunoştinţă de această problemă de 50 de ani, în funcţie de cum ţii socoteala.

Am discutat despre ea la nesfârşit în ultimul deceniu sau cam aşa.

Şi nu am realizat aproape nimic.

Aceasta este rata de creştere a CO2 din atmosferă.

Aţi văzut acest grafic în diferite forme,

dar poate n-aţi văzut-o pe aceasta.

Ceea ce arată acest grafic este că rata de creştere a emisiilor se accelerează.

Şi că această accelerare este mai rapidă

decât cea mai gravă posibilitate pe care o luam în calcul cu numai câţiva ani în urmă.

Deci acea linie roşie era o variantă despre care mulţi sceptici spuneau

că ecologiştii introduc aceste proiecţii numai pentru a

face proiecţiile să arate cât mai rău cu putinţă.

Că acele emisii nu vor creşte niciodată atât de repede pe cât indica linia roşie.

Dar de fapt ele cresc chiar mai rapid.

Uitaţi nişte date din urmă cu numai 10 zile,

care arată minimul de anul acesta a grosimii gheţii Oceanului Arctic şi este de departe cea mai scăzută.

Şi rata cu care gheaţa Ocenului Arctic se topeşte este chiar mai acelerată decât modelele.

Aşa că în ciuda tuturor experţilor ca mine care zboară pe toată planeta

arzând kerosen şi a politicienilor semnând tratate,

se poate concluziona că efectul net al acestor eforturi a fost negativ

pentru că doar am consumat o grămadă de kerosen. (Râsete)

Nu,nu! Privind ceea ce ar trebui într-adevăr să facem pentru a frâna acest proces

care are o inerţie foarte mare - marea noastră economie - suntem abia la început.

De fapt nu facem decât asta, practic. Chiar nu facem mare lucru.

Nu vreau să vă întristez prea tare.

Această problemă este absolut rezolvabilă şi chiar rezolvabilă într-o manieră care e rezonabil de ieftină.

Ieftin însemnând aproximativ costurile armatei, nu costurile sistemului medical.

Ieftin însemnând câteva procente din PIB.

Nu, este foarte important să avem idee de ordinul de mărime.

Deci problema este rezolvabilă, iar modul în care ar trebui să o abordăm ar fi, să zicem,

să ne ocupăm de producţia energiei electrice,

care cauzează cam 43% din creşterea emisiilor de dioxid de carbon.

Şi am putea face asta prin lucruri de bun simţ cum ar fi conservarea,

şi energia eoliană, energia nucleară şi energia termică ce reţine CO2,

care sunt toate tehnologii pregătite pentru a fi distribuite şi utilizate la o scară gigantică.

Ceea ce ne lipseşte este acţiunea efectivă de a cheltui acei bani pentru a le pune în practică.

În schimb ne petrecem timpul discutând.

Oricum, nu despre asta vreau să vă vorbesc în această seară.

În această seară o să vă vorbesc despre lucrurile pe care le-am putea face dacă n-am face nimic.

Iar aceste lucruri de aici din mijloc sunt ceea ce ar trebui să faceţi

dacă nu opriţi suficent de repede emisiile.

Şi trebuie să vă ocupaţi -- să rupeţi cumva veriga dintre acţiunile umane

care schimbă clima şi schimbările climatice în sine. Şi acest lucru are o importanţă aparte

deoarece, bineînţeles, în timp ce noi ne putem adapta la schimbările climatice--

şi e important să fim sinceri aici -- vor exista şi nişte beneficii din schimbările climatice.

Da, bineînţeles, cred că este rău. Mi-am petrecut întreaga viaţă încercând să opresc acest proces.

Dar unul din motivele pentru care este dificil politic este acela că există atât câştigători cât şi învinşi - nu numai învinşi.

Cu excepţia bineînţeles, a mediului natural, a urşilor polari.

Am petrecut săptămâni de-a rândul schiind de-a lungul banchizei Arctice.

Ei vor pierde cu siguranţă.

Şi nu există adaptare.

Aşa că problema este absolut rezolvabilă.

Această idee de geo-inginerie, în forma sa cea mai simplă, ar fi următoarea:

am putea pune particule, să spunem particule de acid sulfuric -- sulfaţi --

în partea superioară a atmosferei, stratosfera,

de unde ar reflecta razele solare răcind planeta.

Şi stiu sigur că ar funcţiona.

