Aspectul fizic nu e totul. Credeți-mă, sunt manechin!

Cameron Russell recunoaște că a câștigat marele loz la „loteria genetică”: e înaltă, arată bine și e manechin pentru lenjerie intimă. Dar nu o judecați după felul în care arată. În această prezentare curajoasă, ea oferă o analiză dezaprobatoare asupra industriei care a făcut-o să pară extrem de seducătoare la vârsta de doar 16 ani. (Filmat la TEDxMidAtlantic.)

Bună! Mă numesc Cameron Russell

și de ceva vreme

sunt manechin.

De fapt, fac asta de 10 ani.

Simt că există o tensiune

în sală

fiindcă nu ar fi trebuit să port rochia asta.

Din fericire, mi-am adus schimburi.

E prima schimbare de garderobă pe scena TED,

cred că sunteți destul de norocoși să asistați la ea.

Dacă unele dintre femei sunt șocate să mă vadă aici,

nu trebuie să îmi spuneți asta acum. Voi afla mai târziu pe Twitter.

(Râsete)

Vreau să subliniez că sunt privilegiată

să pot schimba părerea pe care o aveți despre mine

în doar 10 secunde.

Nu toată lumea poate face asta.

Tocurile astea sunt foarte incomode,

bine că nu trebuie să le port.

Partea cea mai grea e să îmbrac acest pulover

fiindcă veți râde de mine,

deci nu faceți nimic cât îmi trag puloverul.

Gata.

De ce am făcut asta?

A fost un moment stângace.

Dar sper că

nu atât de stângace precum poza asta.

Imaginea e puternică,

dar în același timp superficială.

V-am schimbat complet părere despre mine în 6 secunde.

Când am făcut poza asta,

nu avusesem niciun prieten în viața reală.

Nu mă simțeam în largul meu și fotograful

îmi spunea să îmi arcuiesc spatele și

să îmi trec mâna prin părul tipului.

Bineînțeles, în afară de chirurgie

sau de bronzul fals pus acum două zile,

nu putem face prea multe să ne transformăm înfățișarea,

iar aspectul fizic, deși superficial și imuabil,

are un impact major asupra vieților noastre.

Pentru mine a fi neînfricată înseamnă să fiu sinceră.

Și mă aflu aici pentru că sunt manechin,

pentru că sunt o femeie albă, drăguță

și în domeniu, asta e imaginea unei femei sexy.

Voi răspunde întrebărilor pe care oamenii mi le pun mereu,

dar de manieră sinceră.

Prima întrebare: cum ai devenit model?

Răspund mereu: „am fost descoperită”, dar asta nu înseamnă nimic.

Am devenit model fiindcă

am câștigat lozul la loteria genetică, am primit o moștenire

și poate vă întrebați ce e o moștenire.

În ultimele secole,

am definit frumusețea ca fiind nu doar sănătate și tinerețe

și simetria pe care suntem programați genetic să o admirăm,

ci și ca figuri subțiri, înalte,

feminine, cu pielea albă.

Asta e moștenirea primită,

de care profit.

Știu că există spectatori

sceptici în această privință

și poate sunt și fani ai modei care spun:

„Stai! Cum rămâne cu Naomi, Tyra, Joan Smalls, Liu Wen?”

Felicitări pentru cunoștințele despre manechine. Impresionant.

(Râsete).

Dar trebuie să vă informez că în 2007,

un doctorand foarte inspirat de la NYU a numărat

absolut toate modelele care defilau pe podium

și din 677 manechine angajate

doar 27, mai puțin de 4% nu erau albe.

Următoare întrebare pe care o aud e:

„Pot să fiu manechin când sunt mare?”

Primul răspuns e: „Nu știu, nu mă ocup de recrutare”.

Dar al doilea răspuns pe care vreau să îl dau acestor fetițe e: „Dar de ce?”

Știi ceva? Poți să fii orice dorești.

Poți fi președintele Statelor Unite

sau inventatorul următorului internet

sau un poet-chirurg cardiolog și ninja -

ceea ce ar fi super, fiindcă ai fi prima.”

(Râsete)

Dacă după ce văd această listă tot spun:

„Nu, Cameron. Vreau să devin manechin.”,

atunci voi spune: „Fii șefa mea”.

Eu nu controlez nimic

și tu ai putea fi redactorul-șef al Vogue SUA

sau CEO la H&M sau următorul Steven Meisel.

A spune că vrei să fii manechin când vei fi mare

e ca și cum ai spune că vrei să câștigi la loto.

Nu poți controla asta și deși e super,

nu constituie o carieră.

Vă voi prezenta cunoștințele de model acumulate timp de 10 ani,

fiindcă, spre deosebire de chirurgii cardiologi,

putem comprima experiența într-o secundă.

Fotograful e aici,

lumina cade din partea asta

și clientul spune: „Cameron, vrem poze în mișcare”.

Pun un picior în față, lung și suplu, brațul ăsta se duce înapoi, celălalt vine în față,

capul e întors și mergi înainte și înapoi,

te mai uiți la prietenii tăi imaginari și faci asta

de 300, 400, 500 de ori. (Râsete).

