Kavita Ramdas : Femei radicale care imbrăţişeaza tradiţia

Cum arată o femeie puternică? Poartă burqa, hijab sau sari? Kavita Ramdas vorbeşte despre trei femei remarcabile care îşi respectă moştenirea culturală - şi în acelaşi timp fac eforturi pentru a reforma tradiţiile opresive.

Salaam. Namaskar.

Bună dimineaţa.

Datorită profilului meu TED, poate vă aşteptaţi

să vă vorbesc despre

cele mai recente direcţii filantropice,

care au produs un impact semnificativ pe Wall Street

şi la Banca Mondială,

referitoare la cum să investim în femei,

să le facem mai puternice, să le salvăm.

Nu este cazul meu.

Pe mine mă interesează cum femeile

ne salvează pe noi.

Ne salvează prin redefinirea şi reimaginarea

unui viitor care sfidează şi estompează

polarităţile acceptate,

polarităţi pe care mult timp le-am admis fără discuţie,

cum sunt cele dintre modernitate şi tradiţie,

ţările dezvoltate şi lumea a treia,

oprimare şi oportunitate.

În contextul provocărilor extraordinare

cu care ne confruntăm ca şi comunitate globală,

ceva din acest

raga al unei tactici alternative

îmi face inima sa cânte.

Ceea ce mă intrigă cel mai mult

este cum femeile fac asta,

în ciuda unui set de paradoxuri

care sunt în acelaşi timp frustrante şi fascinante.

De ce sunt femeile, pe de o parte,

extrem de oprimate de practicile culturale,

şi totuşi, în acelaşi timp,

păstrătorii culturii în majoritatea societăţilor?

Este hijabul sau vălul

un simbol al supunerii

sau al rezistenţei?

Când atâtea femei şi fete

sunt bătute, violate, mutilate,

în fiecare zi,

în numele celor mai diverse cauze,

onoare, religie, naţionalitate,

ce le face pe femei să replanteze copaci,

să reconstruiască societăţi,

să conducă mişcări radicale, non-violente

pentru schimbare socială?

Sunt diferite femeile

care acţionează pentru prezervare şi radicalizare?

Sau sunt aceleaşi?

Suntem vinovaţi, după cum ne-a reamintit Chimamanda Adichie

la o conferinţă TED în Oxford,

că presupunem existenţa unei singure variante

a luptei femeilor pentru drepturi,

când de fapt sunt mai multe.

Şi ce anume

au bărbaţii de-a face cu asta?

O mare parte din viaţa mea a fost un efort

de a găsi răspunsuri la aceste întrebări.

Asta m-a purtat prin lume

şi m-a ajutat să cunosc nişte oameni extraordinari.

În acest proces, am colectat câteva fragmente

care mă ajută să clarific acest puzzle.

Printre cei care m-au ajutat să analizez

metodele alternative

se găsesc o credincioasă musulmană din Afganistan,

un grup armonios de lesbiene din Croaţia

şi o nonconformistă din Liberia.

Le sunt îndatorată,

precum sunt şi faţă de părinţii mei,

care, pentru o serie de greşeli din viaţa anterioară,

au fost binecuvântaţi in această viaţă cu trei fete.

Şi pentru motive la fel de neclare pentru mine,

par a fi neobişnuit de mândri de noi trei.

M-am născut şi am crescut aici în India,

şi am învăţat de la o vârstă fragedă

să fiu extrem de neîncrezătoare faţă de mătuşi şi unchi

care se apleacă şi ne mângâie pe cap

şi apoi le spun părinţilor noştri

fără nicio reţinere,

"Vă compătimesc. Aveţi numai trei fete.

Dar sunteţi tineri. Puteţi să mai încercaţi."

Sentimentul meu de revoltă

pentru drepturile femeilor

a explodat la vârsta de 11 ani.

Mătuşa mea, o femeie foarte elocventă

şi inteligentă

a rămas văduvă prematur.

O turmă de rude s-au aruncat asupra ei.

Au dezbrăcat-o de sari-ul ei colorat.

