Deborah Scranton despre "Casete de razboi'

Devorah Scranton, cineast, vorbeste despre documentarul sau "Casete de razboi" si arata inregistrari din acesta, camerele video fiind in mana soldatilor ce lupta pentru Iraq.

Acum trei ani, am primit un apel, bazat pe un film facut cu ceva timp in urma de mine,

cu o oferta de a incorpora Garda Nationala New Hampshire.

Ideea mea -- la propriu, m-am trezit in mijlocul noptii,

si toti avem acele moment.

Am fost entuziasmata, pentru acest apel.

Ma gandeam, ca abia terminasem de facut un film despre veteranii din Al doilea razboi mondial.

si mi-am dat seama ca am reusit sa le stiu povestile,

si am mai realizat ca este o oportunitate unica in viata

sa spun povestea unui razboinic cand aceasta are loc.

Si am mers in pat in acea noapte entuziasmata.

Nesigura de toate detaliile, dar entuziasmata.

Nu a fost patru dimineata, dar a fost aproape de miezul noptii.

M-am trezit rapid. Cat de treaza s-ar putea.

Si aveam aceasta idee : cum ar fi daca as reda efectul in mod virtual?

Si sa creez o relatie permeabila cu soldatii?

Sa spun povestea din interior, contra celei din afara catre interior?

Asa ca l-am sunat inapoi pe Maiorul Heilsborn,

care este ofiterul de Relatii publice de la Garda Nationala New Hapshire.

Ma cunostea asa ca i-am spus "Greg?"

Si el a spus, "Da, Deborah?"

I-am spus ideea mea, si stiti,

este unul din cei mai viteji oameni din lume,

ca si Generalul Blair, care mi-a dat in cele din urma permisiunea de a face acest experiment.

Pana in 10 zile eram la Fort Dix.

M-a lasat sa-mi aleg unitatea.

Am ales o unitate -- Compania lui Charlie, A treia din cele 172,

acestia fiind infanterie de munte -- pentru doua motive.

Unu, sunt de infanterie,

Numarul doi, vor avea tabara la LSA Anaconda,

deci am stiut ca vor avea acces la internet.

Singura cerinta pentru accesul meu era ca acesti soldati sa-si ofere serviciile din propria initiativa.

Acest lucru a fost un lucru greu.

Cred ca atunci cand Maiorul H. mi-a spus asta

nu asimilasem cu totul ce a spus.

Deci, cand am mers la Fort Dix,

trebuia sa apar in fata a 180 de barbati si sa le spun viziunea mea.

Va puteti imagina ce furtuna de intrebari am primit.

Cea de inceput a fost,

"Ce dracu stii tu de Garda Nationala?"

Am inceput cu Razboilele Indiene Massachusetts Bay Colony Pequod din 1607.

Le-am dat un raspuns de vreo 9 minute,

si apoi am continuat.

Si as vrea sa va arat un clip din film.

Este filmuletul nostru de prezentare, pentru ca e de inteles ca multi sunteti ocupati --

multi dintre voi nereusind poate sa-l vedeti.

Deci va voi arata filmuletul de prezentare,

apoi voi diseca fiecare scena in detaliu.

S-ar putea difuza?

Pink: Aici este Sergentul Stephen Pink.

Moriarty: Specialist Michael Moriarty/

Bazzi: Chiar vreau sa merg? Probabil nu.

Soldat: Nu ar trebui sa vorbim cu media.

P: nu sunt media, la naiba!

M: A venit ZIUA. Viata se va schimba.

Soldat: Adevarata experienta, omule! Esti pregatit?

Sa te vad! Esti Pregatit? Iraq , venim spre tine!

B: Orice soldat in cele din urma vrea sa mearga la lupta.

Este un instinct natural.

P: Daca lasi frica sa te doboare,

atunci nu iti vei face slujba.

M: De fiecare data cand mergi acolo, exista atacuri.

Este incredibil.

B: Hey Nestor, crapatura fundului tau e exact in fata mea.

Soldat: IV. Suntem atacati?

Om doborat. Om doborat.

M: Continua, frate. Vrei sa te joci?

Sotia lui Moriaty: II este foarte greu fara tatal sau.

M: Acest copil este in mijlocul zonei de razboi.

Prietena lui Pink: La inceput, era ceva de genul, "Scrie ceva murdar!"

Geoge W. Bush: Noua Democratia mondiala.

M: Trag in mine.

P: Nu pui 150 000 de trupe de soldati aici

si spui ca suntem aici pentru a crea democratia.

Soldat: Avem o intrare la Burger King acum.

P: Suntem aici pentru a crea bani.

