O lume liberă are nevoie de satiră

„Avem nevoie de umor ca de aer”, spune caricaturistul Patrick Chappatte. Într-un discurs însoțit de realizările unei cariere petrecute satirizând orice, de la dictatori și ideologi, la selfie-uri și găști social media, Chapatte susține o pledoarie răsunătoare și, bineînțeles, plină de umor în favoarea necesității satirei. „Caricaturile politice s-au născut odată cu democrația, și existența lor e amenințată atunci când libertatea e amenințată”, spune el.

De 20 de ani sunt caricaturist
al scenei politice internaționale.

Și am văzut multe întâmplându-se
în acești 20 de ani.

Am văzut trei papi catolici

și am fost martorii acelui moment unic:

alegerea noului Papă
în Piața Sfântului Petru,

știți voi, firicelul de fum alb

și anunțul oficial.

[E băiat!]

(Râsete)

(Aplauze)

Am văzut patru președinți americani.

Obama, bineînțeles.

Europenii l-au plăcut mult.

Milita pentru o politică externă deschisă

și pentru diplomație.

Voia relații de prietenie cu Iran.

(Râsete)

[Barak vrea să fie prietenul tău
Da/Nu]

Apoi,

caricaturala zi

în care Donald Trump devenea
președintele Statelor Unite ale Americii.

(Râsete)

(Aplauze)

Știți, oamenii ne spun de obicei:

„E chiar ușor pentru voi, caricaturiștii.
Pe bune? Cu unul ca Trump?”

Păi, nu, chiar nu e ușor

să satirizezi un om
care el însuși e o glumă.

(Râsete)

Nu e.

(Aplauze)

Populiștii nu sunt o țintă ușoară.

Scoți astăzi o satiră bună despre ei,

și mâine te întrec ei înșiși.

De exemplu, de îndată ce a fost ales,

am încercat să-mi imaginez cum va arăta
mesajul de Crăciun al lui Trump.

Așa că am creat această caricatură, da?

[Crăciun Fericit tuturor! Cu excepția
fraierilor care au pierdut. Ce triști.]

(Râsete)

A doua zi, Trump a postat următorul mesaj:

„Un an nou fericit tuturor,
inclusiv numeroșilor mei dușmani

și celor care luptat împotriva mea
și au pierdut așa de rău

că nu știu ce să mai facă.”

(Râsete)

E același lucru!

(Aplauze)

Trăim era mogulilor.

Curând după, Trump a avut posibilitatea
să-și întâlnească eroul, pe Vladimir Putin

și iată cum a decurs prima lor întâlnire:

[Te ajut eu să-i găsești pe hackeri.
Zi-mi parola.]

(Râsete)

Nu inventez nimic.

După prima lor întâlnire, Trump a declarat
că amândoi au fost de acord

să colaboreze cu privire
la securitatea cibernetică.

Dacă vă amintiți, e o declarație reală.

Cine și-ar fi putut imagina lucrurile
petrecute în acești 20 de ani?

Am văzut Marea Britanie repezindu-se
să iasă din Uniunea Europeană.

[Prea dur Brexit-ul?]

(Râsete)

În Orientul Mijlociu,
am crezut pentru o vreme

în miracolul mișcării de protest
„Primăvara arabă”.

Am văzut dictaturi căzând,
și dictaturi rezistând.

(Râsete)

Ar mai fi și nemuritoarea
dinastie Kim din Coreea de Nord.

Tipii ăștia parcă-s personaje
încarnate din benzi desenate.

Am avut norocul să-i caricaturizez
pe doi dintre ei.

Kim Jong-il, tatăl,

când a murit acum câțiva ani,
am scăpat ca prin urechile acului.

[Era cât pe ce!]

(Râsete)

Cât pe ce...

(Aplauze)

Iar apoi fiul, Kim Jong-un,

s-a dovedit a fi
un vrednic moștenitor al tronului.

Acum e prieten cu președintele SUA.

Se întâlnesc mereu,
și vorbesc ca între prieteni.

[Ce fel de gel pentru păr...?]

(Râsete)

Ar trebui să ne surprindă

că trăim într-o lume

condusă de egocentrici?

Nu sunt ei cumva
doar o reflexie a noastră?

Uitați-vă la noi, la fiecare dintre noi.

(Râsete)

Ne iubim telefoanele,

ne iubim selfie-urile,

ne iubim pe noi.

Și mulțumită Facebook-ului
avem o mulțime de prieteni

peste tot în lume.