Şi au obligat-o să poarte unul alb.

I-au şters bindi de pe frunte.

I-au rupt brăţările.

Fiica ei, Rani,

cu câţiva ani mai mare decât mine,

stătea pe genunchii ei, dezorientată,

neştiind ce s-a întâmplat

cu femeia sigură pe sine

care fusese odată mama ei.

Mai târziu, în aceeaşi seară, am auzit-o pe mama mea

implorându-l pe tata,

"Ramu, te rog să faci ceva. Nu poţi interveni?"

Şi tata, murmurând in şoaptă,

"Eu sunt doar fratele cel mic, nu pot face nimic.

Asta e tradiţia."

În noaptea aceea am învăţat regulile

despre ce înseamnă sa fii femeie în această lume.

Femeile nu fac regulile,

însă acestea ne definesc şi definesc

oportunităţile şi şansele noastre.

Şi bărbaţii sunt afectaţi de aceste reguli.

Tatăl meu, care a luptat in trei războaie,

nu şi-a putut salva propria soră

de la această suferinţă.

Până la vârsta de 18 ani,

sub îndrumarea excelentă a mamei mele,

eram, aşa cum poate vă aşteptaţi,

sfidător feministă.

Intonând pe străzi,

[Hindi]

[Hindi]

"Suntem femei din India.

Nu suntem flori, suntem scânteile schimbării."

Când am ajuns în Beijing în 1995

mi-am dat seama că singura modalitate

de a realiza egalitatea între sexe

constă în a reforma secole

de tradiţie opresivă.

Curând după ce m-am întors din Beijing,

am acceptat oportunitatea de a lucra pentru o organizaţie excepţională

înfiinţată de femei

pentru a sprijini organizaţii pentru drepturile femeii de pe mapamond.

Însă dupa şase luni la această slujbă,

am cunoscut o femeie

care m-a făcut să-mi schimb perspectiva.

Numele ei este Sakena Yacoobi.

A intrat în biroul meu

într-un moment când nimeni în SUA nu ştia

unde este Afganistan.

Mi-a zis : "Nu este vorba despre burka."

Ea a fost cel mai hotărât activist

pentru drepturile femeii de care am auzit.

Mi-a spus că femeile au înfiinţat şcoli secrete

în comunităţile ei din interiorul Afganistanului

şi că organizaţia ei, Institutul Afgan de Învăţământ,

a înfiinţat o şcoală în Pakistan.

Mi-a spus : "Primul lucru pe care îl învaţă un musulman

este cum Coranul solicită

şi sprijină insistent alfabetismul.

Profetul cerea ca fiecare credincios

să fie capabil să citească singur Coranul."

Am auzit bine?

Oare un militant pentru drepturile femeii

invoca religia?

Însa Sakena sfidează etichetele.

Ea poartă întotdeauna vălul.

Dar m-am plimbat cu ea pe o plajă

cu pletele ei lungi libere în bătaia vântului.

Ea începe fiecare lecţie cu o rugăciune,

dar e o femeie necăsătorită, ambiţioasă,

şi independentă financiar

într-o ţară unde fetele sunt măritate la vârsta de 12 ani.

Ea este şi extrem de realistă.

"Acest văl şi aceste haine," spune ea,

"îmi dau libertatea de a face ceea ce trebuie să fac

de a vorbi cu cei al căror sprijin şi asistenţă

sunt esenţiale pentru acest proiect.

Când a trebuit să deschid şcoala în tabăra de refugiaţi,

am mers să discut cu imamul.

I-am spus, "Sunt o credincioasă, iar femei şi copii

în aceste condiţii teribile

au nevoie de credinţă pentru a supravieţui."

A zâmbit şiret.

"A fost flatat.

A început să vină de două ori pe săptămână la centrul meu

pentru că femeile nu puteau merge la moschee.

După plecarea lui,

femei şi fete rămâneau pentru o vreme.

Am început cu o scurtă lecţie de gramatică

pentru a citi Coranul,

apoi o lecţie de matematică, apoi engleză, apoi informatică.