Nu că nu ar exista efecte secundare, dar ştiu cu siguranţă că va merge.

Şi motivul este: s-a făcut deja lucrul ăsta.

A fost făcut nu de noi, nu de mine, ci de natură.

Iată muntele Pinatubo la începutul anilor '90 care a trimis destul de mult sulf

în stratosferă printr-un nor în genul unei explozii atomice.

Rezultatul a fost destul de dramatic.

În urma acestei erupţii şi a altora precendete, se observă

o răcire destul de dramatică a atmosferei.

Această bară de jos este atmosfera superioară, stratosfera,

şi aceasta se încălzeşte după aceste erupţii.

Dar veţi observa că bara de sus, care reprezintă stratul inferior al atmosferei

şi suprafaţa planetei, se răcesc deoarece am reflectat foarte puţin din radiaţia solară.

Nu e nici un mister.

Sunt multe mistere în detalii, şi există efecte secundare negative,

cum ar fi faptul că ar distruge parţial stratul de ozon -- şi voi vorbi despre asta imediat.

Dar efectul de răcire este clar.

Şi încă ceva: este rapid.

Este foarte important de menţionat. Deci multe dintre lucrurile pe care ar trebui să le facem

precum scăderea emisiilor, sunt încete intrinsec deoarece e nevoie de mult timp

pentru a construi suportul fizic necesar reducerii emisiilor.

Şi nu numai atât, când reducem emisiile, nu reducem concentraţia.

Deoarece concentraţia, cantitatea de dioxid de carbon din aer,

este suma emisiilor de-a lungul timpului.

Deci nu putem călca frâna prea rapid.

Dar dacă facem asta, este rapid.

Şi sunt momente când ne-am dori să facem ceva rapid.

Un alt lucru de care v-aţi întreba ar fi: chiar funcţionează?

Putem să compensăm eficient creşterea de CO2, şi să umbrim puţin soarele,

şi să refacem cumva climatul în starea sa originală?

Şi răspunsul pare să fie da.

Iată aici graficele pe care le-aţi văzut de multe ori până acum.

Aşa arată lumea din perspectiva unui anumit model climatic

cu o concentratie dublă de dioxid de carbon în aer.

Graficul de jos are o cantitate dublă de CO2 şi cu 1.8 procente mai puţină energie solară

şi ne întoarcem la climatul original.

Şi acest grafic de la Ken Caldera. Este important de menţionat că a venit de la el deoarece

Ken, la o întâlnire la care cred că a participat şi Martz Hoffart, la mijlocul anilor '90

Ken împreună cu mine ne-am ridicat la sfârşitul întâlnirii şi am spus

"Geo-ingineria nu va funcţiona."

Şi persoanei care promova aceste soluţii i-am spus,

"Atmosfera este mult mai complexă."

I-am dat o mulţime de motive fizice pentru care nu s-ar realiza o compensare prea bună.

Ken şi-a rulat modelele, şi a descoperit că de fapt se înşela.

Şi acest subiect este vechi.

Raportul care a aterizat pe biroul Preşedintelui Johnson când eu aveam 2 ani.

1965

Acel raport, de fapt, avea toate elementele stiinţei moderne cu privire la climă --

singurul lucru luat în discuţie acolo era geo-ingineria.

Nici măcar nu pomeneau de reducerea emisiilor,

ceea ce reprezintă o schimbare imensă în felul în care punem problema.

Nu spun că nu ar trebui să reducem emisiile.

Ar trebui, dar a subliiniat exact acest lucru.

Deci, într-un fel, nu e o mare noutate.

Elementul de noutate este acest eseu.

Deci presupun că ar trebui să spun că de pe vremea raportului original al Preşedintelui Johnson

şi ale diferitelor rapoarte ale Academiei Naţionale a Statelor Unite--

1977, 1982, 1990-- oamenii au tot dezbătut această idee.

Nu ca pe ceva infailibil, dar ca pe o idee de luat în calcul.

Dar de când clima a devenit, politic vorbind, un subiect fierbinte-- dacă imi permiteţi jocul de cuvinte--

în ultimii 15 ani, aceasta a devenit o soluţie atât de neortodoxă încât n-am mai putut vorbi depre ea.

S-a scufundat complet. Nu aveam voie să discutăm dspre ea.

Dar în ultimul an, Paul Crutzen a publicat acest eseu

spunând în mare ceea ce s-a mai spus: că poate, date fiind progresele foarte slabe

făcute în rezolvarea problemei şi incertitudinea repercusiunilor,

ar trebui să ne gândim la astfel de lucruri.