Mark Zuckerberg e prietenul nostru.

(Râsete)

Știți, el și cei asemenea lui
din Silicon Valley

sunt regii și împărații

vremurilor noastre.

Să arate că împăratul n-are haine,

acesta este rolul satirei, nu?

Să spună adevărul despre putere.

Acesta a fost dintotdeauna
rolul istoric al satirei politice.

În Franța postrevoluționară a anilor 1830,
sub conducerea regelui Louis Philippe,

jurnaliștii și caricaturiștii au luptat
cu încrâncenare pentru libertatea presei.

Au fost amendați, întemnițați,
dar au triumfat.

Această caricatură a regelui,
realizată de Daumier,

a devenit imaginea regelui.

A făcut istorie.

A devenit simbolul etern
al triumfului satirei asupra autocrației.

Astăzi, la 200 de ani după Daumier,

sunt caricaturile politice
în pericol să dispară?

Iată acest spațiu gol de pe prima pagină
a ziarului de opoziție turc „Cumhuriyet”.

Aici apărea de obicei
caricatura realizată de Musa Kart.

În 2018, Musa Kart a fost condamnat
la trei ani de închisoare.

Și pentru ce?

Pentru că realiza caricaturi politice
în Turcia lui Erdogan.

Caricaturiști din Venezuela, Rusia
și Siria au fost trimiși în exil.

Priviți această imagine.

Pare atât de inocentă, nu?

Și totuși, e atât de provocatoare.

Când a publicat acest desen,

Hani Abbas a știut că îi va schimba viața.

Era în anul 2012,
și sirienii ieșeau în stradă.

Bineînțeles, mica floare roșie
e simbolul revoluției siriene.

N-a durat mult
și regimul a pornit pe urmele lui,

așa că a trebuit să fugă din țară.

Bunul său prieten,
caricaturistul Akram Raslan,

n-a reușit să scape din Siria.

A murit torturat.

Recent, în Statele Unite ale Americii,

câțiva dintre caricaturiștii de top,
ca Nick Anderson și Rob Rogers,

aici e o caricatură realizată de Rob,

[Ziua Comemorării 2018.
Adevăr. Onoare. Puterea legii.]

au fost concediați

fiindcă satira lor la adresa lui Trump
a fost considerată prea critică.

La fel a pățit și caricaturistul canadian
Michael de Adder.

Cred că ar fi cazul să începem
să ne facem griji.

Satira politică s-a născut
odată cu democrația,

și, dacă ea e amenințată,
libertatea e amenințată.

Știți, de-a lungul anilor,

la Fundația Caricaturii pentru Pace
și în alte inițiative,

Kofi Annan, ăsta nu e un lucru
prea cunoscut,

a fost membru onorific.

Kofi Annan este laureat
al Premiului Nobel pentru Pace.

Era un apărător înflăcărat al caricaturii.

Sau că, de la conducerea Asociației
Caricaturiștilor Americani, am susținut

cauza caricaturiștilor hărțuiți,
încarcerați, concediați sau exilați.

Dar niciodată nu am văzut pe cineva
pierzându-și locul de muncă

din cauza unei caricaturi
pe care n-a făcut-o.

Ei bine, asta mi s-a întâmplat mie.

Timp de 20 de ani am colaborat
cu „International Herald Tribune”

și cu „New York Times”.

Apoi s-a întâmplat ceva.

În aprilie 2019,

o caricatură a unui cunoscut
caricaturist portughez

care a fost publicată inițial în Lisabona,
în ziarul „El Expresso”,

a fost preluată de un editor
de la „New York Times”

și republicată în edițiile internaționale.

Lumea a explodat.

Caricatura a fost criticată
ca fiind anti-semitică

și a atras furia cititorilor.

Au urmat scuze

și încercări susținute
de limitare a daunelor din partea Times.

O lună mai târziu,
editorul meu mi-a comunicat

că opreau toate publicările
de caricaturi politice.

Am putea, deci, ba ar fi chiar indicat,
să discutăm puțin despre acea caricatură.

Unii spun că le aduce aminte
de cea mai urâtă propagandă antisemitică.

Alții, inclusiv israelieni,

spun că nu,
e doar o critică dură la adresa lui Trump,

care e înfățișat urmându-l orbește
pe prim-ministrul israelian.

Am și eu o problemă cu această caricatură,

dar la „New York Times”
nu a fost loc de discuție.

Atacați fiind, au ales calea
cea mai ușoară:

ca să nu mai avem probleme pe viitor
cu caricaturile politice,

mai bine le eliminăm de tot.

