Sunt o povestitoare, dar pentru unii sunt și o pacoste. (Râsete) Și am prostul obicei de a pune întrebări dificile. Am început să fac asta de pe la 10 ani, iar mama mea, care avea șase copii de crescut nu avea timp pentru ele. La 14 ani, sătulă de întrebările mele tot mai insistente, mi-a recomandat să mă angajez la ziarul local în limba engleză din Pakistan, „ca să-ți poți adresa întrebările întregii țări!” - a spus ea. (Râsete) La 17 ani, eram jurnalist de investigații sub acoperire. Editorul meu cred că habar nu avea câți ani aveam când i-am trimis un articol care denunța câțiva oameni foarte puternici. Acei oameni despre care am scris au vrut apoi să-mi dea o lecție. Au încercat să mă umilească pe mine și pe familia mea. Ne-au scris numele cu vopsea pe poarta casei și prin cartier, însoțit de înjurături de nedescris. Sperau că tatăl meu, un om foarte strict cu tradițiile, mă va opri. În schimb, tatăl meu s-a ridicat și mi-a spus: „Atâta vreme cât spui adevărul, voi fi alături de tine. La fel va face și lumea întreagă.” Apoi a chemat... (Aplauze) Apoi a chemat câțiva cunoscuți și au zugrăvit pereții mâzgăliți. (Râsete) Întotdeauna mi-am dorit ca articolele mele să trezească lumea, să-i provoace să poarte discuții dificile. Și am simțit că aș fi mai eficientă dacă m-aș folosi de mijloace vizuale. Așa că, la 21 de ani, am devenit creator de documentare. Mi-am orientat camera către comunitățile izolate din focarul zonelor de război. Apoi m-am întors apoi în Pakistan, unde voiam să fac un documentar despre violența asupra femeilor. Pakistan e o țară cu 200 de milioane de locuitori. Și având în vedere gradul înalt de analfabetism, filmele ar putea schimba perspectiva oamenilor asupra lucrurilor. Un adevărat povestitor se adresează emoțiilor noastre, inspiră empatie și compasiune, și ne obligă să vedem lucrurile altfel. În țara mea, filmele au potențialul de a fi mai mult decât cinema. Ele ar putea schimba vieți. Subiectele pe care mereu mi-am dorit să le pun pe tapet, și să confrunt societatea cu ele, proveneau din propriile mele frustrări. Și frustrările m-au făcut să mă opresc, în 2014, la „crimele de onoare”. „Crimele de onoare” se practică în multe părți ale lumii, unde bărbații pedepsesc femeile care au încălcat reguli impuse de ei: femei care se mărită cu cine vor ele, sau care vor să divorțeze; sau femei suspectate de a avea relații extraconjugale. Oriunde altundeva, „crimele de onoare” sunt considerate, evident, crime. Mi-am dorit mult să pot relata despre ele din perspectiva unui supraviețuitor. Doar că femeile nu supraviețuiesc, ci sfârșesc îngropate în morminte anonime. Într-o dimineață, însă, citeam ziarul și am aflat despre o tânără care a supraviețuit printr-o minune după ce fusese împușcată în față de tatăl și unchiul ei, pentru că a ales să se mărite cu cine a vrut ea. Atunci am știut că mi-am găsit povestitorul. Saba era hotărâtă să-și trimită tatăl și unchiul la închisoare. Dar imediat după ce a ieșit din spital, s-a pus presiune pe ea să-i ierte. Vedeți, exista o portiță în lege care permitea victimelor să-și ierte atacatorii, astfel încât aceștia din urmă scăpau de închisoare. Așa că i s-a spus că va fi hărțuită, iar familia ei și socrii vor fi expulzați din comunitate. Pentru că mulți credeau că tatăl ei nu a încălcat nicio lege când a pedepsit-o. Saba s-a luptat luni de zile. Dar la ultima înfățișare a declarat că îi iartă pe cei doi. A fost o mare lovitură pentru noi, pentru că nu ăsta era documentarul pe care voiam să-l facem. Privind retrospectiv, dacă i-ar fi dat în judecată și ar fi câștigat, ar fi fost excepția de la regulă. Când o femeie atât de puternică e redusă la tăcere, ce șanse aveau celelalte femei? Așa că ne-am gândit să folosim filmul pentru a schimba percepția asupra „crimelor de onoare”, și pentru a corecta erorile din lege. Documentarul a fost nominalizat la Oscar, și „crimele de onoare” au devenit foarte mediatizate. Ne-a felicitat însuși prim-ministrul, și ne-a invitat să organizăm premiera filmului în biroul său. Am acceptat, bineînțeles, pentru că era o situație fără precedent. Iar la premieră, care a fost difuzată la televiziunea națională, a spus ceva care a răscolit o țară întreagă: „Nu poate fi vorba de onoare în «crimele de onoare»” (Aplauze) La decernarea Oscarului în LA, mulți critici ne-au atacat, dar am știut că, pentru a obține modificarea legii aveam nevoie de acea victorie. Când mi-au anunțat numele, m-am îndreptat împleticit spre scenă în șlapi, pentru că nu credeam că voi