M: Il sustin pe George Bush. Nu suntem aici pentru petrol.

Jon Baril: Cel mai urat lucru din viata mea.

P: Baril, nu te uita la el prietene.

Sotia lui M: Nu mai este aceeasi persoana.

M: Nu ma voi mai intoarce.

kevin Shangraw: Oamenii din Iraq sunt cei pentru care am venit aici sa ajutam--

si tocmai am ucis unu.

Soldat: Sergentul Smith e doborat!Sergentul Smith e doborat?

Acolo sunt! Chiar acolo! Foc, foc!

Baril: Vor fi o tara mai buna in 20 de ani, pentru ca noi am fost acolo.

Sper.

Deborah Scranton: Multumesc.

Unul din lucrurile pe care vreau sa le discut

este sa avem o conversatie despre ceva greu de vorbit.

Si as vrea sa ma leg de o experienta care am avut-o la Ted.

Nu stiu cati din voi isi pot imagina,

dar avem chiar un TEDster care s-a intors recent din Iraq.

Paul? Haide, ridica-te.

Acesta este Paul Anthony.

A servit-- (Aplauze) - ca Puscas Marin,

si vreau sa va spun o povestire scurta.

Noi am fost unii din cei norocosi

care au mers in clasa cu camere Sony si cu software Vista.

Corect? Si am inceput sa vorbim.

oamenii imi vedeau insigna, si vedea "casete de razboi"

si apoi incepeam sa vorbim despre razboi.

Am intrat intr-o conversatie cu cativa oameni din clasa,

care a tinut mult.

Adica, am stat acolo o ora, vorbind.

Si a pus accent pe ceva ce as vrea sa va intreb

si sa va ganditi in speranta ca ma puteti ajuta.

Adica, cred ca multi suntem speriati de a avea o conversatie despre razboi,

si despre politica.

Si poate pentru ca nu vom fi de acord cu ceilalti.

Poate va deveni incomod.

Cum ne deschidem, pentru a putea avea o conversatie?

Si stii, Paul vorbea,

si apoi s-a intors catre Constance si a spus,

"Stii, nu as avea aceats aconversatie daca ea nu ar fi aici,

pentru ca stiu ca ea imi e alaturi."

Adica, eram retinuta.

Chiar de sunt obisnuita sa fac prezentari.

Chiar am simtit acelas lucru ce-l spunea James ieri,

pentru ca eu sunt in spatele camerei.

Stii, pot sa raspund intrebarilor depre film,

dar pentru mine sa vin si sa vorbesc pentru 18 minute e foarte mult.

Asa ca am vrut sa spun,"Paul, ma bucur ca esti aici,

pentru ca stiu ca ma sustii."

Filmul nu este despre Internet,

dar nu s-ar fi putut face fara acesta.

Casetele baietilor au ajuns in cam doua saptamani din Iraq la mine.

Intre timp, cu soldatii imi trimiteam mailuri si IM.

Nu le-am salvat pe toate,

pentru ca nu am realizat la inceput

ca este ceva la care as vrea sa tin evidenta.

Dar au fost 3 311 emailuri si mesaje IM si mesaje text

care am reusit sa le salvez.

Motivul pentru care am spus asta e pentru ca am pornit impreuna in aceasta calatorie

pentru a putea patrunde cu adevarat.

Si am vrut sa va arat o inregistare,

apoi va voi spune ceva despre cum a fost realizat,

daca s-ar putea difuza.

Pink: Astazi e distractiv.

Vrem sa le oferim acestor rebeli o sansa corecta.

Asa ca, mergem cu geamurile jos.

Pentru ca stii, cu siguranta avem un avantaj. Glumesc doar.

Nu mergem cu geamurile netrase.

Nu este adevarat. Foarte periculos.

Whoa.

Soldat: Chiar acolo.

P: Bine, sa mergem in partea aceea.

Fii prevenit, parasim Taji chiar acum.

Credem ca explozia a fost chiar in afara portii din Taji.

ne indreptam spre acea locatie chiar acum.

Soldat: Este o masina cu bomba!

Soldat: Nenorocitii!

Soldat: Pune-ti vesta!

hey, da-te de pe-- da,da.

Oricine, patru elemente sa ajunga la poarta!

P: Sheriff unu sase, sau oricare alte patru elemente,

avem nevoie de tine la poarte din Taji chiar acum, terminat.

Barbat: Va conduc eu printre.

(Voci)

P: Stai aplecat. Capul spre dreapta.

Ia-ti geanta, ia-ti geanta CLS!

(Tipete)

P: Au fost pagube umane in masa.

