Patru lecţii de creativitate

Julie Burstein discută cu artişti -- şi ne împărtăşeşte patru lecţii despre creativitate în faţa schimbării, îndoielii şi pierderii. Toate acestea prin perspectivele cineastei Mira Nair, scriitorului Richard Ford, sculptorului Richard Serra şi fotografului Joel Meyerowitz.

În birou pe masă, am un mic vas de lut

făcut în facultate. E raku, un gen de ceramică

din Japonia, vechi de sute de ani, când

se făceau castronașe pentru ceremonia de ceai.

Acesta are mai mult de 400 de ani.

Au fost modelate sau sculptate dintr-un bulgăre de lut,

iar oamenii le apreciau imperfecțiunile.

Vasele obişnuite, stau între 8-10 ore în cuptor.

Acesta a fost gata săptămâna trecută, iar cuptorul

are nevoie de zile să se răcească, dar raku,

e foarte rapidă. Îl modelezi afară, apoi încălzești repede

cuptorul. În 15 minute ajunge la 1.500 de grade,

iar când smalțul s-a topit în interior

și se vede ușor lustruit, stingi cuptorul și

introduci cleștii lungi de metal și

iei oala. În Japonia, acest vas roșu, fierbinte,

va fi scufundat imediat într-o soluție de ceai verde,

deci vă închipuiți cum miroase aburul.

Aici, în Statele unite, dramatizăm un pic,

trecem vasul prin rumeguș,

acesta ia foc, apoi se ia o găleată de gunoi,

se pune deasupra și fumul începe să iasă.

Așa că ajung acasă cu hainele afumate.

Îmi place raku pentru că-mi permite să mă joc cu elementele.

Pot să modelez un vas de lut, să aleg smalțul,

după care îl dau prin foc și fum,

iar surpriza e cu adevărat minunată,

precum modelul ăsta de crăpături cauzat de presiunea

asupra vaselor. Ajung de la 1.500 de grade

la temperatura camerei în doar un minut.

Raku e o metaforă minunată pentru procesul creativității.

Gasesc în ea tensiunea dintre

ce poți controla și ce trebuie lăsa de la tine;

are loc mereu, fie că am de produs un show radio

sau am de negociat, acasă, cu copiii mei adolescenți.

Când am început să scriu o carte despre creativitate,

mi-am dat seama că pașii erau inversați.

A trebuit să las de la mine chiar la început și a trebuit

să mă cufund în poveștile a sute de artiști,

scriitori, muzicieni și cineaști. Pe măsură ce ascultam

acele poveşti, mi-a fost clar cum creativitatea

ia ființă din experiențele zilnice,

mai des decât ați crede, inclusiv

a lăsa de la tine.

Trebuia să se spargă, dar e OK.
(Râsete)

Trebuie să lași de la tine, uneori merge,

uneori nu, căci creativitatea poate lua naștere

și din cioburi.

Cel mai bun mod de a învăța orice

e prin povești, așa că vreau să vă spun o poveste

despre muncă, joacă și cele patru aspecte ale vieții

pe care trebuie să le îmbrățișăm

pentru a ne cultiva propria creativitate.

Întâi, un lucru despre care credem

că este ușor, dar devine tot mai greu,

și anume, trebuie să fim atenți la ce se întâmplă în jur.

Atâția artiști vorbesc despre nevoia lor de a fi deschiși,

de a experimenta, dar e greu când ai un

dreptunghi luminat în buzunar care-ți consumă

toată concentrarea.

Cineasta Mira Nair povestește cum a crescut

într-un orășel din India numit Bhubaneswar,

iată o poză a unui templu de acolo.

Mira Nair: În orășel erau cam 2.000 de temple.

Jucam cricket mereu. Am crescut cumva

între bolovani. Cel mai mult m-a inspirat

și m-a condus pe calea care m-a făcut în final cineast,

trupa de teatru ambulant care venea în oraș

unde mergeam să văd lupta fabuloasă dintre

rău și bine, întruchipată de două persoane din mediul școlar,

fără pregătire, dar cu multă pasiune

și cannabis, era uimitor.

Știți ce spun legendele populare ca Mahabharata și

Ramayana, cele două cărți sfinte, din care se spune ca se trag toate în India.

După ce am văzut Jatra, teatrul popular,

am știut ca vreau să mă urc pe scenă și să joc.

Julie Burstein: Nu-i o poveste minunată?

Se vede ruperea de cotidian.

Sunt în curtea școlii, dar e vorba de bine și rău,

de pasiune și hașiș. Iar Mira Nair era o tânără

pe care o priveau mii de oameni, dar ea era pregătită.

Era pregătită să se deschidă

către ceea ce scăpăra în ea,

iar asta a făcut-o, așa cum zice ea,

să devină un cineast premiat.

Așa că a fi deschis către experiențele care te pot schimba

e primul lucru pe care trebuie să-l acceptăm.

Artiștii povestesc cum cele mai puternice lucrări

vin din cele mai dificile momente ale vieții.

