Ce am învățat despre libertate după ce am fugit din Coreea de Nord

„Coreea de Nord este de neimaginat”, spune activista pentru drepturile omului Yeonmi Park, care evadat din această țară la vârsta de 10 ani. Ea ne împărtășește povestea înfiorătoare a copilăriei ei, ne vorbește despre fragilitatea libertății, dar ne și arată cum schimbarea poate apărea chiar și în cele mai întunecate părți ale lumii.

M-am născut în anul 1993,
în nordul Coreei de Nord,

într-un orășel numit Hyesan,

aflat la granița cu China.

Aveam doi părinți iubitori

și o soră mai mare.

Nu aveam nici zece ani

când tatăl meu a fost trimis
într-un lagăr de concentrare,

deoarece a fost prins
făcând comerț ilegal.

Ce făcea, mai precis,

e că vindea încălțări, zahăr, orez,
iar mai târziu chiar și cupru,

ca să ne poată hrăni.

În anul 2007, sora mea și cu mine
ne-am hotărât să evadăm.

Ea avea 16 ani,

iar eu aveam 13.

Aș vrea să înțelegeți
ce înseamnă cuvântul „evadare”

când vine vorba despre Coreea de Nord.

Eram cu toții înfometați,

iar foametea înseamnă moarte
în Coreea de Nord,

așa că aveam o singură opțiune.

Nici măcar nu înțelegeam foarte bine
conceptul de „evadare”,

dar vedeam noaptea luminițele din China,

și mă gândeam că dacă mă duc
acolo unde se vede lumina,

poate o să găsesc niște orez de mâncare.

Nu aveam vreun plan măreț
sau măcar hărți.

Habar nu aveam ce-o să se întâmple.

Imaginați-vă că izbucnește un incendiu
în clădirea în care locuiți.

Ce ați face?

Ați rămâne acolo,
așteptând să muriți arși,

sau ați sări pe fereastră,

și ce va fi, va fi?

Exact asta am făcut și noi.

Doar că am „sărit” din casă,

și nu dintr-un incendiu.

Coreea de Nord este de neimaginat.

Îmi e foarte greu

când oamenii mă întreabă
cum e să trăiești acolo.

Cu toată sinceritatea

vă spun:

nici nu vă puteți închipui.

Niciun cuvânt din nicio limbă
nu poate descrie realitatea de acolo,

pentru că este o planetă total diferită,

așa cum nu vă puteți imagina
cum ar fi să trăiți pe Marte.

De exemplu, cuvântul „iubire”
are un singur înțeles:

iubirea pentru Conducătorul Iubit.

În Coreea de Nord nu există
conceptul de iubire romantică.

Și dacă nu cunoști termenii,

nu înțelegi conceptul.

Prin urmare, nici măcar nu realizezi
că acel concept poate exista.

Să vă mai dau un exemplu.

Crescând în Coreea de Nord,

chiar credeam că al nostru Conducător
Iubit e un Dumnezeu atotputernic

care ne poate citi chiar și gândurile.

În Coreea de Nord,
îmi era teamă și să gândesc.

Ni se spunea
că el se înfometează pentru noi,

și că muncește pentru noi
până la epuizare.

Mi se rupea inima pentru el.

Când am evadat în Coreea de Sud,

oamenii mi-au spus că, în realitate,
era un dictator,

că avea mașini,

multe, multe reședințe

și ducea o viață extrem de luxoasă.

Îmi amintesc că m-am uitat
la un moment dat la o poză cu el,

realizând pentru prima dată

că era cel mai masiv om din fotografie.

(Râsete)

Atunci am înțeles.

În sfârșit, mi-am dat seama
că el nu suferea de foame.

Dar n-am fost capabilă să realizez asta,

până când cineva mi-a spus
că dictatorul e gras.

(Râsete)

Serios, cineva a trebuit să mă învețe
că dictatorul era gras.

Dacă nu ai exersat niciodată
gândirea critică,

atunci pur și simplu
vezi ce ți se spune să vezi.