Probabil 20 morti, cel putin 20 sau 30 raniti .

P: Era ca si cum -- stii tu,

cineva ar fi aruncat o moneda prin tipul ala,

si nu a fost sange care sa curga din ranile in forma de tija.

Totul era cauterizat,

si era ca un void trecand prin corp.

Acesta e partea de Nord.

Tocmai au luat un corp ars, sau jumatate de corp de aici.

Nu cred ca mai era ceva ramas din el din partea abdominala in jos.

Acesta e sange.

Si stii, mergi,

si auzi bucati de piele si --

asta e tot, atat a ramas.

Tin minte ca am pus 3 perfuzii, am badajat mai multe persoane ranite.

Soldati in spatele unui zid de saci cu nisip, tremurand si tipand.

Medici terifiati care nu-si putea face treaba.

Mai tarziu am auzit ca ranile din Iraq nu trebuia sa fie tratate in Taji.

Pot lucra pe post pentru bani, dar nu pot sa moara aici.

Trebuie sa moara afara.

Daca unii din acei ofiteri medicali incopetenti mi-ar fi spus sa termin tratamentul,

i-as fi taiat gatul chiar acolo.

Ora 21, si este doar echipa noastra

trecandu-ne prin cap toate evenimentele de astazi,

chiar de vrem sau nu.

Anchor: Mai multa violenta in Iraq.

Doua masini cu bomba au ucis opt Iraqieni si au ranit inca alte zeci

langa o baza de coalitie la nord de Baghdad..

P: Am ajuns la stiri.

Ma simt exploatat si mandru in acelas timp.

Am pierdut toata incredere in media --

o gluma nenorocoasa la care as prefera sa rad decat sa fac parte din ea.

Chiar ar trebui sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a salvat fundul norocos azi.

Voi face asta, si pe urma ma voi masturba.

Pentru ca aceste pagini miros ca Lindz,

si nu va mai fi timp pentru masturbare maine.

Alta misiune la 6 am.

Deborah Scranton: Acum -- (Aplauze).Multumesc.

Cand am spus mai devreme, ca incerc sa spun o poveste din interior, versus cea din afara spre interior --

parte din ce a spus Chris atat de elocvent este introducerea lui in acest mesaj.

Este un nou mod de a incerca sa faci un documentar.

Cand am intalnit baietii, si 10 din ei au fost de acord sa ia camerele.

in total, 21 au ajuns sa filmeze.

Cinci soldati au filmat tot timpul.

Sunt trei prezentati in film.

Cum am auzit de Taji a fost prin Steve Pink care mi-a trimis un mail,

si a atasat o poza a acelui cadavru ars din afara acelei masini.

si tonul mailului a fost,

stiti, a fost o zi foarte prosta, bineinteles.

Si am vazut in fereastra mea de IM ca Mike Moriatry era la baza.

asa ca l-am alertat pe Mike si i-am spus,

"Mike, poti te rog sa te duci sa iei interviul cu Pink?

Pentru ca lucrul care lipseste foarte des este,

ceea ce in armata este numit "dus fierbinte".

Este acel interviu luat imediat dupa ce s-a intamplat ceva rapid.

Iar daca lasi timpul sa treaca,

lucrurile se cam inmoaie si se netezesc.

iar eu, chiar vroiam acea inregistrare.

Si, pentru a obtine intimitatea,

de a imparti experienta cu tine, baietii --

cele mai importante locuri --

a fost o camera pe turnulet -- turnuletul armei,

si una pe bordul masinii Humvee,

Pe majoritatea masinilor Humvee, am ajuns sa montam, doua camere in ele.

Asa ca ajungi sa experimentezi asta in timp real, corect?

Interviul pe care l-ai vazut e cel pe care l-a facut Mike

cu 24 de ore inainte de a se intampla acest episod.

Steve Pink citindu-si jurnalul

s-a intamplat cu 5 luni dupa ce s-a intors acasa.

Stiam desre acest jurnal, dar era foarte, foarte privat.

Si stii, castigi increderea cuiva,

in special in filmarea documentarelor, prin relatia voastra.

Si nu a fost decat dupa 5 luni de cand ajunse acasa

cand a citit jurnalul.

Acum, inregistrarea stirilor pe care le-am pus acolo pentru a le arata --

stii, cred ca media mainstream incearca sa faca tot ce poate

in formatul pe care il au.

Dar un lucru sunt sigura ca l-ati auzit de multe ori,

soldati Americani spunand,

"De ce nu vorbesc despre lucurile bune pe care le facem?"

OK, acesta este un exemplu perfect.

