Călătoria foto a unei mame cu fiul ei prin demență

Artistul Tony Luciani încerca un aparat nou când mama lui, Elia, de 91 de ani, s-a strecurat pe fundalul fotografiilor sale. Imaginile neașteptate care au rezultat au dat naștere unei colaborări de mai mulți ani, Luciani documentând viața și personalitatea mamei sale în timp ce era afectată de demență. În această prezentare emoționantă, el împărtășește poveștile din spatele unora dintre fotografiile lor preferate, surprinzând bucuria și tristețea când ai grijă de un părinte în vârstă.

Când mama mea de 91 de ani, Elia,
s-a mutat la mine,

am crezut că îi fac o favoare.

De fapt, a fost invers.

Mama avea probleme cu memoria
și cu acceptarea vârstei.

Părea pierdută.

M-am străduit să se simtă
cât mai confortabil,

dar când pictam la șevaletul meu,

mai aruncam o privire să o văd.

Nu se uita practic la nimic.

O urmăream cum urcă scările

și nu era mama cu care crescusem.

Ci o femeie fragilă,

micuță, bătrână.

Au trecut câteva săptămâni
și aveam nevoie de o pauză de pictat.

Voiam să mă joc cu aparatul
pe care abia îl cumpărasem.

Eram încântat, avea tot felul de cadrane,

butoane și setări pe care voiam
să le testez,

așa că mi-am instalat tripodul
cu fața la oglindă,

blocând ușa de la singura baie din casă.

(Râsete)

După ceva timp, aud

(Cu accent italian)
„Am nevoie să merg la baie."

(Râsete)

„În cinci minute, mama.
Trebuie să fac ceva."

15 minute mai târziu, aud din nou:

„Am nevoie la baie."

„Încă cinci minute."

Și atunci s-a întâmplat asta.

(Râsete)

(Aplauze)

Și asta.

(Râsete)

Și apoi asta.

(Râsete)

Am avut o revelație.

Am stabilit o legătură.

Aveam ceva real de făcut împreună.

Mama s-a născut într-un sătuc
din centrul Italiei,

unde părinții ei aveau pământuri și oi.

Când era mică, tatăl ei a murit
de pneumonie,

lăsând în urmă o soție și două fiice
cu toată munca grea.

Și-au dat seama că nu pot face față.

Așa că au luat o decizie grea.

La 13 ani, fiind cea mai mare,

mama a fost măritată cu un necunoscut
de două ori mai mare decât ea.

Era doar un copil
care a ajuns brusc la maturitate.

A avut primul copil când avea doar 16 ani.

Mai târziu, când locuia în Toronto,

a lucrat într-o fabrică de îmbrăcăminte

și a devenit foarte repede managerul
unui departament de croitorie foarte mare.

Deoarece era plin de lucrători imigranți,

mama a învățat singură
cuvinte din dicționare.

Apoi le-a folosit în franceză, greacă,
spaniolă, portugheză, daneză,

poloneză, rusă, română, maghiară
peste tot prin casă.

Eram fascinat de hotărârea
și ambiția ei de a reuși

în orice își dorea să facă.

După revelația aceea din baie,

am pus la treabă aparatul foto
având-o pe mama ca model.

În toată această experiență,
ea a vorbit și eu am ascultat.

Mi-a povestit despre copilăria ei
și despre cum se simte acum.

Aveam grijă unul de altul.

Mama își pierduse
memoria de scurtă durată,

dar își amintea mai bine
de anii tinereții.

Puneam întrebări și ea îmi povestea.

Ascultam și eram publicul ei.

Mi-au venit idei.

Le-am notat și am făcut schițe.

I-am arătat ce să facă,
jucând eu însumi în scenariu.

Apoi le puneam în scenă.

Ea poza, iar eu învățam mai mult
despre fotografie.

Îi plăcea procesul, interpretarea.

Se simțea din nou utilă,
dorită și folositoare.

Și nu era deloc intimidată de aparat.

(Râsete)

(Aplauze)

Mama a râs foarte tare la asta.

(Râsete)

Ideea acestei poze a venit
de la un vechi film nemțesc

despre un submarin, numit „Das Boot”.

După cum vedeți,
mi-a ieșit mai mult „E.T."

(Râsete)

Așa că am dat-o la o parte,
declarând-o un eșec total,

pentru că nu era ceea ce doream.

