Depăşind dislexia, descoperind pasiunea. - Piper Otterbein laTEDxYouth@CEHS

Piper Otterbein e elevă în ultimul an la Liceul Cape Elizabeth. În clasa I a fost diagnosticată cu o dizabilitate de învăţare. Abia în clasa a VII-a i s-a putut diagnostica dislexia. Intrând la liceu a avut o revelaţie: în loc să-şi focalizeze toată energia asupra greutăţilor s-a decis să-şi schimbe punctul de vedere şi să se concentreze în schimb pe părţile ei tari.

Îmi amintesc prima dată când
mi-am dat seama că ceva nu e în regulă.

Îmi amintesc prima dată
când mi s-a spus că sunt dislexică.

Eram în clasa I sau a II-a

când învăţătoarea m-a tras
de pe coridor într-o clasă mică.

M-a așezat jos şi a pus
cinci litere magnetice pe o tablă.

"Piper, citeşte-mi asta.
Ce cuvânt e ăsta?"

L-am privit, mă tot uitam şi am spus:

"Nu-s sigură."

"Bine, dar e numele tău."

Parc-ar fi fost ieri.

Mă înroşisem ca racul.

Eram atât de ruşinată că

nu fusesem în stare să-mi citesc nici numele.

Îmi amintesc anul următor,

când mama m-a luat de la meditaţii.

Meditatorul a ieşit cu noi şi i-a spus:

"Mary Beth, trebuie să mai lucrezi
cu Piper la ordonare.

Încă nu pricepe din ce e format 1 dolar."

Uite patru monezi de sfert
şi pune-i cântecul dolarului."

Cum am ajuns acasă,
ne-am aşezat

şi l-am cântat împreună
de 4-5 ori.

25, 50, 75, 1 dolar.

Apoi a venit rândul meu să-l repet.

25, 50...?

Piper, 25, 50, 75, 1 dolar.
Încearcă din nou.

25, 50...

Piper, sunt doar 4 lucruri.

25, 50, 75, 1 dolar.

Îmi amintesc ce repercursiuni a avut dislexia

de le şcoala elementară până în gimnaziu.

Aveam impresia că trebuia să fiu

cea mai bună la anumite materii
ca să depăşesc situaţia.

Credeam că numai aşa se poate.

Dintr-a întâia până într-a 8-a
eram scoasă de la orele normale

şi mi se preda într-un alt mod.

Într-a IV-a mi s-a spus că nu voi putea
să învăţ vreo limbă străină.

În a VI-a mi s-a spus că era crucial

să ştiu înmulţirea ca să pot continua.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă
să iau examenele

prin care eram trecută.

Ştiam că nu pot învăţa ca voi ceilalţi,

dar tot ce-mi doream era să fiu cu voi,
în clase convenţionale.

Cum stăteam aşa, în rochiţa roz
şi bentiţa înflorată,

chiar nu-mi doream să fiu diferită.

M-am şi bătut doar ca să scap
din clasele acestea.

Părinţii au făcut tot ce le-a stat în putere

să învăţ în afara sistemului şcolar
de la Cape Elizabeth.

Mereu îmi testau IQ-ul pentru că
rezultatele mele erau anapoda.

Primeam calificative de excelenţă superioară
la multe materii.

Totul se rezuma la faptul că creierul meu

lucra în moduri complet diferite de ale celorlalţi.

Într-a 8-a am fost pentru ultima oară
la doctor pentru un test IQ.

Concluzia lui:
"Daţi-i fetei un calculator şi un dicţionar."

După zeci de discuţii între
părinţi şi profesori,

psihologi şi chiar directori,

în sfârşit auzeam exact ce-mi doream:

"Cât timp îţi menţii notele
şi-ţi susţii punctele de vedere

poţi absolvi Programul de Pregătire Ajutătoare.

Chiar şi după absolvire,
nu a dispărut totul pur şi simplu.

Zilnic mi se reaminteşte că sunt dislexică.

Vara asta am lucrat pe tonetele
ambulante Mainely Burgers.

Luam comenzile şi încasam.

Am silabisit ceapă - "U-N-I-O-N-S"(sindicate),
în loc de "onions".

Abia trei săptămâni mai târziu

colegii au început să mă întrebe

"Piper, ăla a vrut sindicate pe burger?"

(Râsete)

Sau: " Piper, Mary a comandat un
sindicat mare sau unul mic?"

(Râsete)

Câteodată o sun pe Chelsea,
cea mai bună prietenă,

şi o întreb cum se scrie un cuvânt,
apoi închid.

Programele automate de corectare
nu înţeleg ce vreau să spun.

Iar scorurile mele SAT.
Au fost haioase.

Pe primul l-am dat
fără nicio pregătire

şi am obţinut 1350 de puncte.

I-am sunat imediat pe mama,
tata şi pe fratele meu,

şi am plâns pentru scorul de 1350.

Niciuna din şcolile vizate de mine
nu acceptau scoruri atât de mici.

Pentru al doilea test m-am pregătit
câte 2 ore, de 3 ori pe săptămână,

o lună întreagă, cu profesor personal.

Scorul meu a fost 1350.

1350 era destinul meu.

Recent am scris o scrisoare de mulţumire

unui profesor de liceu.

Doar 4-5 propoziţii.

Le-am scris pe un bileţel
şi le-am corectat.

Le-am scris pe un alt bileţel
şi iar le-am corectat.

Am încercuit cuvintele care păreau
scrise greşit

şi le-am căutat pe Google.

Apoi am scris pe cartea poştală cu creionul
şi am scris peste cu cerneală.

Atâta mi-a luat ca să scriu 4-5 propoziţii.

Mă străduiam atât de mult să-mi înving dislexia.

Dar am ajuns la liceu
şi acolo totul a luat sfârşit.

Mi-am dat seama că
nu era important să fiu as

la înmulţiri, la limbi străine,

sau să-mi dau seama de ce nu înţelegeam
cărţile pe care le citeam.

Era important că găsisem
ce-mi plăcea să fac

şi am îmbunătăţit ce-mi făcea plăcere.

Îmi plăcea atât de mult să muncesc.

Am lucrat la magazinul de mobilă al mamei,
am fost bonă,

şi chiar am făcut voluntariat
la ambulanţa de la Cape Elisabeth.

Îmi făcea plăcere să organizez evenimente.

Am contribuit la cel mai memorabil
bal de absolvire

şi am ajutat și la planificarea
acestui eveniment.

De curând am descoperit că partea creativă a creierului mă deserveşte cel mai bine.

Vara trecută am făcut 250 de ore
de artă la Maine College of Art.

Când am ajuns în ultimul an,

m-am lăsat de Mate, de Ştiinţe şi de Limbi străine.

Mi-am găsit pasiunea şi o urmez
chiar în acest moment.

Toamna viitoare voi începe studiile la
Savannah College of Art & Design

cu prima opţiune design pentru accesorii
şi secundar afaceri.

Vă provoc azi
să vă găsiţi pasiunea,

aflaţi ce vă place şi urmaţi acea cale.

Lucraţi din greu, mâncaţi bine,
şi îndrăgostiţi-vă de tot.

Vă mulţumesc.

(Aplauze) (Ovaţii)