Aimee Mullins despre alergat

În această arhivă TED din 1998, sprintera paraolimpică Aimee Mullins vorbeşte despre cariera sa de stabilire de recorduri ca alergătoare şi despre uimitoarele picioare prostetice din fibră de carbon (pe atunci un prototip) care au ajutat-o să treacă linia de sosire.

Cheryl: Aimee şi cu mine ne-am gândit -- Bună, Aimee. Aimee Mullins: Bună!

Cheryl: Aimee şi cu mine ne-am gândit să povestim puţin

şi am vrut ca ea să vă spună vouă, tuturor, ce anume o face o atletă deosebită.

AM: Păi, pentru cei dintre voi care au văzut fotografia în scurta biografie,

probabil aţi aflat deja.

Am ambele picioare amputate şi m-am născut fără peroneu în ambele picioare.

Picioarele mi-au fost amputate când aveam un an,

şi alerg foarte mult de atunci, peste tot.

Cheryl: De ce nu le spui cum ai ajuns în Georgetown?

De ce nu începem de aici?

AM: Lucrez de mult timp în Georgetown în programul Foreign Service.

Am câştigat o bursă şcolară completă direct din liceu.

Se aleg 3 elevi din toată ţara în fiecare an

pentru a se implica în afaceri interne,

aşa că am câştigat o cursă până la Georgetown

şi am rămas acolo timp de 4 ani. Îmi place acolo.

Cheryl: Când Aimee a ajuns acolo,

a decis că e, într-un fel, curioasă cu privire la pistă şi la teren,

aşa că s-a hotărât să sune pe cineva şi să inceapă să întrebe despre ele.

Aşa că, de ce nu ne spui acea poveste?

AM: Bine. Cred că am fost întotdeauna implicată în sporturi.

Am jucat softball timp de 5 ani când eram mică.

Am schiat în competiţii în timpul liceului,

şi am fost puţin neliniştită în timpul colegiului

pentru că nu făcusem nimic sportiv timp de un an sau doi.

Şi nu am concurat niciodată la nivelul persoanelor cu dizabilităţi.

Întotdeauna concuram împotriva atleţilor apţi din punct de vedere fizic.

Asta e tot ce ştiam.

De fapt, n-am întalnit un alt amputat până la vârsta de 17 ani.

Şi am auzit că se organizează nişte competiţii pentru toţi alergătorii cu dizabilitaţi,

şi mi-am dat seama că nu ştiam despre aceasta,

dar m-am hotărât ca, înainte să o judec, să mă duc să văd despre ce e vorba.

Aşa că mi-am rezervat un bilet de avion către Boston în 1995, când aveam 19 ani,

şi eram fără îndoială, fără şanse de câştig. Nu mai facusem asta înainte.

Am mers la o pistă de pietriş cu câteva săptămâni înainte de această competiţie

pentru a vedea cât de departe pot alerga,

şi 50 de metri au fost destui pentru mine, împiedicându-mă şi opintindu-mă.

Şi aveam nişte picioare făcute din ceva ce semăna

cu o combinaţie de lemn si plastic, prinsă cu benzi cu "arici" --

şosete mari, groase, materialul pliat de cinci ori --

ştiţi voi, nu cele mai confortabile, dar asta era tot ce am ştiam.

Şi acum sunt în Boston, concurând împotriva altora

cu picioare fabricate din multe materiale (carbon, grafit)

cu absorbante de şocuri în ele şi multe alte lucruri,

şi toţi se uită la mine:

Bun, acum ştim cine nu va câştiga cursa.

Adică m-am dus acolo aşteptându-mă la --

nu ştiu la ce mă aşteptam --

dar, când am văzut un bărbat căruia îi lipsea un picior întreg

participând la proba de săritură în înălţime sărind într-un picior la această probă

şi reuşind la 1,87 metri ...

Dan O'Brien a sărit 1,80 metri în 1996 la Atlanta,

doar ca să puteţi face o comparaţie --

aceştia sunt atleţi cu adevărat desăvârşiţi

dacă nu definim cuvântul "atlet."

Aşa că m-am decis să încerc, dar cu emoţii.

Am alergat în prima mea cursă şi l-am învins pe deţinătorul recordului naţional

cu 3 sutimi de secundă

şi astfel am devenit noua deţinătoare a recordului la prima mea încercare.

Ştiţi, oamenii ziceau că

"Aimee, tu ai viteză -- ai viteză din natura ta --

dar nu ai îndemânare sau fineţe când alergi pe pistă.

Erai peste tot.

Am văzut cu toţii cât de mult te străduiai."