În câteva săptămâni, toată lumea din tabără

participa la lecţiile noastre."

Sakena e profesoară

într-o perioadă în care educaţia femeilor

e o afacere periculoasă în Afganistan.

Ea e pe lista neagră a Talibanilor.

Mă îngrijorez pentru ea de fiecare dată când călătoreşte prin acea ţară.

Ridică din umeri când o întreb despre siguranţă.

"Kavita Jan, nu ne putem permite să ne temem.

Uită-te la tinerele acelea care se întorc la şcoală

după ce li se aruncă acid pe faţă."

Şi eu zâmbesc şi aprob,

realizând că am în faţă femei şi fete

care utilizează practicile şi tradiţiile lor religioase

transformându-le în instrumente

de opoziţie şi oportunitate.

Alegerea le aparţine

şi prefigurează un Afganistan

care va fi diferit.

A fi diferit e ceva ce femeile

din Lesbor, în Zagreb, Croaţia

ştiu prea bine.

A fi lesbiană,

a fi homosexual,

în multe părţi ale lumii, inclusiv chiar aici,

în ţara noastră, India,

înseamnă să ocupi o poziţie de disconfort imens

şi prejudiciu extrem.

În societăţi post-conflictuale precum Croaţia,

unde hiper-naţionalismul şi religia

au creat un mediu insuportabil

pentru oricine ar putea

fi considerat un paria.

Să analizăm un grup de lesbiene recunoscute

tinere cărora le place muzica veche

întâlnită odinioară în acea regiune

din Macedonia până în Bosnia,

din Serbia în Slovenia.

Aceste cântăreţe de muzică populară s-au cunoscut la colegiu, la un program de studii de gen.

Multe au în jur de 20 de ani. Unele sunt mame.

Multe s-au luptat să-şi afirme sexualitatea în comunităţile lor.

În familie, credinţele religioase fac dificil de acceptat

faptul că fiicele lor nu sunt bolnave,

ci doar lesbiene.

După cum spune Leah, una din fondatoarele grupului,

"Îmi place foarte mult muzica tradiţională.

Îmi place şi rock-and-roll-ul.

Aşadar în Lesbor le combinăm.

Eu percep muzica tradiţională ca pe un tip de revoltă

în care oamenii îşi exprimă adevăratele sentimente,

în special cântecele tradiţionale

din alte părţi ale fostei Yugoslavii.

După război, multe din aceste cântece s-au pierdut.

Însă ele sunt o parte din copilăria şi istoria noastră

şi nu ar trebui să le uităm."

Improbabil, acest cor LGBT

a demonstrat cum femeile

investesc în tradiţie ca să creeze schimbarea

la fel cum alchimiştii transformă discordia în armonie.

Repertoriul lor include

imnul naţional al Croaţiei,

un cântec de dragoste Bosniac

şi duete sârbeşti.

Şi, adaugă Leah zâmbind,

"Kavita, suntem mândre în special de muzica noastră de Crăciun

pentru că arată că suntem deschise practicilor religioase

deşi Biserica Catolică

urăşte LGBT.

Concertele lor se inspiră din

comunităţile lor, desigur,

însă şi de la generaţia anterioară,

o generaţie care ar putea fi

neîncrezătoare faţă de homosexualitate,

însă e nostalgică pentru propria sa muzică şi trecutul pe care ea îl reprezintă.

Un părinte care iniţial s-a opus ca fiica lui

să facă parte dintr-un asemenea cor,

acum compune cântece pentru ele.

În evul mediu, trubadurii

călătoreau de-a lungul şi de-a latul

cântându-şi istoriile şi împărtăşindu-şi versurile.

Lesbor călătoreşte astfel prin Balcani,

cântând, creând legături între oameni divizaţi

de religie, naţionalitate şi limbă.

Bosniaci, croaţi şi sârbi

găsesc un rar sentiment de mândrie în istorie

şi Lesbor le aminteşte că

acele cântece pe care un grup le revendică în exclusivitate

în realitate le aparţin tuturor.