câștiga. (Râsete) Și în discursul de acceptare a trofeului am spus lumii întregi că prim-ministrul Pakistanului a promis că va modifica legea. Declarând asta public cred că l-am cam obligat să se țină de cuvânt, nu? (Râsete) Și... (Aplauze) Acasă, toată presa vuia despre succesul nostru. Oamenii au început să ne sprijine și să ceară și ei ca legea să fie rectificată. Așa că în octombrie 2016, după luni de proteste, legea a fost, în sfârșit, modificată. (Aplauze) Acum, bărbații care omoară femei în numele onoarei, sunt condamnați la închisoare pe viață. (Aplauze) Cu toate astea, chiar a doua zi o femeie a fost omorâtă în numele onoarei, apoi alta, și apoi alta. Am reușit să modificăm legea, dar nu a fost de ajuns. Trebuia să facem filmul cunoscut până în inima țării, în cele mai mici orașe sau sate. Sunt de părere că cinematograful poate avea o influență pozitivă. Poate schimba și modela societatea în moduri benefice. Dar cum să ajungem în toate acele locuri? Cum să ajungem în fiecare orășel, sat, cătun? Am construit un cinematograf mobil într-un camion cu care să batem țara în lung și-n lat, Și cu care ne opream în orașe mici și sate. L-am echipat cu un ecran imens care să lumineze cerul, și l-am botezat „Privește cu dragoste”. Le ofeream comunităților oportunitatea să se adune și să vizioneze filme seara. Știam că bărbații și copiii vor veni la cinema. Vor veni să se uite. Dar cum rămâne cu femeile? În aceste mici comunități rurale divizate, cum să le aducem și pe femei? Aveam de luptat cu norme culturale foarte puternice, așa că am construit un „cinema în cinema”, cu ecran și scaune, în care femeile puteau intra să vizioneze fără să se teamă, să se rușineze, sau să fie hărțuite. În felul ăsta prezentam tuturor filme care să le deschidă mintea și să le arate că se poate și altfel, care să încurajeze gândirea critică a copiilor și să-i învețe să-și pună întrebări. Am ne-am extins obiectivul dincolo de „crimele de onoare”: a vorbit despre inegalitatea veniturilor, despre mediu, despre relații interetnice, toleranță și compasiune. Iar în cinematograful special pentru femei le arătam filme în care ele erau eroine, nu victime, și le-am învățat despre sistemul judiciar, despre sistemul polițienesc, le-am învățat despre drepturile lor și despre locurile unde se pot refugia dacă ajung victime ale violenței domestice, unde pot cere și primi ajutor. Am fost plăcut surprinși că eram bineveniți aproape peste tot pe unde am fost. Multe dintre orășele nu mai văzuseră televiziune sau social media, și erau dornici ca ai lor copii să învețe. Bineînțeles că au fost și obstacole și piedici împotriva ideilor pe care le promovam. Doi membri din echipa noastră au demisionat din cauza amenințărilor primite de la săteni. Într-unul din satele în care difuzam ne-au oprit filmul și ne-au spus că nu vor ca femeile lor să-și cunoască drepturile. Pe de altă parte, în alt sat în care filmul a fost oprit, un polițist în civil s-a ridicat și a dat ordin ca filmul să se reia, și a stat lângă noi ca să ne protejeze, spunând tuturor că e datoria lui să expună mințile tinere la cât mai multe perspective asupra vieții El a fost un erou anonim. Am întâlnit mulți astfel de eroi în călătoria noastră. Într-un alt oraș în care bărbații au spus că numai ei se pot uita, și că femeile rămân acasă, o persoană în vârstă s-a ridicat, a adunat un grup de oameni cu care s-a consultat, apoi și bărbații și femeile s-au așezat să vizioneze împreună. Documentăm tot ceea ce facem. Vorbim cu oamenii. Ne adaptăm. Schimbăm ordinea filmelor. Când le arătăm bărbaților filme cu autori de violențe încarcerați, vrem să transmitem mesajul clar că dacă vor fi violenți, vor suporta consecințele. Dar le arătăm și filme în care bărbații apără femeile, pentru că vrem să îi încurajăm să facă și asta. Pentru femei, când le arătăm filme în care sunt președinte de țară, sau avocate, sau doctorițe, sau pe posturi de conducere, discutăm cu ele și le încurajăm să-și asume astfel de roluri. Noi schimbăm felul în care oamenii din aceste sate interacționează, iar învățăturile noastre au depășit granițele. Nu demult, un grup ne-a contactat că vor să ducă cinematograful nostru mobil în Siria și în Bangladesh, așa că îi învățăm tot ce știm. Credem că e foarte important să răspândim în toată lumea ceea ce facem. În orășelele și satele din Pakistan bărbații își schimbă abordarea față de femei, copiii își schimbă modul cum privesc lumea, sat cu sat, pe rând, cu ajutorul cinematografului. Vă mulțumesc! (Aplauze)