Aşa că m-am decis să contactez antrenorul de alergare pe pistă din Georgetown.

Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu, nu ştiam ce important e acest om pe pistă şi pe teren.

A antrenat cinci participanţi la Jocurile Olimpice, iar

biroul lui e umplut de la podea până la tavan

cu certificate All America

ale atleţilor pe care i-a antrenat,

şi mai degrabă doar o figură intimidantă.

L-am sunat şi i-am zis "Ascultă, am alergat o dată şi am câştigat, şi ..."

(Râsete)

Vreau să văd dacă --

Vreau doar să ştiu dacă pot participa la unul dintre antrenamentele tale,

să văd ce exerciţii faci şi lucruri de genul ăsta."

Asta e tot ce vroiam -- doar două antrenamente.

Pot să particip şi să văd ce anume faci?

Iar el a spus, "Ar trebui să ne întâlnim înainte de a decide ceva."

Ştiţi voi, se gândeşte "În ce mă bag?"

Aşadar, m-am întâlnit cu el, am intrat în biroul lui

şi am văzut postere şi coperţi de reviste cu oameni pe care el i-a antrenat.

Ne-am aşezat şi am început să vorbim,

şi am ajuns să avem o colaborare foarte bună

deoarece el nu mai antrenase un atlet cu dizabilităţi,

aşa că nu avea noţiuni preconcepute

cu privire la ce eram şi ce nu eram capabilă

iar eu nu mai fusesem antrenată înainte,

aşa că asta era ceva de genul să pornim -- să pornim în această călătorie.

Aşa că el a început să îmi dea câte 4 zile pe săptămână din pauza de prânz,

timpul lui liber, ca eu să vin pe pistă şi să mă antrenez cu el.

Şi aşa l-am întâlnit pe Frank.

Dar asta era în toamna anului 1995 şi atunci, cu iarna foarte aproape,

el a zis "Ştii, eşti destul de bună.

Poţi alerga cu echipa noastră feminină de aici."

Iar eu am zis "Nu, haide!"

Iar el mi-a răspuns "Nu, nu, serios. Poţi.

Poţi alerga cu echipa noastră feminină de alergare."

Aşa că în primăvara lui 1996, dorind să ajung în echipa naţională a paraolimpicilor,

în luna Mai m-am alăturat echipei feminine de alergare.

Şi nicio altă persoană cu dizabilităţi mai făcuse asta -- să alerge la acelaşi nivel.

Aşa că, nu ştiu, a început să devină un amestec interesant.

Cheyl: Păi, de ce nu le spui -- pe drumul către Jocurile Olimpice --

dar câteva evenimente memorabile s-au petrecut la Georgetown.

De ce nu le spui?

AM: Dar, dar vezi, am câştigat toate competiţiile pentru oameni cu dizabilităţi

la care am participat -- şi, antrenându-mă în Georgetown

şi ştiind că voi fi nevoită să mă obişnuiesc cu

faptul de a vedea spatele tuturor acestor femei --

ştiţi voi, alerg împotriva următorului Flo-Jo --

şi se uită toate la mine, parcă zicând

Hmm, ce se întâmplă aici?

Şi, faptul de a-mi pune uniforma de Georgetown

şi de a merge acolo şi de a şti că

pentru a deveni mai bună -- şi sunt deja cea mai bună din ţară --

trebuie să mă antrenez cu oameni care sunt mai buni ca mine.

Şi am mers acolo şi am ajuns in Marele Est

care era un fel de cursă de campionat la sfârşit de sezon,

şi era foarte cald.

Şi este primul --

Tocmai primisem nişte picioare pentru sprint pe care le puteţi vedea în biografie --

şi nu mi-am dat seama atunci că

transpiraţia din şosete

funcţionează ca un lubrifiant

aşa că piciorul se mişca în proteză.

Şi, cam pe la metrul 85 din cei 100 metri ai cursei de sprint, în toată gloria,

mi-a ieşit de pe picior.

A ieşit aproape de tot în faţa a aroximativ 5.000 de oameni.

Şi m-am simţit umilită

pentru că mă înscrisesem şi la cursa de 200 metri, care începea în 30 minute.

(Râsete)

M-am dus la antrenorul meu. I-am zis "Te rog, nu mă pune să fac asta"

Nu pot face asta în faţa tuturor acestor oameni. Picioarele îmi vor ieşi din proteză.

Şi dacă au ieşit la 85 metri nicicum nu voi putea alerga 200 metri.

Iar el doar stătea aşa.