A spus în linii mari ceea ce s-a mai spus.

Determinant a fost faptul că întâmplător el luase premiul Nobel chimia stratului de ozon.

Aşa că oamenii l-au luat în serios când a spus că ar trebui să luăm în considerare această alternativă,

chiar dacă ar avea un impact asupra ozonului.

Şi de fapt, avea şi câteva idei cum să anulăm asta.

Erau toate tipurile de acoperire media, din toată lumea,

mergând până la "Dr. Strangelove salvează Pământul" din The Economist.

Şi asta m-a pus pe gânduri-- am făcut cercetări în acest domeniu cu intermitenţă

dar nu foarte multe tehnice-- şi chiar stăteam într-o seară întins în pat, gândindu-mă.

Şi m-am gândit la jucăria acestui copil-- de aici şi titlul discursului meu--

şi m-am întrebat dacă am putea aplica aceleaşi principii fizice care face acel lucru să se învârtă

în radiometrul copilului pentru a face particulele să leviteze în stratul superior al atmosferei

Şi să le determine să rămână acolo.

Una dintre problemele ridicate de folosirea sulfaţilor este că acestia dispar repede.

Cealaltă este că sunt exact în mijlocul stratului de ozon,

şi i-aş prefera deasupra stratului de ozon.

Şi se pare că, trezindu-mă a doua zi de dimineaţă, am început să calcilez.

Era foarte dificil de calculat plecând de la primele principii. Mă împotmolisem.

Dar apoi am aflat că existau tot soiul de lucrări deja publicate

cu privire la acest subiect pentru că acest fenomen există în mod natural în atmosferă.

După câte se pare există deja particule fine

care levitează până în ceea ce noi numim mezosferă, la aproximativ 100 de kilometri înălţime--

care au deja acest efect.

Vă voi prezenta pe scurt cum funcţionează.

Sunt multe implicaţii complexe interesante

şi mi-ar plăcea să stau să vă vorbesc toată seara despre ele, dar nu o voi face.

Dar să zicem că avem nişte raze de soare care lovesc o particulă, încălzind-o inegal.

Deci faţa orientată spre soare este mai caldă, iar cealaltă mai rece.

Moleculele de gaz care ricoşează în partea caldă

sunt respinse cu un plus de viteză din cauza temperaturii ridicate.

Aşa că observăm o forţă netă ce depărtează particula de soare.

Aceasta se numeşte forţă fotoforetică.

Sunt mai multe versiuni ale acesteia pe care eu şi câţiva colaboratori ai mei

ne-am gândit cum le-am putea exploata.

Şi bineînţeles, s-ar putea să ne înşelăm--

nu a fost totul revizuit, suntem în mijlocul procesului de elaborare a acestor teorii--

dar până acum pare în regulă.

Dar se pare că am putea atinge durate lungi de viaţă în atmosferă --

mult mai lungi ca până acum -- pentru că levitează.

Putem muta lucruri in afara stratosferei, în mezosferă,

rezolvând în principiu problema ozonului.

Sunt convins că vor apărea şi alte probleme.

În cele din urmă, am putea face particulele să migreze deasupra polilor,

pentru a putea orienta ingineria climatică şi să se concentreze asupra polilor.

Având astfel efecte negative minime asupra părţii mediane a planetei

unde trăim noi şi să maximizăm efectele a ceea ce am putea fi nevoiţi să facem --

adică să răcim polii în cazul unei urgenţe planetare, dacă vreţi.

Aceasta este o idee nouă care a apărut şi care este, de fapt,

o idee mai inteligentă decât a pune sulfaţi în atmosferă.

Chiar dacă această idee este bună sau o altă idee este bună,

cred că este aproape sigur că

ne vom gândi la un moment dat la idei ceva mai deştepte decât cea cu sulful.

Dacă inginerii şi cercetătorii chiar şi-ar concentra eforturile în această direcţie,

este uimitor modul în care am putea influenţa planeta.

Lucrul cel mai important în această privinţă este că ne dă o pârghie extraordinară.

Aceste inovaţii în ştiinţă şi inginerie ne vor da, fie că ne place sau nu,

o pârghie tot mai importantă pentru a influenţa planeta.

Să controlăm planeta.

