Mândria și puterea reprezentării în film

Pe urmele succesului colosal al filmului său „Asiatici bogați și nebuni”, regizorul Jon M. Chu reflectă la ceea ce îl motivează să creeze – și face o prezentare răsunătoare pentru puterea conexiunii și reprezentării pe ecrane.

Silicon Valley și internetul
mi-au dat superputeri,

instrumente pentru a merge la război,

un costum rezistent la gloanțe

și un semn gigantic în cer care mi-a spus
când era timpul de luptă.

De fapt, nu pot să dovedesc nimic
din toate acestea.

Nu sunt un „om de știință”,

Nu am „date”.

De fapt, scorul meu de pe Rotten Tomato
este de aproximativ 50 la sută acum,

deci nu sunt sigur de ce m-au acceptat.

(Râsete)

Dar dacă vorbim despre
ciocnirea cu o putere

care e mai mare decât noi,

atunci sunt în locul potrivit,

pentru că anul trecut,

am avut un an interesant cu un film numit
„Asiatici bogați și nebuni” făcut de mine.

Mulțumesc, mulțumesc!

(Aplauze și urale)

Și dacă vorbim despre conexiune
în special astăzi,

atunci știu că povestea mea
e posibilă doar datorită

colecției de conexiuni
care s-au întâmplat în viața mea,

și sper că, spunând puțin
din povestea mea,

va ajuta pe cineva să-și găsească
drumul mai repede decât mine.

Povestea mea începe când am deschis
cartea sfântă pentru prima dată...

Cartea sfântă a gadgeturilor, desigur,
„Sharper Image”.

(Râsete)

Da, cei care știu.

Era o revistă magică de vis

și avea lucruri în ea
care știai că nu ar putea exista,

dar era chiar acolo.

Puteai s-o comanzi... venea prin poștă.

Și unele lucruri care probabil
nu trebuiau să existe,

precum „Gregory”,
un manechin portabil realist

care descurajează crima
prin aspectul său puternic, masculin.

E real...

(Râsete)

E un lucru real, apropo.

(Râsete)

Dar ochii îmi erau setați
pe Sima Video Ed/it 2.

Lucrul acesta era așa tare
la vârsta de 10 ani.

Puteai conecta toate
playerele VHS împreună

și monta ceva,

așadar, mi-am sunat părinții
și i-am convins să mi-l cumpere.

Dar înainte să vorbesc despre asta,

dați-mi voie să vă prezint un mic rezumat
despre părinții mei.

Au venit în Statele Unite
când erau tineri,

ei sunt din Taiwan și China

și s-au stabilit în Los Altos, California,

care era Silicon Valley
înainte de Silicon Valley,

și au deschis un restaurant numit
La Chef Chu.

50 de ani mai târziu, astăzi,
încă lucrează la restaurant,

sunt încă acolo,

iar eu am crescut acolo,
deci a fost super.

Vorbind despre conexiune –
acest loc era punct central de conexiune.

Oamenii veneau acolo să sărbătorească
zile de naștere, înțelegeri de afacere,

mâncând, bând...

conexiune.

Și am crescut în acel mediu.

Părinții mei întotdeauna spuneau
că America e cel mai grozav loc din lume.

Poți...

dacă iubești ceva, poți lucra din greu
și poți realiza orice dorești.

Deci, ei au crescut cinci copii americani.

Eu sunt cel mai tânăr –

puteți vedea, eu sunt cel
cu ochii închiși acolo –

ne-au numit de fapt, pe mine și sora mea,
Jennifer și Jonathan,

după Jennifer și Jonathan Hart
din acel serial „Hart to Hart”.

(Râsete)

Așa de mult au iubit America, aparent.

Și credeau că suntem familia Kennedy,

mama mea în special,

și ne îmbrăcau tot timpul pe toți la fel

și ne dădeau la clase de bune maniere
și cursuri de dans de bal,

aveau grijă să avem asigurare
stomatologică corectă...

(Râsete)

Asta e o poză reală cu mine. Nu e falsă.

Slavă Domnului pentru asta.