Romancierul Richard Ford vorbește despre

o problemă din copilărie cu care se luptă

și în prezent. E dislexic.

Richard Ford: Am învățat încet să citesc, am mers

la şcoală citind doar minimul

și nici în prezent nu pot citi în gând

mult mai repede decât cu voce tare,

dar sunt și avantaje în a fi dislexic.

Când m-am împăcat cu cât de încet trebuia,

sa fac asta, am început treptat să

apreciez calitățile limbajului şi

propoziţiilor care nu sunt doar aspecte cognitive

sau de limbaj: sincopele, sunetele cuvintelor,

felul în care arată cuvintele, unde se termină paragrafele

sau rândurile. Nu eram atât de dislexic încât

să nu pot citi. Eram doar nevoit s-o fac

foarte încet și, zăbovind asupra acelor fraze,

am descoperit celelalte calități ale limbii,

ceea ce cred că m-a ajutat să scriu.

JB: E atât de puternic. Richard Ford, care a primit

premiul Pulitzer, spune că dislexia l-a ajutat să scrie.

A trebuit să accepte acest „neajuns", folosesc acest cuvânt

intenționat. Nu a trebuit să-și învingă dislexia.

A trebuit să învețe din ea. A trebuit să asculte

muzica limbajului.

Artiștii vorbesc de asemenea despre lupta cu

limitele, făcând uneori

ce nu pot îi ajută să se concentreze

şi să-şi găsească vocea lăuntrică.

Sculptorul Richard Serra vorbeşte despre cum

se credea pictor în tinereţe,

şi cum a trăit în Florenţa după ce a absolvit facultatea.

Fiind acolo, a călătorit la Madrid

să vadă în muzeul Prado o pictură

a pictorului spaniol Diego Velazquez.

Datează din 1656 şi se numeşte „Las Meninas".

Tabloul reprezintă o mică prinţesă

cu domnişoarele ei de onoare şi dacă te uiţi peste

umărul prinţesei blonde, vezi o oglindă

în care se reflectă părinţii ei, Regele şi Regina

Spaniei, care ar sta unde ai sta şi tu

să te uiţi la tablou.

Velazquez însuşi s-a transpus în acest tablou.

El se află în stânga cu pensula într-o mână

şi cu paleta de culori în cealaltă.

Richard Serra: Priveam tabloul

şi am realizat că Velazquez se uita la mine

şi am gândit „Oh, eu sunt obiectul picturii,"

şi m-am gândit : „Eu n-aş putea să pictez asta."

Mă aflam la punctul în care foloseam un cronometru

ca să pictez pătrate la întâmplare,

Aşa că m-am întors şi mi-am aruncat

toate picturile în Arno şi m-am gândit să încep să mă joc.

JB: Richard Serra o spune atât de nonşalant şi

subtil. S-a dus să vadă o pictură a cuiva

care a murit acum 300 ani şi a realizat

că el nu poate face la fel, așa că s-a întors

în studioul său din Florenţa, a adunat pânzele

și le-a aruncat în râu.

Richard Serra a renunţat la pictat în acel moment,

dar n-a renunţat la artă. S-a mutat în New York

şi a făcut o listă de verbe

- a rula, a încreţi, a împături -

peste o sută de verbe şi apoi

s-a jucat ce aceste verbe. A făcut toate aceste acţiuni

cu tot felul de materiale. Lua o bucată mare de plumb

pe care o modela. Acelaşi lucru făcea cu o bucată

de cauciuc, iar cînd a primit verbul „a ridica"

a creat asta, care se află acum în Muzeul de Artă Modernă,

Richard Serra a trebuit să renunţe la pictat

pentru a începe această explorare în joacă

ce l-a propulsat spre opera pentru care e cunoscut astăzi:

imense curbe de oţel pe care cu timpul şi mişcarea

le putem experimenta. În sculptură,

Richard Serra este capabil de ceea ce nu a putut face în pictură.

Noi suntem subiectul artei sale.

Așa că experienţa, greutățile şi limitele

sunt lucruri pe care trebuie să le acceptăm

pentru a da frâu liber creativitâţii.

Şi mai există un lucru, cel mai greu.

Trebuie să acceptăm pierderea

cea mai veche şi mai constantă experienţă umană.

Ca să creăm, trebuie să ne situăm în spaţiul

dintre ce vedem în lume şi ce ne dorim,

privind în față respingerea, durerea,

războiul, moartea.

Este un loc teribil.

Educatorul Parker Palmer îl numeşte „hăul tragic",

nu pentru că e trist, ci pentru că e inevitabil,

iar prietenului meu, Dick Nodel, îi place să spună:

„Poţi strânge tensiunea ca pe o coardă de vioară

şi s-o transformi în ceva frumos."

Tensiunea asta rezonează în opera fotografului

Joel Meyerowitz care la începutul carierei sale era

cunoscut pentru fotografiile de stradă, instantanee,

dar şi pentru frumoasele sale fotografii înfăţisând

peisaje ca Toscana, Cape Cod,

peisaje de lumină.

