Tali Sharot: Predispoziţia spre optimism

Suntem născuţi pentru a fi mai mult optimişti decât realişti? Tali Sharot ne împărtăşeşte cercetări recente care sugerează că creierele noastre sunt făcute să perceapă partea bună a lucrurilor - şi cum asta poate fi și periculos şi benefic.

Vă voi vorbi despre optimism -

mai exact despre predispoziţia către optimism.

Este o iluzie cognitivă

pe care am studiat-o în laboratorul meu în ultimii ani,

şi 80% dintre noi o avem.

Este tendinţa de a supraevalua

probabilitatea de a avea experienţe plăcute în viaţă

şi a subestima probabilitatea de a experimenta evenimente nefavorabile.

Subestimăm posibilitatea de a suferi de cancer,

de a avea un accident de maşină.

Ne supraestimăm longevitatea, prospectele de carieră,

Pe scurt, suntem mai mult optimişti decât realişti,

dar nu ne dăm seama de asta.

Mariajul de exemplu.

În Vest, rata de divorţ este de 40%.

Asta înseamnă că din 5 cupluri căsătorite,

două vor ajunge să-şi împartă bunurile.

Dar când întrebi proaspeţii căsătoriţi de posibilitatea lor de divorţ,

ei o estimează la 0%.

Chiar şi avocaţii de divorţuri, care ar trebui să ştie mai bine,

subestimează imens posibilitatea lor de a divorţa.

În realitate optimiştii nu sunt mai puţin înclinaţi să divorţeze,

dar sunt mai înclinaţi să se recăsătorească.

Cu cuvintele lui Samuel Johnson,

"Recăsătorirea este triumful speranţei asupra experienţei."

(Râsete)

Dacă ne căsătorim, este mai probabil că vom avea copii.

Toţi credem că ai noștri copii vor fi talentaţi în mod special.

Acesta e nepoțelul meu de 2 ani, Guy.

Şi vreau să vă fie absolut clar

că el este un exemplu rău pentru înclinaţia spre optimism

pentru că el e într-adevăr deosebit de talentat.

(Râsete)

Şi nu sunt singura.

Trei din patru britanci spun că

sunt optimişti în ce priveşte viitorul familiilor lor.

Adică 75%.

Dar numai 30% au spus că

estimează că familiile în general,

o duc mai bine decât acum câteva generaţii.

Este un aspect important,

pentru că suntem optimişti în ce ne priveşte,

suntem optimişti în ce priveşte copiii noştri,

suntem optimişti în legătură cu familiile noastre,

dar nu suntem la fel de optimişti faţă de tipul de lângă noi,

şi suntem oarecum pesimişti

despre soarta celorlalți cetăţeni şi de soarta ţării noastre.

Dar optimismul personal despre viitorul nostru

persistă.

Şi nu credem că magic lucrurile vor fi bune pentru noi,

ci că avem capacitatea unică de a face să fie aşa.

Eu sunt om de ştiinţă şi fac experimente.

Ca să vă arăt la ce mă refer,

am să fac un experiment aici, cu voi.

Am să vă dau o listă cu abilităţi şi caracteristici,

şi vreau să estimaați pentru fiecare din ele

care e poziţia voastră faţă de restul populaţiei.

Prima: cum te înţelegi cu ceilalţi.

Cine de aici crede că se află între cei 25% de jos?

Bun, adică vreo 10 oameni din 1500.

Cine crede că se află între cei 25% din vârf?

Majoritatea dintre noi.

Acuma procedaţi la fel referitor la abilitatea de a conduce autovehicule.

Cât de interesant sunteţi?

Cât de atrăgători sunteţi?

Cât de sinceri sunteţi?

Şi, în final, cât de modeşti sunteţi?

Majoritatea ne evaluăm peste medie

la mai toate abilităţile.

Statistic, asta-i imposibil.

Nu putem fi toți mai buni decât toată lumea.

(Râsete)

Dar dacă credem că suntem mai buni decât ceilalți,

asta înseamnă că avem mai multe şanse să fim promovaţi, să rămânem căsătoriţi,

pentru că suntem mai sociabili, mai interesanţi.

Este un fenomen global.

Prejudecata optimistă a fost observată

în multe ţări diferite -

în culturile vestice, non-vestice,

la femei, la bărbaţi,

la copii, la adulţi.

E chiar larg răspândită.

Dar se pune întrebarea: este bine pentru noi?

Unii vor spune că nu.

Unii vor spune că secretul fericirii

sunt așteptările modeste.