Ei bine, rugăminţile mele i-au trecut pe lângă urechi, slavă cerului

pentru că era ceva gen, ştiţi, omul e din Brooklyn,

e un om masiv, îmi zice: Aimee, ce dacă iţi iese piciorul din proteză?

Îl ridici, pui totul la locul lui,

şi termini o data cursa!

(Aplauze)

Zis şi făcut. Deci, cumva, m-a menţinut pe linia de plutire.

Mi-a îndreptat paşii pe calea cea bună.

Cheryl: Deci, Aimee ajunge la Paraolimpiadă in 1996,

şi e foarte incântată. Familia e alături de ea, e o mare realizare.

S-au împlinit doi ani de când alergi?

AM: Nu, un an.

Cheryl: Un an. De ce nu le spui ce s-a întâmplat

exact înainte de cursă?

AM: A, da, Atlanta.

Paraolimpiada, ca să lămuresc un pic lucrurile,

sunt Jocurile Olimpice pentru oamenii cu dizabilitati fizice

persoane cu membre amputate, paralizie cerebrală şi atleţi în scaun cu rotile

spre deosebire Olimpiada Speciala

unde participă oameni cu dizabilităţi psihice.

Ne aflam la o săptămână după Olimpiadă, în Atlanta,

şi sunt uimită de faptul că, de fapt,

în urmă cu doar un an eram pe asfalt şi nu puteam alerga 50 de metri.

Dar iată-mă, nu am cedat.

Am stabilit noi recorduri la U.S. Nationals --probele olimpice-- în acea lună,

eram pur şi simplu sigură că mă întorc acasă cu medalie de aur.

Am fost singura care avea ambele picioare amputate de la genunchi in jos.

Am fost singura femeie care a executat săritura în lungime.

Tocmai terminasem o săritură,

când a venit un băiat căruia îi lipseau ambele picioare şi mi-a zis:

Cum faci asta? Ştii, se presupune că avem un picior plat

şi nu putem să ne desprindem de pe rampa de lansare.

I-am spus: Am făcut-o pur şi simplu, nimeni nu m-a învăţat.

E amuzant - depăşisem cu 3 inch recordul mondial -

şi din momentul acela am continuat,

aşa că am încercat săritura în lungime - încercat?

nu, am reuşit şi săritura şi la 100 de metri.

Sunt sigură de asta.

Am ajuns pe prima pagina a ziarelor locale

pe care obişnuiam să le livrez timp de 6 ani.

Mă gândeam că e vremea să strălucesc.

Ne aflam la stadionul de pregătire - pe pista de pregătire a concurenţilor

care se află la mică distanţă de Stadionul Olimpic.

Şi aveam picioarele astea, le voi scoate chiar acum.

Am fost prima persoană care a purtat picioarele astea

Eram ca un cobai, vă spun,

aşa, venind vorba de atracţii turistice.

Toţi făceau poze, se întrebau, "Pe ce aleargă fata asta?"

Mă uitam în jur şi mă întrebam unde mi-e competiţia?

E prima mea întâlnire internaţională.

Am încercat să aflu de la ceilalţi,

ştiţi voi, cine, în ce fel, împotriva cui concurez eu aici?

"Oh, Aimee, va trebui să te învăţăm toate astea."

Voiam să aflu timpii.

"Nu-ţi face griji, te descurci foarte bine."

Cu 20 de minute înainte de cursa de la stadionul olimpic,

au postat locurile de start. M-am dus să mă uit.

Cel mai rapid timp al meu, recordul mondial, era 15.77.

Şi apoi văd, pe culoarul următor, al doilea, era 12.8.

Culoarul 3 cu 12.5, al patrulea cu 12.2. Ce se întâmplă?

Şi ne-au urcat într-un autobuz micuţ,

unde toate femeile de acolo avea o mână lipsă.

(Râsete)

Deci, eram...

Şi se uitau la mine şi nici una nu era la fel cu celelalte.

Şi stăteam acolo şi mă rugam: "O, Doamne!"

Ştiţi, nu am pierdut niciodată nimic,

cum ar fi, fie o bursă şcolară sau, ştiţi,

că am câştigat 3 medalii de aur când schiam. Eram mereu prima.

Şi Georgetown, ştiţi, era grozav

Pierdeam, dar era cel mai bun antrenament, pentru că era Atlanta.

Şi eram noi, cei mai buni dintre cei mai buni,

şi nu e nicio îndoială că o să pierd de departe.

Şi, ştiţi, mă gândesc,

"O, Doamne, toata familia mea, s-a urcat într-o dubă

şi a venit aici tocmai din Pennsylvania."

