Cum schimbă filmele modul în care vedem lumea

Filmul are puterea de a ne schimba părerea despre noi înșine și despre cultura noastră. Realizatoarea de documentare și colaboratoarea TED Sharmeen Obaid-Chinoy folosește filmul în lupta împotriva violenței asupra femeilor, focalizând obiectivul pe tradiția „crimelor de onoare” din Pakistan. Într-un discurs răscolitor, ea ne povestește cum a străbătut țara cu filmul cu care a câștigat Oscarul. Într-un cinematograf mobil, vizitând orășele și sate din Pakistan, a schimbat dinamica relațiilor dintre bărbați și femei, vizionare cu vizionare.

Sunt o povestitoare,

dar pentru unii sunt și o pacoste.

(Râsete)

Și am prostul obicei
de a pune întrebări dificile.

Am început să fac asta de pe la 10 ani,

iar mama mea, care avea șase copii
de crescut nu avea timp pentru ele.

La 14 ani, sătulă de întrebările mele
tot mai insistente,

mi-a recomandat să mă angajez
la ziarul local în limba engleză

din Pakistan,

„ca să-ți poți adresa întrebările
întregii țări!” - a spus ea.

(Râsete)

La 17 ani, eram jurnalist de investigații
sub acoperire.

Editorul meu cred că habar nu avea
câți ani aveam

când i-am trimis un articol care denunța

câțiva oameni foarte puternici.

Acei oameni despre care am scris
au vrut apoi să-mi dea o lecție.

Au încercat să mă umilească
pe mine și pe familia mea.

Ne-au scris numele cu vopsea

pe poarta casei și prin cartier,

însoțit de înjurături de nedescris.

Sperau că tatăl meu,
un om foarte strict cu tradițiile,

mă va opri.

În schimb, tatăl meu s-a ridicat
și mi-a spus:

„Atâta vreme cât spui adevărul,
voi fi alături de tine.

La fel va face și lumea întreagă.”

Apoi a chemat...

(Aplauze)

Apoi a chemat câțiva cunoscuți
și au zugrăvit pereții mâzgăliți.

(Râsete)

Întotdeauna mi-am dorit ca articolele mele
să trezească lumea,

să-i provoace să poarte discuții dificile.

Și am simțit că aș fi mai eficientă
dacă m-aș folosi de mijloace vizuale.

Așa că, la 21 de ani,
am devenit creator de documentare.

Mi-am orientat camera
către comunitățile izolate

din focarul zonelor de război.

Apoi m-am întors apoi în Pakistan,

unde voiam să fac un documentar
despre violența asupra femeilor.

Pakistan e o țară
cu 200 de milioane de locuitori.

Și având în vedere
gradul înalt de analfabetism,

filmele ar putea schimba perspectiva
oamenilor asupra lucrurilor.

Un adevărat povestitor
se adresează emoțiilor noastre,

inspiră empatie și compasiune,

și ne obligă să vedem lucrurile altfel.

În țara mea, filmele au potențialul
de a fi mai mult decât cinema.

Ele ar putea schimba vieți.

Subiectele pe care mereu mi-am dorit
să le pun pe tapet,

și să confrunt societatea cu ele,

proveneau din propriile mele frustrări.

Și frustrările m-au făcut să mă opresc,
în 2014, la „crimele de onoare”.

„Crimele de onoare” se practică
în multe părți ale lumii,

unde bărbații pedepsesc femeile
care au încălcat reguli impuse de ei:

femei care se mărită cu cine vor ele,

sau care vor să divorțeze;

sau femei suspectate de a avea
relații extraconjugale.

Oriunde altundeva, „crimele de onoare”
sunt considerate, evident, crime.

Mi-am dorit mult să pot relata despre ele
din perspectiva unui supraviețuitor.

Doar că femeile nu supraviețuiesc,

ci sfârșesc îngropate în morminte anonime.

Într-o dimineață, însă, citeam ziarul

și am aflat despre o tânără
care a supraviețuit printr-o minune

după ce fusese împușcată în față
de tatăl și unchiul ei,

pentru că a ales să se mărite
cu cine a vrut ea.

Atunci am știut că mi-am găsit
povestitorul.

Saba era hotărâtă să-și trimită
tatăl și unchiul la închisoare.

Dar imediat după ce a ieșit din spital,

s-a pus presiune pe ea să-i ierte.

Vedeți, exista o portiță în lege

care permitea victimelor
să-și ierte atacatorii,

astfel încât aceștia din urmă scăpau
de închisoare.

Așa că i s-a spus că va fi hărțuită,

iar familia ei și socrii

vor fi expulzați din comunitate.

Pentru că mulți credeau că tatăl ei
nu a încălcat nicio lege

când a pedepsit-o.

Saba s-a luptat

luni de zile.

Dar la ultima înfățișare

a declarat că îi iartă pe cei doi.

A fost o mare lovitură pentru noi,

pentru că nu ăsta era documentarul
pe care voiam să-l facem.

Privind retrospectiv, dacă i-ar fi dat
în judecată și ar fi câștigat,

ar fi fost excepția de la regulă.

Când o femeie atât de puternică
e redusă la tăcere,

ce șanse aveau celelalte femei?

Așa că ne-am gândit să folosim filmul

pentru a schimba percepția
asupra „crimelor de onoare”,

și pentru a corecta erorile din lege.

Documentarul a fost nominalizat la Oscar,

și „crimele de onoare” au devenit
foarte mediatizate.

Ne-a felicitat însuși prim-ministrul,

și ne-a invitat să organizăm
premiera filmului în biroul său.

Am acceptat, bineînțeles,

pentru că era o situație fără precedent.