Cred că logica e cam aşa:

dacă nu ne aşteptăm la lucruri măreţe,

dacă nu ne aşteptăm să găsim iubire, să fim sănătoşi şi plini de succes,

nu vom fi dezamăgiţi când aceste lucruri nu se întâmplă.

Şi dacă nu suntem dezamăgiţi când lucrurile bune nu se întâmplă,

şi suntem plăcut surprinşi când se petrec,

vom fi fericiţi.

E o teorie foarte bună,

dar se dovedeşte greşită din 3 motive.

Unu: orice se întâmplă, fie că reuşeşti sau eșuezi,

oamenii cu așteptări mari întotdeauna se simt mai bine.

Cum ne simţim când suntem respinși sau câştigăm "angajatul săptămânii"

depinde de felul în care interpretăm acel eveniment.

Psihologii Margaret Marshall şi John Brown

au studiat studenţi cu expectative mari şi scăzute.

Au descoperit că atunci când oamenii cu aşteptări mari reuşeau,

ei atribuiau succesul propriilor lor abilități.

"Sunt un geniu, aşa că am luat 10,

și voi lua 10 mereu în viitor."

Când au un eşec, nu este pentru că au fost proşti,

ci pentru că examenul s-a întâmplat să fie nedrept.

Data viitoare vor face mai bine.

Oamenii cu aşteptări reduse fac exact opusul.

Când ratează este pentru că au fost proşti,

iar când reuşesc

este pentru că s-a întâmplat ca examenul să fie uşor.

Data viitoare realitatea îi va ajunge din urmă.

Aşa că se simţeau mai rău.

Numărul doi: indiferent de rezultat,

simplul act al anticipării ne face fericiţi.

Economistul comportamental George Lowenstein

a cerut studenţilor din facultatea sa

să-şi imagineze că sunt sărutaţi pasional de o celebritate, oricare ar fi ea.

Apoi a spus: "Cât ai fi dispus să plăteşti

ca să primeşti un sărut de la o celebritate

dacă sărutul ar veni imediat,

în 3 ore, în 24 de ore, în 3 zile,

într-un an, în 10 ani?

A descoperit că studenţii doreau să plătească cel mai mult

nu pentru un sărut imediat,

ci pentru unul după trei zile.

Erau dispuși să plătească în plus ca să aştepte.

Nu erau dispuși să aştepte 1 an sau 10;

nimeni nu îşi doreşte o celebritate îmbătrânită.

Dar 3 zile părea timpul optim.

De ce e aşa?

Ei bine, dacă primeşti sărutul acum, e dus și gata.

Dar dacă îl primeşti peste trei zile,

acelea sunt trei zile de anticipare înfiorată, de aşteptare emoționată.

Studenţii îşi doreau acel timp

ca să-şi imagineze unde urma să se întâmple,

cum urma să se întâmple.

Anticiparea îi făcea fericiţi.

Acesta e motivul pentru care oamenii preferă vinerea în locul duminicii.

E un fapt curios,

pentru că vinerea e o zi de lucru, iar duminica o zi de relaxare,

prin urmare ai presupune că oamenii vor prefera duminica,

dar nu e aşa.

Nu pentru că le place mult să stea la birou

şi nu suferă plimbările prin parc

sau o pauză de lene.

Ştim asta pentru că atunci când întrebăm oamenii

despre ziua preferată a săptămânii,

surpriză, surpriză, sâmbăta este prima,

apoi vinerea, apoi duminica.

Oamenii preferă vinerea

pentru că vinerea aduce anticiparea unui weekend ce urmează,

şi toate planurile pe care le ai.

Duminica, singurul lucru la care te poți aștepta

e săptămâna de lucru.

Optimiştii sunt cei care aşteaptă mai multe săruturi în viitor,

mai multe plimbări în parc.

Iar acea anticipare le creşte starea de bine.

De fapt, fără prejudecata optimistmului,

toţi am fi uşor deprimaţi.

Oamenii cu depresii uşoare

nu supraestimează când privesc spre viitor.

Sunt mai realişti decât indivizii sănătoşi.

Dar indivizii cu depresie gravă

au o prejudecată pesimistă.

Ei tind să creadă că viitorul

va fi mai rău decât va fi de fapt.

Aşa că optimismul schimbă realitatea subiectivă.

Felul în care ne aşteptăm să fie lumea schimbă modul în care o vedem.

Dar schimbă deopotrivă şi realitatea obiectivă.

Funcţionează ca o profeţie de autoîmplinire.