Joel e din New York, iar studioul său a fost mulţi ani

în Chelsea, cu vedere la

World Trade Center, aşa ca a fotografiat

acele clădiri în tot felul de lumini.

Ştiţi deja unde vreau să ajung.

Pe 9 septembrie, Joel nu era in New York. Era plecat din oraş,

dar s-a grăbit să se întoarcă şi să vadă locul

unde au avut loc ravagiile.

Joel Meyerowitz: Şi ca toți ceilalţi trecători,

am stat în afara gardului care încercuia Chambers şi

Greenwich, şi tot ce vedeam era fum

şi puțin cauciuc, aşa că am ridicat camera

ca să văd dacă mai rămăsese ceva de văzut

şi o poliţistă m-a lovit peste umăr

şi mi-a zis „Fără fotografii".

A fost un şoc care m-a trezit

la realitate, cred.

Când am întrebat de ce n-am voie să fotografiez,

mi-a răspuns: „E locul crimei. Nu e voie."

Şi am intrebat-o: „Şi dacă aş fi membru al presei?"

Mi-a răspuns:

„Uită-te în spate", unde se aflau toţi cei din presă,

încadraţi într-o mică zonă.

Am întrebat „Și ei cand vor intra?"

şi ea a zis „Probabil niciodată."

În timp ce mă îndepărtam, am avut această idee

datorată loviturii, căci ce spusese era ca o insultă.

M-am gândit „Dacă nu sunt fotografii,

nu va fi nicio înregistrare. Avem nevoie de una."

Şi am hotărât. Voi face eu asta.

Voi găsi o cale, pentru că nu vreau ca

această istorie să dispară."

JB: Şi a făcut. A obţinut permisul

şi a mers în zona WTC,

şi a făcut fotografii timp de 9 luni, zilnic.

Aceste imagini readuc

mirosul de fum de pe hainele mele

în timp ce mă duceam acasă noaptea.

Biroul meu era la câteva blocuri depărtare.

Dar unele fotografii sunt frumoase,

şi ne întrebăm, a fost dificil

să creeze aşa ceva din ceva devastator?

JM: A fost urât, adică puternic

şi tragic şi oribil, dar

de asemenea, ca în natură, un eveniment enorm

transformat apoi în propriile reziduuri,

şi asemeni multor ruine -

dacă mergeţi la Coloseum sau la ruinele unei catedrale -

capătă un nou sens privite prin prisma timpului.

Au fost amieze când am fost acolo,

şi lumina era roz şi era o ceaţă în aer

şi stăteam printre moloz şi m-am trezit

recunoscând atât frumuseţea inedită a naturii

dar şi faptul că în timp

ne şterge rănile.

Timpul curge şi transformă evenimentele.

Ne îndepartează de ziua,

lumina şi anotimpul acela,

iar nu sunt romantic. Chiar sunt realist.

Realitatea este că, iată Woolworth Building

într-un văl de ceaţă, dar peste

teatru, şi devine roz,

şi furtunele de stins,

şi luminile serii şi apa

devine verde acid pentru că lămpile de sodiu sunt aprinse,

şi mă gândesc: „Cine a putut visa asta?"

Dar de fapt, dacă sunt acolo,

trebuie să fac o poză.

JB „Trebuie să faci o poză. Acest sentiment de necesitate,

trebuie să lucrezi, atât de puternic în povestea lui Joel.

Cănd l-am văzut recent, i-am spus cât de mult

i-am admirat perseverenţa, determinarea

de a forţa banda roşie şi a merge la lucru.

A râs şi mi-a spus: „Sunt încapăţânat,

dar cred că mai important este

optimismul meu pasionant.

Prima dată când am auzit aceste poveşti, un ascultător

m-a întrebat: „Toţi artiştii vorbesc despre

munca lor, nu arta lor, şi m-am gândit

la munca mea şi la sursa creativității,

şi la faptul că nu sunt artist. „Are dreptate. Ne luptăm

cu experienţe și provocări, limitări şi pierderi.

Creativitatea e esenţială pentru noi toţi,

fie că suntem oameni de ştiinţă sau profesori,

părinţi sau antreprenori.

Vă las să admiraţi altă

imagine a unui vas de ceai japonez.

Se află la Galeria Freer în Washington, D.C.

Are mai mult de o mie de ani şi încă vedeți

urmele degetelor artistului.

Vedeți însă, că acest vas s-a spart

în câteva locuri în acest timp îndelungat.

Însă persoana care i-a redat forma,

în loc să-i ascundă crapăturile,

a decis să le evidenţieze, aurindu-le.

Acum vasul este mai frumos, aşa spart,

decât iniţial

şi ne putem uita la aceste fisuri, pentru că

ele ne spun că toţi trăim,

în ciclul creaţiei şi distrugerii,

al contolului şi renunţării, al adunării cioburilor

pentru a face ceva nou.

Mulţumesc.
(Aplauze).