Eram singura atletă din Statele Unite.

Ei bine, ne cheamă afară si ne zice:

Doamnelor, aveţi un minut.

Şi când eram la block-start am simţit cum mă apucă frica

era doar un murmur care venea dinspre multime,

dinspre cei care erau îndeajuns de aproape de linia de start.

Şi îmi zic, "Ştiu! Uite! Ştii. Asta nu e bine."

Şi mă gândesc că asta e ultima mea şansă

cel putin, ştii, dacă nu o să le bat pe fetele astea

măcar să le zăpăcesc puţin, înţelegi?

(Râsete)

Adică, aveam clar sentimentul de Rocky IV împotriva Germaniei

şi al tuturor celorlalti - Estonia şi Polonia - care mai erau în serie.

Şi pistolul s-a auzit Şi tot ce îmi mai amintesc

a fost că am ieşit pe ultimul loc,

abţinându-mă să plâng de frustrare şi incredibil, incredibil,

sentimentul ăsta că eşti copleşit.

Şi a trebuit să mă gândesc, de ce am facut asta

dacă aş fi câştigat totul, era ca şi cum - ce rost are?

Tot antrenamentul asta, şi mi-am transformat viaţa.

Am devenit un atlet, un atlet oplimpic.

Şi m-a facut să mă gândesc la felul în care

obţii rezultate.

Adică, mi-am propus să particip doar cu un an şi trei luni înainte

de a deveni atlet oplimpic, şi mi-am spus

viaţa mea merge în direcţia asta

şi vreau să fac asta pentru o vreme

să văd cât de departe pot să ajung.

Şi faptul că am cerut ajutor - câţi oameni mi-au sărit în ajutor?

Câţi oameni mi-au dat din timpul lor şi ştiinţa

şi răbdarea, ca să mă ajute pe mine?

Şi a fost un fel de glorie colectiva

în spatele meu erau 50 de oameni

care s-au adunat împreună în experienţa asta senzatională de a merge la Atlanta

Şi acum aplic filosofia asta

la tot ce fac

stau şi înţeleg progresul

cât m-am apropiat azi de scopul propus.

E important să te concentrezi pe un scop, un ideal

şi la fel e important să întelegi cum progresezi spre el

şi cum te-ai dezvoltat ca persoană.

Asta înseamnă realizare, cred eu. Asta e împlinire adevarată.

De ce nu le arăţi picioarele?

A, sigur.

Arată-ne mai multe perechi de picioare.

Astea sunt picioarele frumoase.

(Râsete)

Nu, astea sunt de fapt picioarele mele cosmetice

şi sunt într-adevăr frumoase.

Trebuie să vii aici să le vezi.

Au şi foliculi de păr, şi pot să îmi vopsesc unghiile.

Şi, pe bune, pot să port tocuri.

Voi nu întelegeţi cum e

să intri într-un magazin de pantofi şi să cumperi ce vrei.

Trebuie să îţi alegi înălţimea?

Da, trebuie să mă hotarăsc cât de înaltă vreau să fiu.

(Râsete)

Patrick Ewing care a jucat pentru Georgetown în anii 80

vine înapoi în fiecare vară.

Şi fac mereu mişto de el în sala de antrenament

pentru că a venit cu ceva răni la picioare.

Şi ii spune "Dă-le jos. Nu-ţi fie teamă.

Poţi să ai 1.80 dacă vrei.Doar dă picioarele alea jos."

(Râsete)

Oricum, lui nu i s-a părut aşa de amuzant cum mi s-a părut mie.

Aşa, astea sunt picioarele mele de sprint, făcute din grafit carbon

aşa cum am spus, trebuie să mă asigur că am articulaţia potrivită.

Nu, am aşa de multe picioare aici.

Astea sunt - vrei să le ţii pe astea?

Ăsta e unul din picioarele mele preferate pentru tenis şi softball.

Are un absorbant de şocuri şi face un sunet 'shhhhh'

când sari pe el. Bun.

Şi apoi e chestia asta din silicon

teaca asta de silicon pe care trebuie să o ţin fermă, pentru că atunci când transpir

îmi iese.

Ai înalţimi diferite?

În astea?

În astea.

Nu ştiu. Nu cred. Nu cred.

Poate că sunt puţin mai înaltă. De fapt pot să le pun pe amandouă.

Nu poate să stea pe picioarele astea. Trebuie să se miste aşa că...

Mda, chiar trebuie să mă misc,

şi e o artă să îţi păstrezi echilibrul pe ele.

Dar fără să pun perna de silicon, încerc să le fixez.