Iar acesta e al treilea motiv

pentru care diminuarea aşteptărilor nu te va face fericit.

Experimente controlate au demonstrat

că optimismul nu e legat doar de succes,

ci duce la succes.

Optimismul duce la succes în studiu, sport şi politică.

şi poate cel mai surprinzător beneficiu al optimismului e sănătatea.

Dacă ne aşteptăm ca viitorul să fie luminos,

stresul şi anxietatea sunt reduse.

Una peste alta optimismul are multe beneficii.

Dar problema care mă deconcerta era

cum să ne menţinem optimismul în fața realității?

Ca cercetător în neuroştiinţă, asta era deosebit de derutant,

pentru că după toate teoriile existente,

când nu ţi se împlinesc aşteptările, ar trebui să le modifici.

Dar nu asta am găsit.

Am rugat oamenii să vină la laborator

să încercăm să ne dăm seama ce se întâmpla.

I-am rugat să îşi estimeze probabilitatea

de a experimenta diverse evenimente teribile în cursul vieţii.

De exemplu, care e probabilitatea să suferiţi de cancer?

Apoi le-am spus care era probabilitatea medie

ca cineva ca ei să sufere de aceste nenorociri.

Cancerul, spre exemplu, e aprox. 30%.

I-am întrebat din nou,

"Cât de probabil este să suferiţi de cancer?"

Doream să ştim

dacă oamenii vor lua informaţia pe care le-am dat-o

ca să-şi schimbe convingerile.

Şi, într-adevăr şi le-au schimbat -

dar mai ales când informaţiile pe care le-am oferit

erau mai bune decât se aşteptau.

Spre exemplu,

dacă cineva spunea: "Probabilitatea ca eu să sufăr de cancer

e cam 50%",

iar noi le spuneam: "Hei, veşti bune.

Media este 30%",

data următoare spuneau,

"Poate că probabilitatea mea e 35%."

Aşa că au învăţat repede şi eficient.

Dar dacă cineva spunea inițial:

"Probabilitatea mea de a suferi de cancer e cam 10%",

iar noi spuneam: "Hei, veşti rele:

probabilitatea medie e aprox. 30%",

data următoare ei spuneau,

"Mda, cred totuşi că a mea este 11%".

(Râsete)

Nu înseamnă că n-au învăţat deloc - au învăţat -

dar mult, mult mai puţin decât atunci când le-am oferit

informaţii pozitive despre viitor.

Şi nu pentru că nu şi-au amintit numerele furnizate de noi;

toți îşi aminteau că probabilitatea medie pentru cancer

este de 30%

iar probabilitatea divorţurilor este cam 40%.

Dar nu credeau că acele numere aveau legătură cu ei.

Ceea ce înseamnă că semnale de alarmă ca acestea

pot avea doar un impact limitat.

Da, fumatul ucide, dar mai ales pe ceilalți.

Ce vroiam să ştiu era

ce se petrecea în creierul uman

care ne împiedica să luăm aceste indicii personal.

Dar în acelaşi timp,

când auzim că piaţa de locuinţe prezintă speranţe,

gândim: "O, casa mea va valora sigur de două ori mai mult."

Încercând să-mi dau seama ce se întâmplă,

am rugat participanţii la experiment

să se supună unei scanări imagistice.

Arată aşa.

Folosind funcţia numită rezonanţă magnetică funcţională,

am putut să identificăm regiuni din creier

care răspundeau informaţiilor pozitive.

Una din aceste regiuni se numeşte girusul frontal inferior stâng.

Dacă cineva spunea "Probabilitatea ca eu să sufăr de cancer e 50%",

iar noi spuneam: "Hei, avem veşti bune,

probabilitatea medie este 30%",

girusul frontal inferior stâng răspundea aprig.

Şi nu conta că eşti un optimist extrem, unul moderat

sau uşor pesimist,

girusul frontal inferior stâng al tuturora

funcţiona la fel de bine,

fie că eşti Barack Obama sau Woody Allen.

În partea cealaltă a creierului,

girusul frontal inferior drept răspundea veştilor proaste.

Şi nu se descurca foarte bine.

Cu cât erai mai optimist,

cu atât mai puţin probabil ca această regiune

să răspundă la informaţii negative neaşteptate.

Iar dacă creierul tău ratează

să integreze veştile rele despre viitor,

vei purta constant ochelari cu lentile roz pe ochi.

Am dorit să ştim dacă puteam schimba asta.

Puteam modifica prezumţia optimistă a oamenilor

interferând cu activitatea cerebrală din aceste regiuni?

