Ce puteți face pentru a preveni boala Alzheimer

Boala Alzheimer nu trebuie să fie destinul creierului vostru, spune Lisa Genova, specialistă în neuroștiințe și autoarea volumului „Still Alice”. Ea ne împărtășește cele mai recente informații cu privire la această maladie și câteva cercetări promițătoare despre lucrurile pe care le putem face fiecare dintre noi pentru a dezvolta un creier rezistent la Alzheimer.

Câți dintre voi ați vrea
să trăiți până la cel puțin 80 de ani?

Da.

Cred că toți avem această speranță

să trăim până la bătrânețe.

Să ne gândim în viitor,

în viitorul fiecăruia dintre noi

și să ne imaginăm că toți avem 85 de ani.

Acum, uitați-vă la alte două persoane.

Una dintre dumneavoastră
probabil are boala Alzheimer.

(Râsete)

Bine, bine.

Poate vă gândiți: „Ei bine, nu voi fi eu.”

Sigur. Atunci aveți grijă de un bolnav.

Așa că...

(Râsete)

așa că, într-un fel sau altul,

această boală îngrozitoare
probabil că ne va afecta pe toți.

O parte din teama din jurul bolii
Alzheimer e dată de sentimentul

că nu putem face nimic împotriva ei.

În ciuda deceniilor de cercetări, nu avem
niciun tratament care s-o încetinească

și niciun remediu.

Așadar, dacă suntem norocoși
și trăim mult,

boala Alzheimer pare să fie
destinul creierelor noastre.

Dar poate că nu trebuie să fie așa.

Ce-ați zice dacă v-aș spune
că putem schimba aceste statistici,

că putem schimba efectiv
destinul creierelor noastre,

fără a ne baza pe un remediu
sau pe progresele medicinei?

Să începem prin a menționa
ce știm în prezent

despre știința
din spatele bolii Alzheimer.

Iată o imagine cu doi neuroni conectați.

Punctul de conexiune,
acest spațiu încercuit cu roșu,

se numește sinapsă.

Acesta e locul unde sunt eliberați
neurotransmițătorii.

Aici se transmit semnalele
și are loc comunicarea.

Aici gândim, simțim,
vedem, auzim, dorim...

și aici ne amintim.

Sinapsa e și locul
unde apare boala Alzheimer.

S-o detaliem puțin

și să ne uităm la o ilustrație
a procesului.

În timpul comunicării informațiilor,

pe lângă faptul că eliberează
transmițători ca glutamatul în sinapsă,

neuronii eliberează și o mică peptidă
numită beta-amiloid.

În mod normal, aceasta e curățată
și metabolizată de microglie,

celulele ce fac curățenie în creier.

Deși cauzele moleculare
ale bolii Alzheimer sunt încă neclare,

majoritatea specialiștilor în neuroștiințe
cred că boala începe

atunci când beta-amiloidul
începe să se acumuleze.

Fie se eliberează prea mult,
fie nu este eliminat destul,

iar sinapsele încep să se umple
de beta-amiloid.

Iar când se întâmplă acest lucru,
el se unește,

formând agregate lipicioase
numite plăci de amiloid.

Câți dintre dvs. aveți peste 40 de ani?

Acum vă e teamă să recunoașteți.

Acest prim pas,

prezența plăcilor de amiloid
care se acumulează,

poate fi observat deja
în creierele voastre.

Singurul mod de a ști sigur
ar fi prin efectuarea unei scanări PET,

deoarece în prezent, din fericire,
nu sunteți conștienți de acest lucru.

Nu aveți probleme de memorie,
de limbaj sau de gândire...

încă.

Credem că durează cel puțin 15-20 de ani
pentru ca placa de amiloid să se acumuleze

și să ajungă la punctul limită,

declanșând o cascadă moleculară

ce cauzează simptomele clinice ale bolii.

Înainte de acest punct limită,

problemele de memorie pot include
lucruri precum:

„De ce am venit în camera asta?”

sau „O... cum îl cheamă?”

sau „Unde mi-am pus cheile?”

Acum, înainte să vă speriați din nou,

deoarece știu că jumătate din voi
ați făcut măcar unul din aceste lucruri

în ultimele 24 de ore,

acestea sunt tipuri normale de uitare.

De fapt, aș spune chiar
că sunt niște exemple

care nici nu implică memoria,

deoarece nu ați fost atenți
unde v-ați pus cheile, în primul rând.

După punctul limită,

problemele de memorie, limbaj
și cogniție sunt diferite.

În loc să vă găsiți în final cheile
în buzunarul de la haină

sau pe masă,

le găsiți în frigider

sau dați peste ele și gândiți:

„Pentru ce sunt astea?”

Dar ce se întâmplă atunci când plăcile
ating acest punct limită?

Celulele microgliale care fac curățenie
devin hiperactive,

eliberând substanțe chimice ce provoacă
inflamație și deteriorări celulare.

Credem că pot începe să elimine

chiar sinapsele.

O proteină esențială de transport neural
numită „tau” devine hiperfosforilată

și formează un fel de „încurcături”,

care sugrumă neuronii din interior.

