De 20 de ani sunt caricaturist al scenei politice internaționale. Și am văzut multe întâmplându-se în acești 20 de ani. Am văzut trei papi catolici și am fost martorii acelui moment unic: alegerea noului Papă în Piața Sfântului Petru, știți voi, firicelul de fum alb și anunțul oficial. [E băiat!] (Râsete) (Aplauze) Am văzut patru președinți americani. Obama, bineînțeles. Europenii l-au plăcut mult. Milita pentru o politică externă deschisă și pentru diplomație. Voia relații de prietenie cu Iran. (Râsete) [Barak vrea să fie prietenul tău Da/Nu] Apoi, caricaturala zi în care Donald Trump devenea președintele Statelor Unite ale Americii. (Râsete) (Aplauze) Știți, oamenii ne spun de obicei: „E chiar ușor pentru voi, caricaturiștii. Pe bune? Cu unul ca Trump?” Păi, nu, chiar nu e ușor să satirizezi un om care el însuși e o glumă. (Râsete) Nu e. (Aplauze) Populiștii nu sunt o țintă ușoară. Scoți astăzi o satiră bună despre ei, și mâine te întrec ei înșiși. De exemplu, de îndată ce a fost ales, am încercat să-mi imaginez cum va arăta mesajul de Crăciun al lui Trump. Așa că am creat această caricatură, da? [Crăciun Fericit tuturor! Cu excepția fraierilor care au pierdut. Ce triști.] (Râsete) A doua zi, Trump a postat următorul mesaj: „Un an nou fericit tuturor, inclusiv numeroșilor mei dușmani și celor care luptat împotriva mea și au pierdut așa de rău că nu știu ce să mai facă.” (Râsete) E același lucru! (Aplauze) Trăim era mogulilor. Curând după, Trump a avut posibilitatea să-și întâlnească eroul, pe Vladimir Putin și iată cum a decurs prima lor întâlnire: [Te ajut eu să-i găsești pe hackeri. Zi-mi parola.] (Râsete) Nu inventez nimic. După prima lor întâlnire, Trump a declarat că amândoi au fost de acord să colaboreze cu privire la securitatea cibernetică. Dacă vă amintiți, e o declarație reală. Cine și-ar fi putut imagina lucrurile petrecute în acești 20 de ani? Am văzut Marea Britanie repezindu-se să iasă din Uniunea Europeană. [Prea dur Brexit-ul?] (Râsete) În Orientul Mijlociu, am crezut pentru o vreme în miracolul mișcării de protest „Primăvara arabă”. Am văzut dictaturi căzând, și dictaturi rezistând. (Râsete) Ar mai fi și nemuritoarea dinastie Kim din Coreea de Nord. Tipii ăștia parcă-s personaje încarnate din benzi desenate. Am avut norocul să-i caricaturizez pe doi dintre ei. Kim Jong-il, tatăl, când a murit acum câțiva ani, am scăpat ca prin urechile acului. [Era cât pe ce!] (Râsete) Cât pe ce... (Aplauze) Iar apoi fiul, Kim Jong-un, s-a dovedit a fi un vrednic moștenitor al tronului. Acum e prieten cu președintele SUA. Se întâlnesc mereu, și vorbesc ca între prieteni. [Ce fel de gel pentru păr...?] (Râsete) Ar trebui să ne surprindă că trăim într-o lume condusă de egocentrici? Nu sunt ei cumva doar o reflexie a noastră? Uitați-vă la noi, la fiecare dintre noi. (Râsete) Ne iubim telefoanele, ne iubim selfie-urile, ne iubim pe noi. Și mulțumită Facebook-ului avem o mulțime de prieteni peste tot în lume. Mark Zuckerberg e prietenul nostru. (Râsete) Știți, el și cei asemenea lui din Silicon Valley sunt regii și împărații vremurilor noastre. Să arate că împăratul n-are haine, acesta este rolul satirei, nu? Să spună adevărul despre putere. Acesta a fost dintotdeauna rolul istoric al satirei politice. În Franța postrevoluționară a anilor 1830, sub conducerea regelui Louis Philippe, jurnaliștii și caricaturiștii au luptat cu încrâncenare pentru libertatea presei. Au fost amendați, întemnițați, dar au triumfat. Această