Dar mama s-a distrat așa de tare

încât am hotărât până la urmă
să o postez online.

A primit extrem de multă atenție.

În boala Alzheimer și demență,

sunt prezente frustrarea și tristețea

la toți cei implicați.

Acesta este strigătul mut al mamei.

Într-o zi mi-a spus:

„De ce am în cap atâtea lucruri de spus,

dar le uit înainte să le rostesc?”

„De ce am în cap atâtea lucruri de spus,

dar le uit înainte să le rostesc?”

(Aplauze)

Ca îngrijitor și pictor cu normă întreagă,

aveam și eu frustrările mele.

(Râsete)

Ca să echilibrăm toate greutățile,
ne jucam.

Așa se simțea mama fericită.

Iar eu aveam nevoie ca ea să fie fericită.

(Râsete)

(Râsete)

(Râsete)

Dar pe mama o obseda și îmbătrânirea.

Spunea: „Cum de am îmbătrânit așa repede?”

(Oftaturi)

„Atât de bătrână.”

„Atât de repede.”

Am avut-o pe mama drept model
și pentru picturile mele în ulei.

Aceasta se numește „Croitoreasa.”

Îmi amintesc, când eram copil,

cum făcea mama haine pentru toată familia

la o mașina de cusut masivă

care era fixată de podea la subsol.

De multe ori coboram seara acolo
să îmi fac lecțiile.

Stăteam în spatele ei
pe un scaun supraîncărcat.

Zumzăitul încet al motorului
și sunetul monoton de cusătură

mă linișteau.

Când mama s-a mutat cu mine,

am păstrat mașina de cusut
la mine în atelier.

Acest tablou mi-a adus aminte
de copilărie.

Partea interesantă

e că acum stătea mama în spatele meu,

privindu-mă cum o pictez

lucrând la aceeași mașină de cusut

ca atunci când stăteam
în spatele ei, privind-o,

cu 50 de ani în urmă.

I-am dat mamei să facă un proiect,
ca s-o țin ocupată și concentrată.

I-am dat un aparat foto mic

și am rugat-o să facă cel puțin
zece poze pe zi a orice dorește.

Acestea sunt fotografiile făcute de ea.

Nu ținuse în viața ei
un aparat foto în mână.

Avea 93 de ani.

Stăteam și vorbeam împreună
despre ceea ce lucram.

Încercam să-i explic

(Râsete)

cum și de ce le-am făcut,

ce însemnau, ce transmiteau
și de ce erau importante.

Mama, pe de altă parte, zicea direct:

„da”,

„nu”,

„frumos” sau „urât”.

(Râsete)

Mă uitam la fața ei.

Mereu avea ultimul cuvânt,
fie că vorbea sau nu.

Această călătorie de descoperire a mamei
nu s-a terminat.

Acum locuiește într-un cămin,

la zece minute de casa mea.

Merg la ea o dată la două zile.

Demența ei ajunsese într-un punct

unde ar fi fost periculos
să mai locuiască cu mine.

Casa mea are multe scări.

Nu mai știe cum mă cheamă.

(Voce tremurândă)
Dar știți ceva? E în regulă.

Încă mă mai recunoaște

și zâmbește larg când mă vede.

(Aplauze)

(Aplauze)

Nu îi mai fac poze.

N-ar fi corect și moral din partea mea.

Și nici n-ar înțelege de ce.

Tatăl meu,

fratele meu,

(Voce tremurândă) nepotul meu,

prietena mea și cel mai bun prieten

s-au stins dintr-o dată.

Și n-am avut ocazia

să le spun cât de recunoscător le sunt
și cât îi iubesc.

Cu mama vreau să fiu acolo

și să-mi iau rămas bun.

(Aplauze)

Pentru mine e important
să fii prezent și să asculți.

Cei pe care îi îngrijim
au nevoie să simtă că aparțin cuiva.

Nu trebuie să fie ceva nemaipomenit,

poate fi o simplă plimbare împreună.

Dați-le posibilitatea

să interacționeze, să participe

și să simtă că aparțin.

Dați însemnătate timpului.

Viața este despre dorința de a trăi

și nu despre a aștepta să mori.

(Aplauze)

Puteți să faceți cu mâna
și să zâmbiți, vă rog?

(Râsete)

Asta e pentru tine, mama.

(Apasă butonul)

(Aplauze)