(Cântă)

Ieri, Mallika Sarabhai ne-a arătat

că muzica poate crea o lume

mai tolerantă faţă de diferenţe

decât cea în care ne-am născut.

Lumea în care s-a născut Layma Bowie

era în război.

De zeci de ani, Liberia era frământată de nelinişti civile.

Layma nu era o activistă, ci o mamă a trei copii.

Însă era extrem de îngrijorată.

Îşi făcea griji că fiul ei ar putea fi răpit

şi dus să fie copil-soldat.

Îşi făcea griji că fiicele ei ar putea fi violate.

Îşi făcea griji pentru vieţile lor.

Într-o noapte, a avut un vis.

A visat că ea şi mii de alte femei

muriseră într-o baie de sânge.

Dimineaţa următoare la biserică, i-a întrebat pe alţi oameni cum se simt.

Erau cu toţii obosiţi de lupte.

Avem nevoie de pace şi avem nevoie ca liderii noştri să ştie

că nu ne vom găsi odihna până va fi pace.

Printre prietenii lui Layma se găseşte o poliţistă de religie musulmană.

Ea a promis să discute problema în comunitatea ei.

La următoarea slujbă de vineri,

femeile care erau aşezate în anticamera moscheii

au început să-şi împărtăşească îngrijorarea pentru starea de fapt.

"Ce contează?" spuneau ele, "Un glonţ nu face distincţie

între un creştin şi un musulman."

Acest mic grup de femei

au hotărât să pună capăt războiului.

Şi au ales să-şi folosească tradiţiile pentru a sublinia acest lucru.

Femeile din Liberia poartă de obicei

multe bijuterii şi haine colorate.

Dar nu, pentru protest, s-au îmbrăcat

numai în alb, fără machiaj.

Cum spunea Layma, "Am purtat alb

simbolizând că manifestam pentru pace."

Ele s-au aşezat pe marginea drumului pe unde

trecea în fiecare zi convoiul lui Charles Taylor.

Au rămas acolo săptămâni la rând,

la început doar 10, apoi 20, apoi 50, apoi sute de femei

îmbrăcate în alb, cântând, dansând,

spunând că manifestă pentru pace.

Eventual, forţele de opoziţie din Liberia

au fost împinse să iniţieze negocieri de pace în Ghana.

Negocierile de pace s-au prelungit la nesfârşit.

Layma şi grupul ei se săturaseră.

Cu fondurile rămase, au trimis

un mic grup de femei la locaţia negocierilor de pace,

iar acestea au înconjurat clădirea.

Într-un material CNN acum binecunoscut

le puteţi vedea aşezate pe pământ, cu braţele înlănţuite.

Cunoaştem asta în India. Se numeşte (Hindi).

Apoi situaţia a devenit tensionată.

A fost chemată poliţia pentru a îndepărta femeile cu forţa.

Când comandantul poliţiştilor s-a apropiat cu bastonul,

Layma s-a ridicat cu hotărâre,

şi-a ridicat braţele deasupra capului

şi a început, foarte încet,

să-şi dea jos vălul care îi acoperea părul.

Puteţi vedea faţa poliţistului.

Arată jenat. Se retrage.

Şi imediat după aceea,

poliţiştii au dispărut.

Layma mi-a spus mai târziu,

"Ştii, e un tabu în Africa de Vest.

Dacă o femeie mai bătrână se dezbracă în faţa unui bărbat

în mod intenţionat,

familia bărbatului e blestemată."

(Râsete)

(Aplauze)

Ea mi-a spus, "Nu ştiu dacă a făcut-o pentru că a crezut în asta,

însă a înţeles că nu vom pleca.

Nu intenţionam să plecăm până la semnarea acordului de pace."

Şi acordul de pace a fost semnat.

Şi femeile din Liberia

s-au mobilizat apoi în sprijinul lui Ellen Johnson Sirleaf,

o femeie care, la rândul ei, a încălcat câteva tabuuri

devenind prima femeie aleasă şef de stat

în Africa de mulţi ani.