Trupa Pink si alta si-au petrecut o zi intreaga inafara sarmei.

Nu trebuiau sa iasa inafara sarmei.

Nu erau americani raniti acolo.

Si-au petrecut intreaga zi inafara sarmei incercand sa salveze viata iraquienilor --

iraqieni ce lucreaza pe post.

Deci cand vei auzi soldati plangandu-se,

despre asta vorbesc, stii?

Si cred ca este un adevarat cadou pentru ca impartasesc asta,

ca un mod de a face o legatura.

Si cand vorbesc despre polaritate la diferite intruniri,

oamenii au multe opinii.

Dar pare ca oamenii nu prea vor sa auda.

Sau asculte.Sau sa incearce sa aiba un schimb.

Si sunt la fel de patimasa ca urmatoarea persoana, dar chiar cred --

stiti, diferite persoane au vorbit despre preocuparea lor pentru lume,

si grija mea e ca trebuie sa avem acest fel de conversatii.

Si trebuie sa mergem in locuri infricosatoare pe care

credem ca le cunostem.

Dar trebuie sa lasam acea deschidere, a cunoaste.

Este o asa de mare deconectare.

Iar eu, doar incerc sa fac legatura acelei deconectari.

va voi spune o intamplare.

Sunt intrebata frecvent,

care au fost unele din acele momente speciala in timp ce lucram la acest film.

Dar la prezentari, inevitabil --

stiti, doar toti faceti intalniri de genul acesta --

de obicei sunt oameni ce vor sa mai ramana si sa iti puna mai multe intrebari.

Si de obicei primele intrebari sunt,

"Oh, ce fel de camera ai folosit?"

Oh stii, aceste lucruri.

Dar sunt intotdeauna acei cativa barbati, aprope intotdeauna,cei din urma.

Si am invatat cu timpul ca acestia sunt intotdeauna soldatii.

Asteapta pana toata lumea e plecata.

Si pentru mine, una din cele mai profunde povesti impartasite cu mine,

care apoi a devenit si a mea, a fost --

pentru cei care nu ati vazut filmul, si nu este un spoiler --

se intampla foarte des sa fie multe accidente civile

cand oamenii ajung in fata masinilor Humvee si sunt omorati.

In acest film, este o scena in care o femeie iraqiana este omorata.

Un soldat a venit la mine si a stat, stiti, destul de aproape --

30 de centrimetri departare de mine.

Este un tip inalt.

Si s-a uitat la mine, si eu i-am zambit,

si apoi am vazut lacrimile cum se formau in ochii lui.

Si nu avea de gand sa clipeasca.

Si a spus, "Tunarul meu arunca dulciuri"

Si stiam ce avea de gand sa spuna.

Tunarul meu arunca dulciuri.

Obisnuiau sa arunce dulciuri copiilor.

Copii se apropiau prea tare, foarte des,

Si a spus, "Am omorat un copil.

Si sunt tata. Am copii.

Nu am fost in stare sa-i spun sotiei mele.

Mi-e frica ca va crede ca sunt un monstru."

L-am imbratisat, bineinteles,

si am spus, stii, "Va fi bine"

Si a spus, "O voi aduce sa vada filmul tau.

Si apoi ii voi spune."

Deci cand vorbesc despre o deconectare,

nu este poate pentru acei oameni care nu stiu un soldat.

care cu siguranta exista -- stii, in aceste zile.

Nu e ca in Al doilea razboi mondial, unde ere un front de razboi si unul de acasa,

si toata lumea era implicata.

Poti sa traiesti zile si sa nu simti ca si cum este un razboi care se desfasoara.

Si des aud oameni spunand,

care probabil ca stiu ca am facut acest film,

si spun, " Oh, stii, sunt impotriva razboiului dar sustin soldatii."

Si am inceput sa-i intreb,

"Pai, asta e dragut -- ce faci?

esti voluntar ca un VA?

Te duci si vezi pe oricine?

Daca afli ca vecinul tau a fost acolo petreci niste timp cu el?

Nu neaparat sa pui intreabari dar sa vezi daca vor sa vorbeasca?

oferi bani vreunei fundatii?

Stiti, bineinteles, cum Dean Kermen lucreaza la acel lucru minunat --

dar sunt si fundatii unde poti sponsoriza computere pentru soldatii raniti.

Cred ca ma provoc sa spunem --

sa operationam acei termeni cand spunem ca sustinem pe cineva, stiti?

Esti un prieten pentru ei?

Chiar iti pasa?

Si as spune ca e speranta mea, si va rog,

sa intindeti o mana.

Si chiar sa le dati o imbratisare.

Multumesc.