caricatură a regelui, realizată de Daumier, a devenit imaginea regelui. A făcut istorie. A devenit simbolul etern al triumfului satirei asupra autocrației. Astăzi, la 200 de ani după Daumier, sunt caricaturile politice în pericol să dispară? Iată acest spațiu gol de pe prima pagină a ziarului de opoziție turc „Cumhuriyet”. Aici apărea de obicei caricatura realizată de Musa Kart. În 2018, Musa Kart a fost condamnat la trei ani de închisoare. Și pentru ce? Pentru că realiza caricaturi politice în Turcia lui Erdogan. Caricaturiști din Venezuela, Rusia și Siria au fost trimiși în exil. Priviți această imagine. Pare atât de inocentă, nu? Și totuși, e atât de provocatoare. Când a publicat acest desen, Hani Abbas a știut că îi va schimba viața. Era în anul 2012, și sirienii ieșeau în stradă. Bineînțeles, mica floare roșie e simbolul revoluției siriene. N-a durat mult și regimul a pornit pe urmele lui, așa că a trebuit să fugă din țară. Bunul său prieten, caricaturistul Akram Raslan, n-a reușit să scape din Siria. A murit torturat. Recent, în Statele Unite ale Americii, câțiva dintre caricaturiștii de top, ca Nick Anderson și Rob Rogers, aici e o caricatură realizată de Rob, [Ziua Comemorării 2018. Adevăr. Onoare. Puterea legii.] au fost concediați fiindcă satira lor la adresa lui Trump a fost considerată prea critică. La fel a pățit și caricaturistul canadian Michael de Adder. Cred că ar fi cazul să începem să ne facem griji. Satira politică s-a născut odată cu democrația, și, dacă ea e amenințată, libertatea e amenințată. Știți, de-a lungul anilor, la Fundația Caricaturii pentru Pace și în alte inițiative, Kofi Annan, ăsta nu e un lucru prea cunoscut, a fost membru onorific. Kofi Annan este laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Era un apărător înflăcărat al caricaturii. Sau că, de la conducerea Asociației Caricaturiștilor Americani, am susținut cauza caricaturiștilor hărțuiți, încarcerați, concediați sau exilați. Dar niciodată nu am văzut pe cineva pierzându-și locul de muncă din cauza unei caricaturi pe care n-a făcut-o. Ei bine, asta mi s-a întâmplat mie. Timp de 20 de ani am colaborat cu „International Herald Tribune” și cu „New York Times”. Apoi s-a întâmplat ceva. În aprilie 2019, o caricatură a unui cunoscut caricaturist portughez care a fost publicată inițial în Lisabona, în ziarul „El Expresso”, a fost preluată de un editor de la „New York Times” și republicată în edițiile internaționale. Lumea a explodat. Caricatura a fost criticată ca fiind anti-semitică și a atras furia cititorilor. Au urmat scuze și încercări susținute de limitare a daunelor din partea Times. O lună mai târziu, editorul meu mi-a comunicat că opreau toate publicările de caricaturi politice. Am putea, deci, ba ar fi chiar indicat, să discutăm puțin despre acea caricatură. Unii spun că le aduce aminte de cea mai urâtă propagandă antisemitică. Alții, inclusiv israelieni, spun că nu, e doar o critică dură la adresa lui Trump, care e înfățișat urmându-l orbește pe prim-ministrul israelian. Am și eu o problemă cu această caricatură, dar la „New York Times” nu a fost loc de discuție. Atacați fiind, au ales calea cea mai ușoară: ca să nu mai avem probleme pe viitor cu caricaturile politice, mai bine le eliminăm de tot. Hm, iată ceva nou. Adică tocmai am inventat autocenzura preventivă? Mi se pare o problemă mai presus de caricaturi. E despre dreptul la opinie și jurnalism. Într-un final, e despre democrația însăși. Trăim