Când şi-a ţinut discursul prezidenţial,

ea le-a menţionat pe aceste curajoase femei din Liberia

care i-au permis să câştige împotriva unui cunoscut fotbalist -

soccer, cum ziceţi voi, americanii -

nici mai mult nici mai puţin.

Femei ca Sakena şi Leah

şi Layma

mi-au câştigat respectul şi m-au schimbat

făcându-mă să-mi dau seama că nu ar trebui să mă grăbesc

să fac presupuneri de nici un fel.

Ele m-au apărat şi de îndreptăţita mea furie

oferindu-mi idei noi despre această tactică alternativă.

O activistă filipineză mi-a spus odată,

"Cum găteşti o plăcintă de orez?

Cu căldură de la bază şi de la vârf."

Protestele, marşurile,

poziţia fără compromis că

drepturile femeilor sunt drepturi ale omului, punct.

Aceasta reprezintă presiunea de la bază.

Similar lui Malcolm X şi sufragetelor

şi paradelor gay pride.

Însă avem nevoie de presiune şi de la vârf.

Şi în multe părţi ale lumii

acel vârf este încă

sub controlul bărbaţilor.

Parafrazându-l pe Marx : Femeile aduc schimbarea,

însă nu în circumstanţe pe care le-au ales ele.

Ele trebuie să negocieze.

Trebuie să submineze tradiţia care le-a subjugat cândva

pentru a da voce unor noi aspiraţii.

Şi au nevoie de aliaţi din comunităţile lor,

aliaţi ca imamul,

aliaţi ca tatăl care acum scrie versuri

pentru un grup de lesbiene din Croaţia,

aliaţi ca poliţistul care a respectat tabuul şi s-a retras,

aliaţi ca tatăl meu,

care nu a putut să-şi ajute sora, dar şi-a ajutat cele trei fiice

să-şi îndeplinească visele.

Asta poate pentru că feminismul,

spre deosebire de aproape toate celelalte mişcări sociale

nu este împotriva unui opresor distinct.

Nu e îndreptat împotriva clasei dominante

sau a invadatorilor, sau a colonizatorilor,

ci împotriva unui set puternic de credinţe şi presupuneri

că noi, femeile, mult prea adesea,

ne abţinem.

Şi probabil cel mai important dar al feminismului

e că sfera personală e de fapt arenă politică.

Ce a afirmat Eleanor Roosevelt odinioară despre drepturile omului

e valabil şi pentru egalitatea între sexe,

şi anume că începe în locuri nesemnificative, aproape de casă.

Pe străzi, da,

dar şi în negocierile de la masa din bucătărie

şi în patul conjugal

şi în relaţiile dintre cupluri şi părinţi,

surori şi prieteni.

Şi apoi, şi apoi

îţi dai seama că integrând

aspecte ale tradiţiei şi comunităţii

în lupta lor,

femei ca Sakena şi Leah şi Layma,

dar şi Sonia Gandhi aici în India

şi Michele Bachelet în Chile

şi Shirin Ebadi în Iran

realizează ceva diferit.

Pun sub semnul întrebării însăşi noţiunea

de model de dezvoltare vestic.

Ele spun, nu trebuie să fim ca voi

pentru a realiza schimbarea.

Putem purta sari sau hijab

sau pantaloni sau boubou

şi putem fi lideri de partid şi şefi de stat

şi avocaţi pentru drepturile omului.

Ne putem folosi tradiţia pentru a direcţiona schimbarea.

Putem demilitariza societatea

şi investi resursele

în rezervoare de securitate genuină.

În aceste povestioare,

în aceste naraţiuni personale,

se vede scrisă o istorie radicală

de către femei din întreaga lume.

În aceste fibre,

ţesute într-un material rezistent

care va susţine comunităţile,

regăsesc eu speranţa.

Şi dacă îmi cântă inima

e pentru că, în aceste mici fragmente,

din când în când, poţi surprinde reflexia

unei lumi cu totul noi.

Şi ea se apropie cu siguranţă.

Mulţumesc.

(Aplauze)