La Alzheimer în stadiu mijlociu,
avem inflamație masivă, „încurcături”

și un adevărat război
la nivelul celulelor,

aducând cu sine moartea celulară.

Așadar, dacă ați fi cercetători
și ați încerca să vindecați această boală,

în ce moment ați dori să interveniți?

Mulți specialiști pariază pe soluția
cea mai simplă:

să împiedice plăcile de amiloid
să ajungă la acel punct limită.

Asta înseamnă că cercetările farmaceutice
se concentrează pe dezvoltarea unui compus

care va preveni, va elimina sau va reduce
acumularea plăcilor de amiloid.

Prin urmare, leacul pentru boala Alzheimer
ar putea fi un medicament preventiv.

Va trebui să luăm această pastilă
înainte să atingem punctul limită,

înainte să se declanșeze cascada,

înainte să începem să ne lăsăm
cheile în frigider.

Credem că de aceea, până în prezent,
aceste medicamente nu au trecut

de studiile clinice --

nu deoarece partea științifică
nu era corectă,

ci deoarece persoanele eșantionate
aveau deja simptome.

Era prea târziu.

Gândiți-vă la plăcile de amiloid
ca la un chibrit aprins.

La punctul limită,
chibritul aprinde pădurea.

Odată început incendiul forestier,

nu prea e de ajutor să suflăm în chibrit.

Trebuie să stingem chibritul
înainte să ia foc pădurea.

Chiar și în lipsa unei soluții,

aceste informații sunt, de fapt,
vești bune pentru noi,

deoarece se pare că modul nostru de viață
poate influența acumularea

plăcilor de amiloid.

Există lucruri pe care le putem face

pentru a nu atinge punctul limită.

Să ne imaginăm riscul de Alzheimer
ca pe o balanță.

Vom aduna factorii de risc de o parte,

iar când brațul balanței atinge podeaua,
apar simptomele

și diagnosticul de boală Alzheimer.

Să zicem că aveți 50 de ani.

Nu mai sunteți chiar tineri,

așa că ați acumulat ceva plăci de amiloid
cu trecerea timpului.

Balanța înclină puțin într-o parte.

Acum să analizăm ADN-ul.

Cu toții moștenim gene
de la mamele și de la tații noștri.

Unele dintre acestea ne vor crește riscul,
iar altele îl vor diminua.

Dacă sunteți ca Alice din „Still Alice”,

ați moștenit o mutație genetică rară
ce produce beta-amiloid,

iar acest lucru va înclina automat brațul
balanței până la pământ.

Dar, pentru majoritatea, genele moștenite
vor avea doar un efect redus.

De exemplu, APOE4 este o variantă genetică
ce mărește producția de amiloid,

dar puteți moșteni câte o copie a genei
atât de la mamă, cât și de la tată

și totuși să nu faceți niciodată boala.

Asta înseamnă că pentru majoritatea,

nu doar ADN-ul determină
dacă vom avea boala Alzheimer.

Ce mai este important?

Nu putem face nimic legat de îmbătrânire
sau de genele moștenite.

Până aici, nu putem schimba
destinul creierului.

Dar cum rămâne cu somnul?

În somnul profund, cu unde lente,
celulele gliale transportă fluidul spinal

prin creier, curățând

deșeurile metabolice acumulate în sinapse

în perioada de veghe.

Somnul profund este
ca o curățenie generală pentru creier.

Dar ce se întâmplă dacă nu dormiți destul?

Mulți oameni de știință cred

că o proastă igienă a somnului
poate prezice boala Alzheimer.

O singură noapte pierdută duce
la creșterea nivelului de beta-amiloid.

Iar acumularea amiloidului
perturbă somnul,

făcând să se adune și mai mult
din această substanță.

Ajungem la o buclă de feedback pozitiv,

care va accelera înclinarea balanței.

Ce altceva?

Sănătatea cardiovasculară.

Hipertensiunea, diabetul, obezitatea,
fumatul, colesterolul ridicat,

toate sporesc riscul de a dezvolta
boala Alzheimer.

Unele studii în urma autopsiilor
au demonstrat

că până la 80%
din persoanele cu boala Alzheimer

aveau și boli cardiovasculare.

Multe studii au arătat că exercițiile
aerobice scad nivelul de beta-amiloid

în modelele animale ale bolii.

Așadar, un stil de viață sănătos
pentru inimă și o dietă mediteraneană

pot contracara înclinarea balanței.

Sunt multe lucruri pe care le putem face

ca să prevenim sau să întârziem
instalarea bolii Alzheimer.

Să zicem, însă, că nu ați făcut
niciunul dintre ele.

Să presupunem că aveți 65 de ani;

aveți persoane cu Alzheimer în familie,
deci probabil ați moștenit o genă sau două

care înclină puțin brațul balanței,

ați exagerat cu oboseala ani de zile,

vă place costița afumată

și nu alergați
decât dacă vă urmărește cineva.

(Râsete)

Să ne imaginăm că plăcile de amiloid
au ajuns la punctul limită.