Și eu eram responsabil de camera video
de fiecare dată când mergeam în vacanță,

deci adunam toate aceste filmulețe
și nu aveam ce să fac cu ele.

Așa se explică Sima Video Ed/it2.

I-am convins să mi-l cumpere,

și am petrecut toată noaptea încercând
să lupt cu toate aparatele video

din camera fratelui și surorii mele,
încurcate în fire,

iar acum aveam ceva să le arăt.

I-am adus în sufragerie într-o seară,

era probabil anul 1991, sau pe aproape,

și îi așez în sufragerie,

inima îmi bătea tare,
respirațiile îmi erau adânci,

aproape ca și acum,

și am apăsat pe butonul play

și ceva extraordinar
s-a întâmplat de fapt.

Au plâns.

Și-au tot plâns.

Au plâns nu pentru că era cel mai tare
montaj video văzut vreodată,

deși era destul de bun,

(Râsete)

dar pentru că au văzut familia noastră
ca o familie normală,

care se încadra și aparținea
pe ecranul din fața lor,

exact ca în filmele pe care le venerau
și serialele după care ne-au numit.

Îmi amintesc, fiind cel mai tânăr
din acești cinci copii

că m-am simțit auzit pentru prima oară.

Era spațiul acesta unde
toate lucrurile din capul meu

puteau ajunge undeva acolo,
să existe și să evadeze,

și am știut din acel moment,

că voiam să fac asta
pentru restul vieții mele,

indiferent dacă aș fi fost plătit sau nu.

Deci aveam această pasiune
și acum aveam nevoie de instrumente,

și tatăl meu a mers la serviciu.

A continuat să laude abilitățile mele
de editor video

clienților de la La Chef Chu,

și norocoși fiind, eram în Silicon Valley,

deci se lucrează cu lucruri,
hardware și software –

aceștia erau toți ingineri.

Și s-au oferit să îmi dea lucruri
pentru editare video digitală.

Asta era undeva la mijlocul anilor '90,
începutul anilor '90,

când aceste lucruri nu existau
pentru copii ca mine.

Deci am luat acest beta software
și hardware din locuri ca HP și Sun

și Russell Brown la Adobe.

Și nu aveam manual,

deci mi-am dat seama singur cum merg
și m-am îndrăgostit și mai mult.

Am mers la USC Școala de Cinematografie
am început să merg acolo,

iar mama și tatăl meu mă sunau
la întâmplare să-mi amintească

că trebuie să fac filme
despre moștenirea mea chineză.

Că China va urma să fie o piață imensă
pentru filme într-o zi.

Eu ziceam, „Da, sigur.”.

(Râsete)

Ascultați-i întotdeauna
pe părinții voștri.

(Râsete)

Voiam să fiu Zemeckis, Lucas și Spielberg.

Ultimul lucru de care vroiam să vorbesc
era identitatea mea culturală,

etnia mea.

Și, sincer, nu aveam cu cine să vorbesc,

nu era nimeni la școală căruia
să ma pot deschide,

și chiar dacă aveam, ce aș putea spune?

Așadar, am ignorat acest lucru
și am mers mai departe.

Avansând, 15 ani mai târziu,

am ajuns în Hollywood.

am fost descoperit de Spielberg,

am lucrat cu The Rock
și Bruce Willis și Justin Bieber.

Am și venit pe scena TED
să-mi prezint compania de dans LXD,

și a fost super.

Iar după, doi ani mai târziu,

m-am simțit un pic pierdut,
din punct de vedere creativ.

Motorul încetinea,

și am primit un semn...

Am auzit voci din cer...

sau mai degrabă, păsări.

Bine, bine, a fost Twitter.

Iar Twitter...

(Râsete)

A fost Constance Wu pe Twitter,

a fost Daniel Dae Kim,

a fost Jenny Yang, care e aici astăzi,

a fost Alan Yang,

toți acești oameni care își scriau
frustrările

cu reprezentația în Hollywood.

Și mi-am dat seama.

M-am gândit la aceste lucruri
dar niciodată n-am ascultat,

eram foarte concentrat,

și mă simțeam norocos să lucrez,

și apoi am realizat:

chiar, ce nu e în regulă cu Hollywood?