Să avem control asupra vremii şi climei-- nu pentru că am plănuit asta,

nu prentru că ne-am dorit-o, ci pentru că ştiinţa ne-o furnizează piesă cu piesă,

cu o mai bună cunoaştere a felului în care funcţionează sistemul

şi instrumente inginereşti mai performante de a-l influenţa.

Acum să presupunem că ar veni extratereştrii din spaţiu--

poate că vor ateriza la sediu Naţiunilor Unite din josul străzii

sau poate vor alege mai înţelept locul--

dar să presupunem că sosesc şi vă dau o cutie.

Şi cutia are două butoane.

Unul este pentru a controla temperatura la nivel global.

Poate celălalt buton este pentru a controla concentraţia de CO2.

Vă puteţi închipui că am duce războaie pentru acea cutie.

Pentru că nu putea să cădem de acord asupra alegerii.

Nu avem un guvern la nivel global.

Şi oameni diferiţi vor avea locuri diferite unde l-ar vrea stabilit.

Nu cred că se va întâmpla aşa ceva. Nu e prea probabil.

Dar noi construim acea cutie.

Oamenii de ştiinţă şi inginerii lumii

o construiesc piesă cu piesă, în laboratoarele lor.

Chiar şi când o fac din alte motive.

Chiar şi când cred că lucrează numai pentru a proteja mediul.

Nu sunt interesaţi de idei nebuneşti cum ar fi controlarea întregii planete.

Ei dezvoltă tehnologii care fac acest lucru tot mai uşor de făcut.

Deci opinia mea asupra acestui subiect nu este că mi-aş dori s-o fac-- nu-mi doresc--

dar cred că ar trebui să scoatem acest subiect la lumină şi să îl dezbatem serios.

Deoarece mai devreme sau mai târziu vom fi confruntaţi cu decizii în această direcţie,

şi e mai bine dacă ne gândim foarte bine înainte,

chiar dacă vrem să ne gândim bine la motivele pentru care ar trebui să nu apelăm niciodată la această soluţie.

Vă voi sugera două modalităţi de a trata această problemă care reprezintă începutul

modului meu de abordare a problemei.

Dar ceea ce ne trebuie nu sunt câţiva ciudaţi ca mine care să se gândească la asta --

avem nevoie de o dezbatere mai largă.

O dezbatere care să includă muzicieni, oameni de ştiinţă, filosofi, scriitori,

care să se lase prinşi de această dilemă legată de ingineria climatică

şi să se gândească serios la implicaţiile pe care le presupune.

Deci iată un mod de a privi problema,

adică mai bine facem asta în loc să reducem emisiile pentru că e mai ieftin.

Cred că lucrul pe care nu l-am spus legat de această soluţie este că e absurd de ieftină.

Ne putem imagina că, să spunem, folosind metoda sulfaţilor sau metoda propusă de mine,

am putea crea o eră glaciară la un cost de 0,0001 procente din PIB.

Este foarte ieftin. Avem o pârghie foarte importantă.

Nu e o idee bună, dar este una importantă.

Vă voi spune cât de mare e pârghia-- pârghia este atât de mare.

Şi acest calcul nu prea este contestat.

Putem pune în discuţie nebunia unei asemenea idei, dar pârghia este reală. (Răsete)

Deci din această cauză, am putea rezolva această problemă

încetând pur şi simplu să reducem emisiile,

iar pe măsură ce concentraţiile cresc, putem creşte

intensitatea măsurilor de geo-inginerie.

Nu cred că ia cineva asta în serios.

Deoarece în acest scenariu, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult

de climatul actual.

Oricum vom avea tot soiul de alte probleme cum ar fi acidificarea oceanelor

care provine de la dioxidul de carbon din atmosferă.

Nimeni în afară de una sau două persoane foarte ciudate nu sugerează asta.

Dar iată o situaţie mai greu de respins.

Să presupunem că nu apelăm la geo-inginerie, că facem ceea ce ar trebui să facem,

adică să ne angajăm serios să reducem emisiile.

Dar nu prea ştim cât de repede ar trebui să le reducem.

Există multă incertitudine cu privire la exact ce schimbare climatică e prea drastică.

Aşa că vom presupune că muncim din greu şi nu numai că atingem frâna,

dar o călcăm puternic şi reducem într-adevăr emisiile

şi în cele din urmă reducem concentraţia.

Şi poate că într-o zi-- cum ar fi 2075, 23 octombrie--

ajungem în final la glorioasa zi în care concentraţiile ating un vârf

şi intră în scădere.

