Swami Dayananda Saraswati: Profunda călătorie a compasiunii.

Swami Dayananda Saraswati dezvăluie căile paralele ale dezvoltării personale şi atingerea adevăratei compasiuni. Ne conduce prin fiecare pas al realizării de sine, de la copilăria neajutorată pâna la actul neînfricat de a avea grijă de ceilalţi.

Un copil se naşte

şi pentru un timp îndelungat

este un consumator.

Nu poate fi în mod conştient un contribuitor

Este neajutorat.

Nu ştie nici măcar cum să supravieţuiască,

chiar dacă este înzestrat cu instinctul de a supravieţui.

Are nevoie de ajutorul mamei sau al unei mame adoptive pentru a supravieţui.

Nu îşi permite să se indoiască de persoana care are grijă de el.

Trebuie să se predea în totalitate.

Aşa cum cineva se predă în faţa anestezistului.

Trebuie să cedeze în totalitate.

Aceasta implică foarte multă încredere.

Aceasta implică ca persoana delegată

să nu trădeze încrederea acordată

Pe măsură ce copilul creşte,

începe să descopere

că persoana în care are încredere îl trădează.

El nici măcar nu cunoaşte cuvantul trădare.

Deci trebuie dea vina pe el însuşi.

O vină nemărturisită,

care este mult mai greu de rezolvat cu adevărat,

învinuirea de sine nemărturisită.

Pe măsură ce copilul creşte pentru a deveni un adult,

până acum a fost un consumator,

dar creşterea unei fiinţe umane,

se bazează pe capacitatea lui sau a ei de a contribui,

de a fi un contribuitor.

O persoană nu poate contribui decât dacă se simte în siguranţă,

dacă se simte mare,

daca simte: Am suficient.

A avea compasiune nu este o glumă.

Nu este simplu.

O persoană trebuie să descopere o anumită măreţie interioară.

Acea măreţie trebuie centrată asupra propriei persoane.

nu orientată spre bani,

nici spre puterea exercitată,

nici spre un alt statut pe care îl putem pretinde în societate,

dar ar trebui centrată asupra propriei persoane.

Sinele, esti conştient de sine.

Pe acel sine ar trebui centrată, o măreţie, o plenitudine,

altfel, compasiunea este doar un cuvânt şi un vis.

Poţi avea compasiune ocazional,

motivat mai mult de empatie

decât de compasiune.

Slavă Domnului că suntem empatici.

Când cineva suferă, îi preluăm durerea.

Într-un meci Wimbledon, meci final,

aceşti doi barbaţi se luptă pentru victorie.

Fiecare are două ghemuri

Poate fi ghemul orcăruia.

Pentru ce au transpirat până acum nu are nici o importanţă.

O singură persoană câştigă.

Eticheta la tenis spune că ambii jucători trebuie să vina la plasă

şi să îşi strânga mâna.

Câştigătorul boxează în aer

şi sărută pământul,

îşi aruncă tricoul ca şi cum cineva îl aşteaptă.

(Râsete)

Şi acest bărbat trebuie sa ajungă la plasă.

Când ajunge la plasă

vedeţi cum întreaga faţă i se schimbă.

Arată ca şi cum îşi doreşte să nu fi câştigat.

De ce? Empatie.

Aceasta este inima umană.

Nici un om mărinimos nu este lipsit de această empatie.

Nici o religie nu o poate demola prin îndoctrinare.

Nici o cultură, nici o naţiune şi naţionalism,

nimic nu o poate atinge

deoarece este empatie.

Şi acea capacitate de a empatiza,

este fereastra prin care ajungi la oameni,

faci ceva care are o însemnătate în viaţa cuiva.

Chiar cuvinte, chiar timp.

Compasiunea nu este definită într-o formă anume.

Nu există compasiune indiană.

Nu există compasiune americană.

Ea transcende naţiunea, genul, vârsta.

De ce? Pentru ca există în oricine.

Este trăită de oameni ocazional.

Atunci despre această compasiune ocazională,

nu discutăm.

Nu va rămâne niciodată ocazională.

Cu forţa, nu poţi face o persoană compasională.

Nu poţi spune "Te rog iubeşte-mă!"

Iubirea este ceva ce descoperi.

Nu este o acţiune,

dar în limba engleză este de asemenea şi o acţiune.

Voi ajunge la asta mai târziu.

Aşadar o persoană trebuie să descopere o anumită plenitudine.

Voi cita posibilitatea de a fi implinit,

care este parte din experienţa noastră, experienţa tuturor.

În ciuda unei vieţi foarte tragice,

o persoană este fericită în momente foarte puţine şi foarte îndepărtate între ele.