Hm, iată ceva nou.

Adică tocmai am inventat
autocenzura preventivă?

Mi se pare o problemă
mai presus de caricaturi.

E despre dreptul la opinie și jurnalism.

Într-un final, e despre democrația însăși.

Trăim într-o lume

în care mulțimea moralizatoare
se adună în social media

și se ridică precum o furtună.

Vocile cele mai indignate
tind să domine discuțiile,

iar mulțimea furioasă le urmează.

Aceste mulțimi din social media,

uneori alimentate de grupuri de interese,

se revarsă asupra redacțiilor
cu un suflu copleșitor.

Îi forțează pe publiciști și editori
să încropească contramăsuri.

Nu se mai poate pune problema
de discuții coerente.

Twitter a devenit un loc pentru furie,
nu pentru dialog.

Știți ce?

Cineva a descris foarte bine condiția
umană în aceste vremuri zgomotoase.

Știți cine?

Shakespeare, acum 400 de ani.

[Un basm e viața, spus de un nebun,
Doar furie și vorbe goale, făr' de noimă]

Pentru mine, are sens.
Shakespeare e încă actual, nu?

Dar lumea s-a schimbat puțin.

[Prea lungă postarea asta]

(Râsete)

E-adevărat.

(Aplauze)

Social media e o binecuvântare și un
blestem în același timp pentru caricaturi.

Trăim în era vizualului,
așa că ele sunt distribuite, devin virale,

dar asta le și transformă în niște ținte.

Și mult prea des, adevărata țintă
din spatele caricaturii

e entitatea care a publicat-o.

[Apărați Irakul? Nu, pe Trump.]

Între mass media tradițională
și social media

e o relație hilară.

Pe de o parte, avem procesul
consumator de timp

al informării, verificării, selectării.

Pe de cealaltă parte, avem,
sincer, un open bar

de zvonuri, păreri, stări emoționale,

amplificate de algoritmi.

Până și publicațiile de calitate
au preluat practicile rețelelor sociale.

Scot în evidență cele mai citite
sau cele mai distribuite zece articole.

Ar trebui să promoveze
cele mai importante 10 articole.

(Aplauze)

Mass media tradițională nu ar trebui
să se lase intimidată de social media,

iar editorii ar trebui să înceteze
să le mai fie frică de mulțimea furioasă.

(Aplauze)

N-o să recurgem la mesaje de avertizare
ca cele de pe pachetele de țigări, nu?

[Satira îți poate răni sentimentele]

(Râsete)

Să fim serioși.

[Cred că ascundeți o bombă sexy
în costumul de baie]

Caricaturile politice au rolul
de a provoca, la fel ca și opiniile.

Dar, înainte de toate,
ele te provoacă să te gândești.

Te simți ofensat?

Nu te mai gândi.

Nu-ți place?

Uită-te la altceva.

Libertatea de exprimare
nu e incompatibilă cu dialogul

și cu a ne asculta unii pe alții.

Dar este incompatibilă
cu lipsa de toleranță.

(Aplauze)

Haideți să nu ne autocenzurăm
în numele corectitudinii politice.

Trebuie să ne ridicăm,
trebuie să ripostăm,

pentru că dacă nu facem asta,
mâine o să ne trezim

într-o lume „curățată”

în care orice formă de satiră
sau caricatură politică devine imposibilă.

Atunci când presiunea politică
întâlnește corectitudinea politică,

libertatea de exprimare dispare.

(Aplauze)

Vă amintiți ce s-a întâmplat
în ianuarie 2015?

Odată cu masacrul jurnaliștilor
și caricaturiștilor

de la „Charlie Hebdo” din Paris,

am descoperit cea mai extremă
formă de cenzură:

crima.

Amintiți-vă ce ați simțit atunci.

[Fără umor suntem pierduți]

Orice s-ar fi crezut
despre acea revistă de satiră,

orice ar fi simțit cineva
referitor la acele caricaturi,

cu toții ne-am dat seama
că un aspect fundamental era în joc.

Faptul că cetățenii unei societăți libere,
de fapt, cetățenii oricărei societăți,

au nevoie de umor
așa cum au nevoie de aer ca să trăiască.

De aceea extremiștii,

dictatorii, autocrații și, sincer,
toți ideologii lumii,

nu suportă umorul.

În lumea nebună în care trăim

avem mai multă nevoie
de satiră politică decât oricând.

Avem nevoie de umor.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)