Şi vom avea sărbători globale, că am început într-adevăr să-- ştiţi voi--

ce a fost mai rău a trecut.

Dar poate că în acea zi aflăm şi de calota de gheaţă a Groenlandei

care se topeşte inacceptabil de repede, atât de repede încât să ridice cu câţiva metri

nivelul oceanelor în următorii 100 de ani,

şi să şteargă de pe hartă câteva dintre cele mai mari oraşe.

Este un scenariu foarte posibil.

Am putea decide în acel moment că chiar dacă geo-ingineria era nesigură

şi nesatifăcătoare moral, este o alegere mult mai bună decât dacă nu apelăm la ea.

Şi acesta este un mod foarte diferit de a pune problema.

Folosim această soluţie pentru controlul riscului, nu ca un înlocuitor al acţiunii.

Spune că apelăm la geo-inginerie pentru o scurtă perioadă

pentru a depăşi punctul critic, nu că o vom folosi ca un înlocuitor al acţiunii.

Dar există o problemă în această viziune.

Iar problema este următoarea:

cunoştinţele cu privire la posibilitatea utilizării geo-ingineriei fac

schimbările climatice să arate mai puţin înfricoşătoare.

Şi acest lucru conduce la un angajament mai puţin ferm de reducere a emisiilor în prezent.

Asta este ceea ce economiştii numesc hazard moral.

Şi acesta este unul dintre principalele motive pentru care este atât de dificil să discutăm despre această problemă,

şi în general cred că e motivul care stă la baza faptului

că a fost inacceptabil politic să se vorbească despre asta.

Dar nu se adoptă politici bune ascunzând problemele într-un sertar.

Vă voi lăsa cu trei întrebări şi apoi un citat de final.

Ar trebui să demarăm cercetări serioase în acest domeniu?

Ar trebui să avem un program naţional de cecetare care să analizeze această problemă?

Nu numai cum am face-o mai eficient,

dar şi care ar fi riscurile şi dezavantajele acestei soluţii.

În momentul de faţă avem câţiva entuziaşti care discută despre asta, unii într-o manieră pozitivă,

alţii într-una negativă-- dar aceasta este o stare riscantă în care să te afli

deoarece există foarte puţine informaţii pe acest subiect.

Cu o sumă foarte mică de bani le-am putea obţine.

Mulţi dintre noi-- poate că acum şi eu-- cred că ar trebui să facem asta.

Dar am multe rezerve.

Rezervele mele se referă în principal la problema hazardului moral,

şi nu prea ştiu care ar fi cea mai bună soluţie pentru a evita hazardul moral.

Cred că există o problemă foarte serioasă pe măsură ce se vorbeşte despre asta.

Oamenii încep să creadă că nu e nevoie să se chinuie atât de tare să reducă emisiile.

Un alt punct este: poate că avem nevoie de un tratat.

Un tratat prin care să se decidă cine să facă asta.

În momentul de faţă ne-am putea gândi ca o ţară mare şi bogată precum SUA să facă asta.

Dar am putea întâlni situaţia în care, de fapt, dacă China se trezeşte în 2030 şi îşi dă seama

că modificările climatice sunt pur şi simplu inacceptabile,

ar putea să nu fie prea interesaţi de dezbaterile noastre morale cu privire la cum să facem asta,

şi ar putea decide că de fapt preferă să trăiască într-o lume modificată prin geo-inginerie.

decât într-una nemodificată astfel.

Şi nu vom avea nici un mecanism internaţional pentru a determina cine să ia această decizie.

Deci iată un ultim gând, care a fost exprimat mult, mult mai bine

acum 25 de ani în raportul Academiei Naţionale din Statele Unite, decât o pot face eu astăzi.

Şi cred că rezumă foarte bine situaţia în care ne aflăm acum.

Că problema dioxidului de carbon, problema climatică despre care am auzit,

reprezintă motorul multor lucruri, inovaţii în tehnologiile energetice,

care vor reduce emisiile.

Dar de asemenea, cred că inevitabil, ne va conduce gândurile către

controlul climei şi al vremii, fie că ne place sau nu.

Şi este momentul să începem să ne gândim la acest lucru,

chiar dacă motivul pentru care ne gândim la asta este pentru a construi argumente

împotriva utilizării acestei tehnologii.

Vă mulţumesc foarte mult.