O altă întrebare grea
pe care mi-o adresează lumea

este: „De ce nu izbucnește o revoluție
în Coreea de Nord?

Suntem proști?

De ce nu începe o revoluție
după 70 de ani de asuprire?”

Iar eu răspund:

Dacă nu știi că ești sclav,

dacă nu știi că ești izolat și asuprit,

cum să lupți pentru libertate?

Adică, dacă ești conștient că ești izolat,

înseamnă că, de fapt, nu ești izolat.

Să nu fii conștient de situația ta,
e adevărata definiție a izolării.

De aceea, când eram în Coreea de Nord,

habar nu aveam că eram izolată.

Dimpotrivă, chiar credeam
că sunt în centrul universului.

Iată deci ideea mea,
care cred că merită împărtășită:

multă lume crede

că oamenii știu de la sine
ce e bine și ce e rău,

care e diferența dintre dreptate
și nedreptate,

sau ce merităm și ce nu merităm.

Părerea mea? Povești.

(Râsete)

(Aplauze)

Totul,

absolut totul trebuie învățat,

inclusiv compasiunea.

Dacă acum aș vedea un om
murind pe stradă,

aș face orice ca să-l salvez.

Dar când trăiam în Coreea de Nord,

am văzut oameni murind
sau deja morți pe străzi.

Și nu am simțit absolut nimic.

Și nu din cauză că aș fi vreo psihopată,

ci deoarece nu învățasem niciodată
despre compasiune.

Am început să simt compasiune,
empatie și simpatie

doar după ce am învățat cuvântul
și conceptul de „compasiune”.

Și acum da, le simt.

Acum trăiesc ca un om liber, în America.

(Aplauze)

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

Recent,

liderul lumii libere,
președintele nostru Trump,

s-a întâlnit cu fostul meu președinte.

Și a decis că drepturile omului
nu sunt suficient de importante

pentru a fi incluse pe agenda de discuții,

așa că nu a deschis subiectul.

Pe mine, asta mă înspăimântă.

Trăim într-o lume

în care un dictator este elogiat
pentru că și-a executat unchiul,

și-a ucis fratele vitreg,

și a omorât mii de nord-coreeni.

Și ăsta e motiv de proslăvire.

Și m-am mai gândit la ceva:

poate că trebuie să mai învățăm
ceva despre libertate.

Și anume că libertatea este fragilă.

Nu vreau să vă sperii, dar chiar e.

Au fost necesare doar trei generații

pentru a transforma Coreea de Nord
în romanul lui George Orwell „1984”.

Au fost suficiente trei generații.

Dacă nu luptăm pentru drepturile omului,

pentru cei asupriți
și care sunt neputincioși acum,

noi, cei care suntem liberi,

cine va lupta pentru noi,
când nici noi nu vom mai fi liberi?

Roboții? Animalele? Nu știu.

Mi se pare extraordinar
că ne pasă de încălzirea globală,

de drepturile animalelor
și de egalitatea între sexe,

de toate lucrurile astea.

Faptul că ne pasă de drepturile animalelor

arată cât de mare e inima noastră,

pentru că se preocupă
de cei ce nu-și pot susține singuri cauza.

Așa sunt nord-coreenii acum:
nu-și pot susține singuri cauza.

Suntem în secolul 21 și ei nu au internet,

nu au electricitate.

În momentul ăsta
e cel mai întunecat loc de pe pământ.

Aș vrea să le transmit ceva
și conaționalilor mei nord-coreeni,

care trăiesc în întuneric.

Poate că nu le vine să creadă,

dar vreau să le spun
că există și o altfel de viață.

Fiți liberi.

Din experiența mea,

chiar totul este posibil.

Am fost cumpărată,

am fost vândută ca sclav.

Dar acum sunt aici,

și de asta cred în miracole.

Ceea ce am învățat eu de la istorie,

e că nimic nu e definitiv pe lumea asta.

Și de aceea avem toate motivele
să fim optimiști.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)