într-o lume în care mulțimea moralizatoare se adună în social media și se ridică precum o furtună. Vocile cele mai indignate tind să domine discuțiile, iar mulțimea furioasă le urmează. Aceste mulțimi din social media, uneori alimentate de grupuri de interese, se revarsă asupra redacțiilor cu un suflu copleșitor. Îi forțează pe publiciști și editori să încropească contramăsuri. Nu se mai poate pune problema de discuții coerente. Twitter a devenit un loc pentru furie, nu pentru dialog. Știți ce? Cineva a descris foarte bine condiția umană în aceste vremuri zgomotoase. Știți cine? Shakespeare, acum 400 de ani. [Un basm e viața, spus de un nebun, Doar furie și vorbe goale, făr' de noimă] Pentru mine, are sens. Shakespeare e încă actual, nu? Dar lumea s-a schimbat puțin. [Prea lungă postarea asta] (Râsete) E-adevărat. (Aplauze) Social media e o binecuvântare și un blestem în același timp pentru caricaturi. Trăim în era vizualului, așa că ele sunt distribuite, devin virale, dar asta le și transformă în niște ținte. Și mult prea des, adevărata țintă din spatele caricaturii e entitatea care a publicat-o. [Apărați Irakul? Nu, pe Trump.] Între mass media tradițională și social media e o relație hilară. Pe de o parte, avem procesul consumator de timp al informării, verificării, selectării. Pe de cealaltă parte, avem, sincer, un open bar de zvonuri, păreri, stări emoționale, amplificate de algoritmi. Până și publicațiile de calitate au preluat practicile rețelelor sociale. Scot în evidență cele mai citite sau cele mai distribuite zece articole. Ar trebui să promoveze cele mai importante 10 articole. (Aplauze) Mass media tradițională nu ar trebui să se lase intimidată de social media, iar editorii ar trebui să înceteze să le mai fie frică de mulțimea furioasă. (Aplauze) N-o să recurgem la mesaje de avertizare ca cele de pe pachetele de țigări, nu? [Satira îți poate răni sentimentele] (Râsete) Să fim serioși. [Cred că ascundeți o bombă sexy în costumul de baie] Caricaturile politice au rolul de a provoca, la fel ca și opiniile. Dar, înainte de toate, ele te provoacă să te gândești. Te simți ofensat? Nu te mai gândi. Nu-ți place? Uită-te la altceva. Libertatea de exprimare nu e incompatibilă cu dialogul și cu a ne asculta unii pe alții. Dar este incompatibilă cu lipsa de toleranță. (Aplauze) Haideți să nu ne autocenzurăm în numele corectitudinii politice. Trebuie să ne ridicăm, trebuie să ripostăm, pentru că dacă nu facem asta, mâine o să ne trezim într-o lume „curățată” în care orice formă de satiră sau caricatură politică devine imposibilă. Atunci când presiunea politică întâlnește corectitudinea politică, libertatea de exprimare dispare. (Aplauze) Vă amintiți ce s-a întâmplat în ianuarie 2015? Odată cu masacrul jurnaliștilor și caricaturiștilor de la „Charlie Hebdo” din Paris, am descoperit cea mai extremă formă de cenzură: crima. Amintiți-vă ce ați simțit atunci. [Fără umor suntem pierduți] Orice s-ar fi crezut despre acea revistă de satiră, orice ar fi simțit cineva referitor la acele caricaturi, cu toții ne-am dat seama că un aspect fundamental era în joc. Faptul că cetățenii unei societăți libere, de fapt, cetățenii oricărei societăți, au nevoie de umor așa cum au nevoie de aer ca să trăiască. De aceea extremiștii, dictatorii, autocrații și, sincer, toți ideologii lumii, nu suportă umorul. În lumea nebună în care trăim avem mai multă nevoie de satiră politică decât oricând. Avem nevoie de umor. Vă mulțumesc! (Aplauze)