De ce nu fac ei asta?

Și după m-am uitat în oglindă
și am realizat că eu sunt Hollywood.

am...

mi-am ridicat gulerul înainte
să intru aici,

așa de Hollywood sunt.

(Râsete)

E încă ridicat? Bine, bun.

(Aplauze)

În toți acești ani am simțit
că mi s-a dăruit așa de mult,

și ce ofeream înapoi industriei de film
pe care o iubeam?

Mă simțeam norocos să fiu aici,

dar în acest moment, am realizat
că nu eram doar norocos să fiu aici,

aveam dreptul să fiu aici.

Nu, mi-am câștigat dreptul de a fi aici.

Toate acele nopți fără somn,
acele petreceri de vineri pierdute,

fiecare prieten și prietenă pierduți
pentru că editam.

Am câștigat dreptul de a fi aici nu doar
ca să am o voce dar ca să spun ceva,

și să spun ceva important,

și am avut de fapt, puterea,

superputerea de a schimba lucruri
dacă într-adevăr voiam.

Când încerci să spui povești despre tine

și despre oameni care arată ca tine
care arată ca familia ta,

poate fi înfricoșător,

și toate acele sentimente de singurătate
s-au reîntors.

Dar internetul a fost
cel care mi-a spus –

care mi-a trimis semnul că urma să fie
o armată care mă așteaptă

să mă susțină și să mă iubească
pentru ce fac.

Și am găsit romanul uimitor al lui
Kevin Kwan, „Asiatici bogați și nebuni”,

și am trecut la treabă.

Am construit acest film împreună.

Toată distribuția asiatică –

prima distribuție complet asiatică
în 25 de ani cu o poveste contemporană –

(Aplauze și urale)

Dar când am început,
nu era absolut nimic garantat.

Nu era comparație
pentru acest gen de film.

De fiecare dată când făceam
studii și altele,

audiența nu urma să vină.

De fapt, chiar și în testele de ecran

unde dai bilete gratis oamenilor
să îți vadă filmul,

am avut un raport de 1 la 25,

adică dupa 25 de cereri,
doar o persoană a spus da,

ceea ce e foarte puțin
pentru genul acesta de lucruri.

Asiatici care știau cartea
nu aveau încredere în Hollywood deloc,

asiatici care nu știau cartea
credeau că titlul este ofensiv

și alți oameni care nu erau asiatici
doar nu credeau că e genul lor.

Deci eram destul de terminați.

Din fericire, Warner Brothers
nu și-au întors spatele la noi.

Dar după, electricitatea
s-a manifestat din nou,

și această armată de scriitori, reporteri,
bloggeri asiatici-americani,

care, în timp,
au avansat prin publicațiile lor,

au trecut la treabă, fără ca eu să știu.

Și au început să posteze lucruri.

De asemenea, unii fondatori de tehnologie
au început să posteze pe social media,

să scrie lucruri despre noi
în articole în „LA Times”,

în „The Hollywood Reporter”
și „Entertainment Weekly”.

A fost ca o răscoală din rădăcini
de a ne face noi știri.

Ce lucru uimitor e să fii martor la el.

Și toată această susținere s-a transformat
în această conversație online

între toți acești asiatici americani

unde puteam să dezbatem și să discutăm

ce povești vrem să spunem,

ce povești ar trebui spuse și care nu,

ce fel de...

avem voie să glumim despre noi?

Dar distribuția? Ce avem voie să facem?

Și nu am căzut de acord,
nici acum de fapt,

dar nu asta contează.

Important e că avea loc conversația.

Și acest flux de conversații
a devenit o infrastructură.

A luat toate aceste grupuri diferite
care încercau să facă același lucru

și ne-a pus pe toți împreună
în acest țesut care ne leagă.

Din nou, nu e perfect,

dar e startul modului în care determinăm
reprezentația noastră pe ecranul mare.

A devenit mai fizic
când am mers la cinema.

Nu voi uita niciodată –
weekendul de premieră,

și am intrat în cinema,
și nu erau doar asiatici –

tot felul de oameni –

intru și mă așez,

și oamenii au râs, au plâns,

și când am mers în hol,

oamenii stăteau.