Iar la premieră,

care a fost difuzată
la televiziunea națională,

a spus ceva care a răscolit
o țară întreagă:

„Nu poate fi vorba de onoare
în «crimele de onoare»”

(Aplauze)

La decernarea Oscarului în LA,

mulți critici ne-au atacat,

dar am știut că,
pentru a obține modificarea legii

aveam nevoie de acea victorie.

Când mi-au anunțat numele,

m-am îndreptat împleticit
spre scenă în șlapi,

pentru că nu credeam că voi câștiga.

(Râsete)

Și în discursul de acceptare a trofeului
am spus lumii întregi

că prim-ministrul Pakistanului
a promis că va modifica legea.

Declarând asta public cred că l-am cam
obligat să se țină de cuvânt, nu?

(Râsete)

Și...

(Aplauze)

Acasă, toată presa vuia
despre succesul nostru.

Oamenii au început să ne sprijine

și să ceară și ei ca legea
să fie rectificată.

Așa că în octombrie 2016,
după luni de proteste,

legea a fost, în sfârșit, modificată.

(Aplauze)

Acum, bărbații care omoară
femei în numele onoarei,

sunt condamnați la închisoare pe viață.

(Aplauze)

Cu toate astea, chiar a doua zi

o femeie a fost omorâtă în numele onoarei,

apoi alta, și apoi alta.

Am reușit să modificăm legea,

dar nu a fost de ajuns.

Trebuia să facem filmul cunoscut
până în inima țării,

în cele mai mici orașe sau sate.

Sunt de părere că cinematograful
poate avea o influență pozitivă.

Poate schimba și modela societatea
în moduri benefice.

Dar cum să ajungem în toate acele locuri?

Cum să ajungem
în fiecare orășel, sat, cătun?

Am construit un cinematograf mobil

într-un camion cu care să batem țara
în lung și-n lat,

Și cu care ne opream
în orașe mici și sate.

L-am echipat cu un ecran imens
care să lumineze cerul,

și l-am botezat „Privește cu dragoste”.

Le ofeream comunităților oportunitatea
să se adune

și să vizioneze filme seara.

Știam că bărbații și copiii
vor veni la cinema.

Vor veni să se uite.

Dar cum rămâne cu femeile?

În aceste mici comunități rurale divizate,

cum să le aducem și pe femei?

Aveam de luptat cu norme culturale
foarte puternice,

așa că am construit un „cinema în cinema”,

cu ecran și scaune,
în care femeile puteau intra să vizioneze

fără să se teamă,

să se rușineze,

sau să fie hărțuite.

În felul ăsta prezentam tuturor

filme care să le deschidă mintea
și să le arate că se poate și altfel,

care să încurajeze gândirea
critică a copiilor

și să-i învețe să-și pună întrebări.

Am ne-am extins obiectivul
dincolo de „crimele de onoare”:

a vorbit despre inegalitatea veniturilor,

despre mediu,

despre relații interetnice,
toleranță și compasiune.

Iar în cinematograful special pentru femei

le arătam filme în care ele erau eroine,
nu victime,

și le-am învățat despre sistemul judiciar,
despre sistemul polițienesc,

le-am învățat despre drepturile lor

și despre locurile unde se pot refugia

dacă ajung victime
ale violenței domestice,

unde pot cere și primi ajutor.

Am fost plăcut surprinși
că eram bineveniți aproape peste tot

pe unde am fost.

Multe dintre orășele nu mai văzuseră
televiziune sau social media,

și erau dornici ca ai lor copii să învețe.

Bineînțeles că au fost și obstacole
și piedici

împotriva ideilor pe care le promovam.

Doi membri din echipa noastră
au demisionat

din cauza amenințărilor
primite de la săteni.

Într-unul din satele în care difuzam

ne-au oprit filmul

și ne-au spus că nu vor ca femeile lor
să-și cunoască drepturile.

Pe de altă parte,
în alt sat în care filmul a fost oprit,

un polițist în civil s-a ridicat
și a dat ordin ca filmul să se reia,

și a stat lângă noi ca să ne protejeze,

spunând tuturor că e datoria lui
să expună mințile tinere

la cât mai multe perspective asupra vieții

El a fost un erou anonim.

Am întâlnit mulți astfel de eroi
în călătoria noastră.

Într-un alt oraș în care bărbații au spus
că numai ei se pot uita,

și că femeile rămân acasă,

o persoană în vârstă s-a ridicat,

a adunat un grup de oameni
cu care s-a consultat,

apoi și bărbații și femeile s-au așezat
să vizioneze împreună.

Documentăm tot ceea ce facem.

Vorbim cu oamenii.

Ne adaptăm.

Schimbăm ordinea filmelor.

Când le arătăm bărbaților filme

cu autori de violențe încarcerați,

vrem să transmitem mesajul clar
că dacă vor fi violenți,

vor suporta consecințele.

Dar le arătăm și filme
în care bărbații apără femeile,

pentru că vrem să îi încurajăm
să facă și asta.

Pentru femei, când le arătăm filme
în care sunt președinte de țară,

sau avocate, sau doctorițe,
sau pe posturi de conducere,

discutăm cu ele și le încurajăm
să-și asume astfel de roluri.

Noi schimbăm felul în care oamenii
din aceste sate interacționează,

iar învățăturile noastre
au depășit granițele.

Nu demult, un grup ne-a contactat
că vor să ducă cinematograful nostru mobil

în Siria și în Bangladesh,

așa că îi învățăm tot ce știm.

Credem că e foarte important

să răspândim în toată lumea
ceea ce facem.

În orășelele și satele din Pakistan

bărbații își schimbă abordarea
față de femei,

copiii își schimbă
modul cum privesc lumea,

sat cu sat, pe rând,
cu ajutorul cinematografului.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)