Brațul balanței s-a prăbușit pe podea.

Cascada a pornit,

pădurea a luat foc,

cauzând inflamația, „încurcăturile”
și moartea celulară.

Ar trebui să aveți simptome de Alzheimer.

Ar trebui să nu vă puteți găsi
cuvintele și cheile

și să nu vă mai amintiți ce am spus
la începutul discursului.

Dar e posibil să nu fie așa.

Mai puteți face un lucru
pentru a vă proteja

de simptomele bolii Alzheimer,

chiar dacă patologia bolii e prezentă deja
la nivelul creierului.

E vorba de plasticitatea neuronală
și de rezerva cognitivă.

Nu uitați, simptomele bolii Alzheimer

sunt, în final, un rezultat
al pierderii sinapselor.

Un creier obișnuit are
peste o sută de trilioane de sinapse.

E fantastic; avem cu ce lucra.

Iar numărul nu e static.

Realizăm și pierdem sinapse permanent,

printr-un proces numit
plasticitate neuronală.

De fiecare dată când învățăm ceva nou,

creăm și consolidăm noi conexiuni neurale,

noi sinapse.

În Studiul Maicilor,

678 de călugărițe, toate trecute
de 75 de ani la începerea studiului,

au fost urmărite
pentru mai bine de două decenii.

Li s-au efectuat controale fizice
și teste cognitive regulate,

iar când au murit, creierele lor
au fost donate pentru autopsie.

La unele dintre acestea, cercetătorii
au descoperit ceva surprinzător.

În ciuda prezenței plăcilor,
a „încurcăturilor” și atrofiei cerebrale,

semne clare ale bolii Alzheimer,

femeile cărora le aparțineau creierele
nu prezentaseră semne ale bolii

pe parcursul vieții.

Cum se poate?

Credem că motivul este că maicile aveau
un nivel ridicat de rezerve cognitive,

un alt mod de a spune că aveau
mai multe sinapse funcționale.

Oamenii cu mai mulți ani
de educație formală,

cu un grad mai ridicat de alfabetizare,

care se implică regulat în activități
ce stimulează mintea,

toți au rezerve cognitive mai mari.

Aceștia prezintă o abundență
și o redundanță a conexiunilor neurale.

Astfel, chiar dacă au o boală
precum Alzheimer,

care le compromite o parte din sinapse,

au multe conexiuni de rezervă,

care-i împiedică să observe
că ceva nu e în regulă.

Să ne imaginăm un exemplu simplificat.

Să zicem că știți un singur lucru
despre cineva.

De exemplu, despre mine.

Știți că Lisa Genova a scris „Still Alice”

și nimic mai mult.

Aveți o singură conexiune neurală,

o singură sinapsă.

Acum imaginați-vă că aveți
boala Alzheimer.

Aveți plăci, „încurcături”, inflamații

și microglii care devorează
exact acea sinapsă.

Acum, când cineva vă întreabă:
„Hei, cine a scris 'Still Alice'?”,

nu vă mai amintiți,

deoarece sinapsa respectivă
a dispărut sau s-a deteriorat.

M-ați uitat pentru totdeauna.

Dar ce-ar fi dacă ați ști
mai multe despre mine?

Să zicem că știți patru lucruri.

Acum, imaginați-vă că aveți Alzheimer

și trei dintre aceste sinapse
au fost deteriorate sau distruse.

Tot mai aveți un mod
de a deturna dezastrul.

Încă vă mai puteți aminti numele meu.

Așadar, putem rezista patologiei Alzheimer

prin recrutarea unor căi de comunicare
încă nedeteriorate.

Pentru a crea aceste căi,
această rezervă cognitivă,

trebuie să învățăm lucruri noi.

În mod ideal, am vrea ca acestea
să fie cât mai semnificative cu putință,

conectând imaginea, sunetul,
asocierile și emoțiile.

Deci nu prea e vorba
despre cuvinte încrucișate.

Nu încercați doar să utilizați
informații învățate deja,

deoarece e ca și cum ați călători
pe străzi vechi și cunoscute,

din cartiere pe care le știți deja.

Ideea e să pavați noi drumuri neurale.

Pentru a construi un creier
rezistent la Alzheimer,

puteți să învățați limba italiană,

să vă faceți prieteni noi,

să citiți o carte

sau să ascultați
un discurs TED interesant.

Iar dacă, în ciuda acestor lucruri,
veți fi cândva diagnosticați cu Alzheimer,

iată trei lecții pe care le-am învățat
de la bunica mea

și de la zecile de oameni pe care
i-am cunoscut și care trăiesc cu boala.

Diagnosticul nu înseamnă
că veți muri mâine.

Continuați să trăiți.

Nu vă veți pierde memoria emoțională.

Veți continua să înțelegeți
dragostea și bucuria.

Poate că nu vă veți aminti ce-am spus
cu cinci minute în urmă,

dar vă veți aminti
cum v-am făcut să vă simțiți.

Sunteți mai mult decât suma lucrurilor
pe care vi le amintiți.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)