Există o cale de a face asta.

Aceasta e colaboratorul meu Ryota Kanai.

El trimite un mic puls magnetic

prin craniul unui participant în studiul nostru

către girusul frontal inferior.

Făcând asta,

el interferează cu activitatea acestei regiuni cerebrale

timp de jumătate de oră.

După care totul reintră în normal, vă asigur.

(Râsete)

Să vedem ce se întâmplă.

Prima dată am să vă arăt

media prejudecăţilor pe care le observăm.

Dacă v-aş testa pe toţi acum,

cam atât veți învăţa,

mai mult din veşti bune decât din veşti rele.

Acum interferăm cu regiunea

pe care am găsit-o că integrează informaţia negativă

și înclinaţia spre optimism crește şi mai mult.

Am făcut oamenii mai predispuşi spre modul în care procesează informaţia.

Apoi am interferat cu regiunea cerebrală

care am descoperit că integrează veştile bune din acest proces

şi predispoziţia optimistă a dispărut.

Am fost foarte uimiţi de aceste rezultate

pentru că am putut elimina

o prejudecată adânc înrădăcinată în oameni.

La acest punct ne-am oprit şi ne-am întrebat:

Oare doream să sfărâmăm iluzia optimistă și s-o facem praf?

Dacă puteam face asta, doream să privăm oamenii de iluzia optimismului?

Ei bine, v-am povestit deja de beneficiile înclinaţiei spre optimism,

ceea ce vă determină probabil să vă agățați de ea cu îndârjire.

Dar există, desigur, capcane,

şi ar fi o prostie să le ignorăm.

Spre exemplu acest email pe care l-am primit

de la un pompier din California.

El spune: "Investigaţiile despre accidentele mortale la pompieri

includ deseori "Nu credeam că focul avea să facă asta,"

chiar atunci când toate informaţiile necesare

erau cunoscute pentru a lua decizii corecte."

Căpitanul va folosi descoperirile noastre despre înclinaţia spre optimism

ca să încerce să explice pompierilor

de ce gândesc aşa cum o fac,

ca să-i facă profund conştienţi de această înclinaţie foarte optimistă a oamenilor.

Prin urmare un optimism nerealist poate conduce la un comportament riscant,

la colaps financiar, la planificare defectuoasă.

Guvernul britanic, spre exemplu,

a recunoscut că înclinaţia spre optimism

poate face indivizii mai predispuşi

să subestimeze costurile şi durata unor proiecte.

Aşa că au ajustat bugetul olimpic pentru 2012

pentru înclinaţia optimistă.

Prietenul meu, care se căsătorește peste câteva săptămâni

a făcut la fel pentru bugetul de nuntă.

Şi, apropo, când l-am întrebat de probabilitatea ca el să divorţeze,

a spus că e convins că e 0%.

Ceea ce am dori să facem cu adevărat,

e să ne protejăm de pericolele optimismului,

dar în acelaşi timp să rămânem plini de speranţă,

beneficiind cât mai mult de fructele optimismului.

Cred că există o cale de a face asta.

Cheia aici este cu adevărat cunoaşterea.

N-am venit pe lume cu o înţelegere înnăscută despre înclinaţiile noastre.

Acestea trebuie identificate printr-o investigaţie ştiinţifică.

Dar vestea bună e că devenind conștienți de tendința spre optimism

nu spulberă iluzia.

Este ca în iluziile optice,

înțelegându-le nu înseamnă că ele dispar.

Şi asta e bine pentru că înseamnă

că ar trebui să putem înclina balanţa,

să facem planuri şi reguli

să ne protejăm de optimismul nerealist,

dar în acelaşi timp să rămânem plini de speranţă.

Cred că acest desen animat sugerează drăguţ acest lucru.

Dacă eşti unul dintre pinguinii pesimişti de acolo sus

care pur şi simplu nu crede că poate zbura,

sigur nu vei zbura niciodată.

Pentru ca să facem orice fel de progres,

trebuie să fim capabili să ne imaginăm o realitate diferită,

şi apoi trebuie să credem că acea realitate e posibilă.

Dar dacă eşti un pinguin extrem de optimist

care se aruncă cu ochii închişi sperând la ce-i mai bine,

s-ar putea să fii cam şifonat la aterizare.

Dar dacă eşti un pinguin optimist

care crede că poate zbura,

şi îți pui paraşuta pe spate

pentru cazul în care lucrurile nu decurg cum ai plănuit,

te vei înălța ca un vultur,

chiar dacă eşti doar un pinguin.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)