Ce înseamnă să fii un optimist încăpățânat în contextul provocărilor climatice

„Acest deceniu este un moment de alegere cum nu am mai trăit vreodată”, spune Christiana Figueres, arhitectul istoricului Acord de la Paris din 2015. Fiica mult iubitului Președinte José Figueres Ferrer din Costa Rica, împărtășește cum dorința tatălui ei de a nu pierde țara pe care o iubea a învățat-o modul în care optimismul încăpățânat poate cataliza acțiunea și schimbarea. Cu o determinare de neclintit de a lupta pentru generațiile care vor veni după noi, Figueres descrie ce este optimismul încăpățânat (și ce nu este el) și îndeamnă pe toată lumea să vizualizeze și să lucreze pentru viitorul pe care îl doresc pentru umanitate.

Orice realitate care ni se dă
nu este pusă în piatră,

poate fi schimbată.

Eu vin din Costa Rica,

o țară cunoscută pentru angajamentul
nostru profund pentru pace,

nivelul nostru înalt de educație

și grija nostră prudentă pentru natură.

Dar nu a fost întotdeauna așa.

Cu mult timp în urmă în anii '40,

tatăl meu, José Figueres Ferrer,

era un tânăr fermier,
ce cultiva solul acestor munți,

și cultiva viziunea lui a unei țări
bazată pe justiția socială

și ghidată de lege.

Viziunea lui a fost testată, când în 1948,

guvernul a refuzat să accepte rezultatul
alegerilor democratice

și a introdus armata.

Tatăl meu ar fi putut fi indiferent,

dar a ales să facă ceea ce era necesar
pentru a restaura democrația,

supraviețuind arderii casei
și fermei sale.

De aici, a lansat o armată revoluționară

formată din câțiva bărbați curajoși
și câteva femei curajoase,

care în ciuda tuturor obstacolelor
a învins forțele guvernului.

După și-a desființat armata,

a scos din lege armata națională,

și a redirecționat bugetul militar

pentru a stabili baza țării unice
care este astăzi Costa Rica.

De la tatăl meu, am învățat
optimismul încăpățânat,

modul de gândire necesar pentru
a transforma realitatea care ne e dată

în realitatea pe care o vrem.

Astăzi, la nivelul global,

ne confruntăm cu o urgență climatică
care accelerează rapid,

intimidantă pentru că am amânat
pentru prea mult timp.

Acum avem o ultimă șansă
să ne schimbăm cu adevărat direcția.

Acesta este deceniul decisiv
în istoria omenirii.

Ar putea suna ca o exagerare,
dar nu este.

Dacă vom continua pe calea actuală,

ne condamnăm copiii și urmașii lor

la o lume din ce în ce mai nelocuibilă,

cu niveluri în creștere exponențială
de boli, foamete și conflict,

și daune ireversibile ale ecosistemului.

Dimpotrivă, dacă reducem emisiile actuale
de gaze cu efect de seră la jumătate

în următorii 10 ani,

deschidem ușa unei lumi captivante

unde orașele sunt verzi, aerul este curat,

energia și transportul sunt eficiente,

locurile de muncă într-o economie cinstită
sunt abundente,

și pădurile, solul și apele
sunt regenerate.

Lumea noastră va fi mai sigură
și mai sănătoasă,

mai stabilă și mai justă
decât ce avem acum.

Acest deceniu e un moment de alegere
cum nu am mai trăit vreodată.

Toți cei în viață acum împărtășim
această responsabilitate

și această oportunitate.

Sunt multe schimbări de făcut
în următorii 10 ani

și fiecare dintre noi
va face pași diferiți pe parcurs.

Dar toți începem transformarea
într-un singur loc, mentalitatea noastră.

În fața faptelor de astăzi,

putem fi indiferenți,

putem să nu facem nimic

și să sperăm că problema va dispărea.

Putem să disperăm
și să ne afundăm în stagnare,

sau putem deveni optimiști încăpățânați

cu o convingere acerbă
că oricât de greu ar fi,

trebuie și putem să ne ridicăm
la înălțimea provocării.

Optimismul nu înseamnă ignorarea exagerată
a realităților care ne înconjoară,

asta e o nebunie.

Nu este nici credința naivă
că totul se va rezolva de la sine,

chiar dacă nu facem nimic.

Asta este lipsă de răspundere.

Optimismul de care vorbesc
nu este rezultatul unei realizări,

este aportul necesar
pentru a face față unei provocări.

E, de fapt, singura modalitate
de a ne mări șansele de succes.

Gândește-te la impactul gândirii pozitive
asupra unui scop personal.

Alergarea unui maraton,
învățarea unei noi limbi,

crearea unei țări noi, ca tatăl meu,

sau ca mine, ajungând la un acord global
privind schimbările climatice.

Acordul de la Paris din 2015
e apreciat ca un progres istoric.

Ceea ce am început într-un întuneric total

când mi-am asumat conducerea

negocierilor internaționale din 2010
pentru schimbarea de climă,

șase luni după ședințele eșuate
de la Copenhaga,

lumea era într-un loc întunecat
privind schimbarea climatică.

Nimeni nu credea că vom fi vreodată
de acord asupra decarbonizării globale.

Nici eu nu credeam că era posibil.

Dar apoi am realizat,

o viziune comună

și o cale convenită la nivel global
către această viziune era indispensabilă.

A fost nevoie de o schimbare intenționată
de mentalitate, mai întâi în mine,

și după în toți ceilalți participanți,

care treptat, dar curajos, au trecut
de la disperare la determinare,

de la confruntare la colaborare,

până când am livrat colectiv
acordul global.

Dar nu ne-am mișcat destul de repede.

Mulți cred acum că este imposibil

să reducem emisiile globale la jumătate
în acest deceniu.

Eu spun, nu avem dreptul să renunțăm
sau să ne oprim.

Optimismul înseamnă vizionarea
viitorului nostru dorit

și apoi trăgându-l în mod activ
mai aproape.

Optimismul deschide
câmpul posibilităților,

îți stimulează dorința de a contribui,
de a face o diferență,

te face să sari din pat dimineața

pentru că te simți provocat
și plin de speranță în același timp.

Dar nu va fi ușor.

Ne vom împiedica pe drum.

Multe alte urgențe globale ar putea
să ne modereze speranța de progres rapid

și realitatea noastră geopolitică actuală
ne-ar putea atenua cu ușurință optimismul.

Aici intervine încăpățânarea.

Optimismul nostru nu poate fi
o atitudine de zi însorită.

Trebuie să fie curajos, hotărât, neobosit.

E o alegere pe care trebuie
să o facem în fiecare zi.

Fiecare barieră trebuie să fie un semn
pentru a încerca un mod diferit.

Într-o colaborare radicală între noi,

putem face asta.

De ani de zile am avut un coșmar recurent

în care am văzut șapte perechi
de ochi de copii,

ochii a șapte generații,

privind înapoi la mine, întrebându-mă:

„Ce ai făcut?”

Acum, avem milioane de copii în străzi,

întrebându-ne pe noi, adulții,
aceeași întrebare,

„Ce faceți?”

Și trebuie să răspundem.

Ca tații și mamele noastre
dinaintea noastră,

suntem fermierii viitorului.

Invit pe fiecare dintre voi
să vă întrebați:

Care este viitorul pe care îl vreți

și ce faceți pentru ca acel viitor
să devină o realitate?

Fiecare dintre voi va avea
un răspuns diferit,

dar toți puteți începe prin a vă alătura
familiei în creștere

de optimiști încăpățânați
din întreaga lume.

Bun venit în familie!