Ca și cum nu voiau să plece.

Se îmbrățișau,

dădeau palma, făceau poze,

dezbăteau filmul, râdeau.

Toate aceste lucruri diferite.

Am avut o relație așa intimă
cu acest film,

dar nu am înțeles când îl făceam

ce făceam de fapt
până când nu s-a întâmplat –

lucrul pe care părinții mei l-au simțit
când au văzut filmele de familie

în acea sufragerie în acea zi.

Văzându-ne pe ecran are o putere aparte,

și singurul mod în care o pot descrie
este mândrie.

Tot timpul am înțeles acest cuvânt
în mod intelectual,

probabil am vorbit despre acest cuvânt,

dar să simt mândrie cu adevărat,

și cei dintre voi care ați simțit-o știți,

e ca și cum vrei să atingi pe toată lumea
să îi prinzi, să alergi în cerc.

E ca o...

Nu pot să explic...

e doar un sentiment foarte fizic,

totul datorită
unui tipar lung de conexiune.

Filmul a fost un dar oferit mie,

și în timp, am învățat multe lucruri.

Poți să faci planuri, poți scrie scenarii,
poți face table cu acțiunea,

dar la un moment dat,

filmul tău îți va vorbi înapoi,

și e datoria ta să asculți.

Este acest organism viu
și se prezintă într-un fel

și ai face bine să-l prinzi înainte
să-ți alunece prin mâini,

iar asta e cea partea cea mai interesantă
a realizării unui film.

Când mă uit la viață,
nu e așa de diferită de fapt.

Am fost condus prin aceste
firimituri de conexiuni

prin oameni, circumstanțe,

prin noroc.

Și s-a schimbat când am realizat
că odată ce începi să asculți

bătăile tăcute
și zgomotele dezordonate din jurul tău,

realizezi că e această simfonie frumoasă
deja scrisă pentru tine.

O linie directă spre destinul tău.

Superputerea ta.

Filmul a fost un dar oferit mie,

cumva stimulat de părinții mei
și susținut de comunitatea mea.

Am putut să fiu ce voiam să fiu
când aveam nevoie să fiu.

Mama mea a postat ceva
pe Facebook ziua trecută,

ceea ce e un lucru destul de rău
de spus cu voce tare –

înfricoșător, nu ar trebui să aibă
cont de Facebook, dar –

(Râsete)

A postat acest lucru și era un meme

știți, un lucru de acela amuzant,

și zicea „Nu poți schimba pe cineva
care nu vrea să fie schimbat,

dar niciodată nu subestima puterea
plantării unei semințe”.

Și când făceam ultimele retușuri
la acest discurs,

am realizat că toate conexiunile puternice
din viața mea

s-au format prin generozitate, bunătate
și iubire și speranță.

Când mă gândesc la filmele mele
„Asiatici bogați și nebuni”

și „In the Heights” la care lucrez acum –

(Aplauze și urale)

Da, e un film bun.

Tot ce vreau este să arăt bucurie
și speranță în ele,

pentru că refuz să cred că zilele noastre
cele mai bune sunt în trecut,

dar de fapt, sunt după colț.

Pentru că, vedeți voi, iubirea –

iubirea este superputerea
care mi-a fost dată.

Iubirea este superputerea
care mi-a fost transmisă.

Iubirea este singurul lucru care poate
opri un glonț

înainte să iasă din țeava armei.

Iubirea e singurul lucru
care poate să sară peste o clădire

și să facă toată comunitatea
să se uite sus la cer,

să se ia de mâini

și să aibă curajul să facă față la ceva
imposibil de mare comparativ cu ei.

Așadar am o provocare pentru mine
și pentru oricine aici.

În timp ce lucrați la lucrul vostru,

la compania voastră,

și dați viață acestui lucru
și faceți imposibilul posibil,

haideți să nu uităm
să fim buni unii cu alții,

deoarece cred că asta e cea mai
puternică formă de conexiune

pe care o putem oferi planetei acesteia.

De fapt, viitorul nostru depinde de ea.

Vă mulțumesc!

(Aplauze și urale)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)