Şi cel care este fericit,

chiar şi dintr-o o glumă,

se acceptă pe sine şi acceptă şi schema lucrurilor în care se află.

Aceasta înseamnă întregul univers,

lucrurile ştiute şi lucrurile neştiute.

Toate acestea sunt acceptate în totalitate

deoarece descoperi plenitudinea în tine însuşi.

Subiectul EU

şi obiectul, schema lucrurilor,

fuzionează în unicitate

o experienţă despre care nimeni nu poate spune "Sunt privat de ea"

o experienţă comună tuturor.

Acea experienţă confirmă că în pofida tuturor limitărilor tale,

a tututor necesităţilor, dorinţelor neîmplinite, şi a cărţilor de credit,

şi a concedierilor,

şi în final a chelirii,

poţi fi fericit.

Dar extensia logicii este

că nu trebuie să îţi satisfaci dorinţele pentru a putea fi fericit.

Eşti chiar acea fericire, acea plenitudine, pe care o cauţi.

Nu există alegere în asta.

Aceasta doar confirmă realitatea

că plenitudinea nu poate fi diferită de tine,

nu poate exista făra tine.

Trebuie sa fie tu.

Nu poţi fi o parte din plenitudine

şi să fi împlinit.

Momentul tău de fericire dezvăluie realitatea,

acea realizare, acea recunoaştere.

Poate că eu sunt întregul.

Poate că swami are dreptate.

Poate că swami are dreptate. Îţi începi noua ta viaţă.

Atunci totul capătă sens.

Nu mai am motiv să mă învinovăţesc.

Dacă o persoană are motive să se învinovăţească, atunci are un milion de motive plus multe altele,

dar dacă spun, în ciuda corpului meu limitat,

dacă este negru nu este alb, dacă este alb nu este negru,

corpul este limitat oricum l-ai privi. Limitat.

Cunoaşterea ta este limitată, sănătatea este limitată,

şi puterea este aşadar limitată,

şi veselia va fi limitată.

Compasiunea va fi limitată.

Totul va fi nelimitat.

Nu poţi să comanzi compasiunea

decât dacă devi nelimitat şi nimeni nu poate deveni nelimitat,

fie eşti fie nu eşti. Punct.

Şi nu se poate ca tu să fi şi nelimitat.

Propria ta experienţă dezvăluie că în ciuda tuturor limitărilor, tu eşti întregul.

Şi plenitudinea este realitatea din tine

când relaţionezi cu lumea.

Este mai întai iubire.

Cand relaţionezi cu lumea,

manifestarea dinamică a plenitudinii

este ceea ce spunem, iubire.

Şi ea în sine devine compasiune

dacă obiectul la care te raportezi evocă acea emoţie.

Apoi aceasta se transformă în dăruire şi împărtăşire.

Te exprimi deoarece ai compasiune.

Ca să descoperi compasiunea trebuie să fi compasional.

Ca să descoperi capacitatea de a dărui şi a împărtăşi

trebuie să dăruieşti şi să împartăşeşti.

Nu există scurtătură. Înoţi înotând.

Înveţi să înoţi înotând.

Nu poţi să înveţi să înoţi pe o saltea de spumă şi să intri în apă.

(Râsete)

Înveţi să înoţi înotând. Înveţi ciclismul mergând pe bicicletă.

Înveţi să găteşti gătind,

având nişte oameni compasionali in jurul tău

care să mănânce ce găteşti.

(Râsete)

Şi prin urmare, ce spun este

că trebuie să te prefaci şi să faci

(Râsete)

Trebuie.

Predecesorul meu asta spunea.

Trebuie să simulezi.

Trebuie să te comporţi compasional.

Nu există verb pentru compasiune.

dar există un adverb pentru compasiune.

Asta mi se pare foarte interesant.

Acţionaţi compasional.

Dar cum să te comporţi compasional dacă nu ai compasiune.

Aici vă prefaceţi voi.

Te prefaci şi o faci. Aceasta este mantra Statelor Unite ale Americii.

(Râsete)

Te prefaci şi o faci.

Te comporţi compasional ca şi când ai avea compasiune,

scrâşneşti din dinţi

iei tot sistemul de suport,

dacă şti să te rogi roagă-te.

Cere compasiune.

Lasă-mă să acţionez compasional.

Fă-o!

Vei descoperi compasiunea.

şi de asemenea încet, o compasiune relativă

şi cu încetul, poate dacă primeşti învăţătura potrivită

vei descoperi compasiunea ca o manifestare dinamică

a realităţii sinelui tău care este unicitate, plenitudine,

şi asta este ceea ce eşti.

Cu aceste cuvinte vă mulţumesc frumos.

(Aplauze)