Şi aşa, cu astea alerg, şi am şocat jumatate din lume cu ele.

(Aplauze)

Astea ar trebui să simuleze forma reală a unui sprinter când aleargă.

Dacă te uiţi atent la un sprinter

partea din faţă a labei piciorului e singura care atinge pista

când stau pe picioarele astea

muşchii mei sunt contractati

la fel ca atunci când aş avea picioare şi aş sta pe partea din faţă a labei piciorului.

Cine le-a făcut?

O companie din San Diego numită Flex-Foot

Şi eu am fost şoarecele lor de laborator, şi sper să mai fiu

pentru orice formă de proteze care apare.

Dar astea sunt de fapt încă prototipuri.

Îmi trebuie unele noi

s-a închis cercul.

Aimee şi creatorul lor vor fi la TED Med 2

şi vom vorbi despre proiectarea lor.

Da, asta vom face.

Ei, poftim.

Astea sunt picioarele de alergat, şi pot să-mi pun celalalt...

Ce ne poţi spune despre cel care le-a proiectat?

Da. Astea le am dintr-un loc în Anglia, Bournemouth,

aflat la 2 ore distanţă sud de Londra

şi sunt singura americanş care are aşa ceva,

şi asta e o crimă, pentru că sunt aşa de frumoase.

Şi ştii, degetele astea frumoase şi ...

pentru mine, care sunt o atletă aşa de serioasă pe pista de alergare,

îmi doresc să fiu feminină în afara pistei, şi cred că asta e aşa de important,

ştii, să nu te simţi limitat în niciun fel,

indiferent că e mobilitatea ta sau chiar şi moda.

Adică vreau să spun, îmi place că pot să merg oriunde

şi că pot alege ce vreau, pantofii pe care îi vreau, fusta pe care o doresc,

şi încă sper că pot să le aduc aici

şi să le fac accesibile multor oameni.

Şi astea sunt tot silicon.

Asta e o proteza chiar simplă, de bază.

Aici e un fel de picior de Barbie.

(Râsete)

Este. Adică sunt pur şi simplu lipite în poziţie

aşa că trebuie să port un toc de 5 cm.

Şi, adică - ia să le scot să vă arăt.

Nu ştiu cât de bine vedeţi, dar aşa e.

Sunt vene pe picior, şi apoi calcâiul meu e rozaliu

şi tendonul lui Ahile - chiar se miscş puţin.

Şi chiar sunt fantastice. Le am de un an şi două săptamâni.

Asta e doar o bucată de piele de silicon.

S-a întamplat acum vreo doi ani

belgianul ăsta zice "Doamne",

dacă pot să mă duc la Muzeul figurilor de ceară Madame Tussaud

şi să o văd pe Jerry Hall copiată până la culoarea ochilor,

aratând aşa de reală ca şi cum ar fi fie

de ce nu s-ar putea face niste proteze pentru oameni

care să arate a picioare, sau a braţ, sau a mană?

Adică, dacă fac urechi pentru arşi.

Se fac lucruri remarcabile cu silicon.

Două săptămâni în urmă, Aimee a primit premiul Arthur Ashe.

Şi vine repede şi spune

"Trebuie sa-mi cumpăr papuci noi!"

Era cu o ora înainte de gala premiilor

şi ea a crezut că a cumpărat pantofi cu toc de 5 cm

dar de fapt erau de 8 cm.

Ei, asta e o problemă pentru mine

fiindca înseamnă să umblu aşa toată noaptea.

Timp de 45 de minute, aşa a fost -- din fericire cei de la hotel au fost fantastici

au adus pe cineva să taie tocurile.

(Râsete)

Şi i-am spus recepţionerului.

"Auzi, aveţi pe aici pe cineva care mă poate ajuta

fiindcă am problema asta?"

Poate la început au vrut să mă repeadă

adică, ştii ce - daca nu îţi plac pantofii, asta e. E cam târziu.

"Nu, nu. Eu am picioarele astea speciale

care merg doar cu tocuri de 5. Şi ale mele sunt de 8.

Am nevoie să tai puţin din ele."

Bine. Ştii, nici măcar nu le trecea prin cap să facă asta.

N-au vrut să atingă nimic. Dar au făcut-o.

Nu, picioarele sunt senzaţionale.

În câteva săptămâni mă duc înapoi

să le facă îmbunătăţiri.

Vreau niste picioare ca astea făcute pentru tălpi joase,

ca să pot purta pantofi joşi, pentru că nu pot cu astea.

Aşa că...

A fost Aimee Mullins.

Aplauze