Iată rezultatul. (Râsete).

Sper că e mai puțin stângace decât poza din mijloc.

Nu știu ce s-a întâmplat acolo.

Din păcate, după ce te duci la școală,

ai un CV și ai avut câteva slujbe,

nu mai poți să spui nimic.

Dacă spui că vrei să devii președintele SUA,

dar pe CV-ul tău scrie „model lenjerie intimă: 10 ani”,

oamenii se vor uita ciudat la tine.

Altă întrebare pe care o aud e: „Chiar retușează toate pozele?”

Da, toate pozele sunt retușate,

dar nu e decât o mică parte din ce se petrece în spatele cortinei.

Asta e prima poza pe care am făcut-o,

era prima dată când purtam bikini

și încă nu îmi venise menstruația.

Știu că sunt lucruri personale, dar

eram o copilă.

Iată cum arătam într-o poză cu bunica, cu câteva luni înainte.

Iată-mă în ziua unei ședințe foto.

M-a însoțit o prietenă.

Aici sunt la o petrecere în pijamale, cu câteva zile înainte să pozez pentru Vogue Franța.

Aici sunt în echipa de forbal și aici în revista Vogue.

Și iată-mă astăzi.

Sper că vă dați seama că

nu eu sunt în pozele astea.

Sunt niște construcții

create de un grup de profesioniști

în coafură și machiaj. Fotografii, stiliștii,

asistenții lor și echipa de pre-producție și post-producție

au creat imaginea asta. Dar nu sunt eu.

O altă întrebare e:

”Primești lucruri gratis?”

Am prea mulți pantofi cu toc de 20 cm pe care nu îi port,

cu excepția momentului de mai devreme,

dar lucrurile gratuite

sunt cele primite în viața reală - și nu ne place să vorbim despre asta.

Am crescut în Cambridge

și odată mi-am uitat banii când m-am dus la magazin,

dar cei de acolo mi-au dat rochia gratis.

Când eram adolescentă, eram în mașină cu o prietenă,

care șofează groaznic, aceasta trece pe roșu

și am fost oprite de poliție.

Nu am spus decât: „Regret, domnule polițist!”

și ne-am văzut de drum.

Am primit aceste favoruri datorită aspectului meu fizic,

nu pentru cine sunt. Există oameni care sunt judecați

pentru felul în care arată.

Locuiesc în New York și anul trecut

din 140.000 de adolescenți percheziționați corporal

86% erau de culoare și latino,

iar majoritatea erau bărbați tineri.

Și nu sunt decât 177.000 de tineri de culoare și latino în New York.

Ei nu se întreabă: „Voi fi oprit?”, ci

„De câte ori voi fi oprit? Când?”

Mă pregăteam pentru această prezentare și

am aflat că printre adolescentele de 13 ani din SUA,

53% nu sunt mulțumite de fizicul lor,

iar procentul ajunge la 78% când împlinesc 17 ani.

Oamenii mă mai întreabă

cum e să fiu manechin.

Cred că răspunsul pe care-l așteaptă e

„Dacă ești puțin slab și ai un păr strălucitor,

vei fi foarte fericit și vei duce o viață fantastică.”

În spatele scenei dăm răspunsuri

care confirmă ideea.

Spunem: „E minunat să călătorești,

e uimitor să lucrezi cu oameni creativi, plini de idei, pasionați.”

E adevărat, dar nu e decât jumătate din adevăr -

ce nu spunem niciodată în fața camerei,

ce n-am spus niciodată în fața camerei

e că mă simt nesigură.

Mă simt nesigură fiindcă în fiecare zi

trebuie să mă gândesc la cum arăt.

Și dacă vă întrebați:

„Dacă am coapse mai suple și un păr mai strălucitor, voi fi mai fericită?”,

atunci trebuie să întâlniți niște modele -

deși au cele mai suple picioare, cel mai strălucitor păr și cele mai frumoase haine,

probabil că sunt femeile cele mai nesigure de modul în care arată.

Când pregăteam prezentarea, mi-a fost greu

să mențin echilibrul, fiindcă pe de o parte

nu mă simt în largul meu venind aici spunând

că beneficiez de avantajele astea fiindcă am tras cărțile bune.

Și nu mă simt în largul meu când spun că

asta nu mă face tot timpul fericită.

Dar cel mai greu a fost să dezgrop o moștenire

de represiune rasială și de gen,

când sunt unul dintre cei mai mari beneficiari.

Dar mă bucur și sunt onorată să fiu aici

și cred că e bine că am venit

înainte să acumulez alți 10, 20 sau 30 de ani de carieră,

fiindcă poate nu aș fi povestit cum am obținut prima slujbă

sau cum am plătit pentru facultate,

care pare ceva foarte important acum.

Morala acestei prezentări e că

ne simțim cu toții mai bine recunoscând

puterea imaginii în percepția succeselor și

în eșecurilor noastre.

Mulțumesc! (Aplauze).