Trezirea Ta Este Darul Tău pentru Lume

SATSANG-UL SĂPTĂMÂNII
mooji.tv/satsang-of-the-week

„Cum pot să curăț această frică încăpățânată de moarte?”
Această teamă de a îi pierde pe cei dragi stă aparent în calea libertății.

Un extras foarte frumos și bogat în care o interlocutoare ajunge să se liniștească în înțelegerea naturii sale mereu perfecte. Ea își exprimă recunoștința pentru îndrumarea primită. Moojibaba împărtășește multe analogii frumoase și indicații puternice care ne invită la recunoașterea experiențială.

"Nu văd nimic stând în calea libertății tale. Onorându-te pe tine însăți, ești darul. Descoperă nestemata propriului sine, o frumusețe ascunsă.

Acesta este sinele tău necreat și este întotdeauna stabil, mereu pașnic, întotdeauna adevărat, mereu iubitor, este întotdeauna deschis și este imperisabil. Frumos - plin de frumusețe".

Această discuție este un extras din Satsangul „Trezirea Ta Este Darul Tău pentru Lume”
Retragere de weekend online
26 aprilie 2020 | Satsangul de După amiază

~

Acest videoclip este „Satsang-ul Săptămânii” din 3 mai 2020
Pentru a vă abona sau a urmări acest serviciu săptămânal, vă rugăm să vizitați mooji.tv/satsang-of-the-week

Dacă doriți să sprijiniți distribuirea Satsangului, puteți dona aici: mooji.org/donate?tcode=mtv7

#Mooji #satsang #spirituality #advaita #nonduality #awakening

[muzică]

Retragere de Weekend Online cu Moojibaba
24 - 26 Aprilie 2020

Trezirea Ta Este Darul Tău pentru Lume

26 Aprilie 2020 / Fragment din Satsang
(cu subtitrare)

„Dragă Moojibaba”. Aceasta e o scrisoare de la
Jennifer.

Nu știu dacă Jennifer e aici.

„Dragul meu Moojibaba”.

Ah! Jennifer. Foarte frumos. Foarte frumos.

„Văd că sunt doar un vizitator în această «viață».

„Văd că sunt doar un vizitator în această «viață».

Această experiență este trecătoare.”
Da.

„Viețile anterioare ale celor dragi mie sunt
și ele trecătoare.

Văd că acest moment de observare e de asemenea
temporar

și că o forță dinăuntrul meu se retrage,

pitindu-se după un zid de rezistență

ca să strige: „Nu pot accepta asta!”

O voce spune:
„Nu, nu, nu pot să accept asta,

că totul curge.

Tot ce văd, fiecare formă, fiecare înfățișare,
este un aspect al timpului.”

Timpul spune: „Tot ceea ce vezi, tot ceea ce
îți imaginezi,

toate aspirațiile pe care le poți avea vreodată
îmi aparțin.

Le consum.

E un singur lucru pe care nu îl pot consuma,

e acela din care sunt născut, și anume conștiința
pură.

Timpul nu poate mânca conștiința.

Timpul însăși se dizolvă în conștiință.

Așadar, „Mooji, cum pot curăța această
încăpățânată frică de moarte?

Cum pot să mă bucur pe deplin de această șansă
de a fi liberă

în timp ce sunt în corp?

Papaji ți-a spus,: «Pentru a fi liber, tu trebuie
să dispari».”

E adevărat.

Poți să-ți imaginezi, te duci pentru îndrumare
spirituală,

și Maestrul tău îți spune:

„Pentru a fi liber, tu trebuie să dispari!”

Și apoi am zis: „Hei! Hei! Ia-o mai încet acum!

Dar dacă eu dispar, cine mai e acolo pentru a
găsi împlinirea?

Cine e acolo pentru a fi iluminat, dacă eu dispar?

Eu trebuie să fiu aici pentru a mă bucura de
iluminarea mea.”

Așa că mintea e acolo, zicând:
„Hei! Ia-o mai încet aici. Nu, nu, nu!

Îți amintești de mine? Fac parte din asta.

Vreau să fiu aici să primesc premiul.”

Dar el mi-a spus:
„Pentru a fi liber, tu trebuie să dispari”.

„Tu trebuie să dispari.”

Deci cum poate cineva să îți spună că
„trebuie să dispari”?

Cum poți să dispari? Poți să spui „Abracadabra”,

să te lovești în cap și să dispari?

Așa că mintea mea a apărut, ca să se lupte cumva
cu vorbele lui Papaji,

dar deja era prea târziu.

Serul era înăuntru, cuvintele sale ajunseseră
înăuntru

și atinseseră ceva foarte profund.

Dar în timp ce ajungea la această profunzime,
a stârnit egoul.

Și egoul spunea:
„Oh nu! Nu avem... Nu, hei!

Nu, nu accept asta. Tu nu ești Maestrul meu.

Tu nu ești Ramana Maharshi. Știu că nu ar trebui
să fiu aici.”

Toate chestiile astea se zbăteau ca o găină
fără cap.

Dar serul era înăuntru,

pentru că Maestrul nu îi spunea egoului meu:

„Tu trebuie să dispari.”

Vorbele și grația lui, cumva,

au fost injectate dincolo de plexul solar al
apărărilor mele

chiar în miezul ființei mele.
Și s-a detonat acolo.

Și mintea a luat-o razna cu totul, înnebunea.

Și pentru că eu încă mă identificam cu mintea
atunci,

acceptam nebunia asta:
„Oh! Asta nu e...

Oh, sunt atât de furios. M-a insultat.
Și bla bla bla.”

Dar adânc înăuntru se întâmpla ceva care

cumva avea să iasă la suprafață foarte repede.

Și am să îți spun cât de repede.

Pentru că după acel satsang cu Papaji,

m-am dus acasă și am decis să plec de acolo.

Locul unde Papaji trăia se numea Lucknow.

Luck-now (în engleză „noroc acum”),
dar pentru mine am zis, era doar ghinion acum.

N-aveam de gând să accept asta!

Mintea mea spunea încontinuu:
„Oh nu! Plec de aici.”

Eram foarte nervos.

Pe dinăuntru eram ca o mie de cartofi prăjiți
arzând în ulei încins.

Și era o zi foarte călduroasă și am simțit, OK...

A trebuit să îmi las împachetatul pentru moment,

să ies afară să iau niște aer proaspăt.

Și m-am dus în centrul orașului și m-am așezat sub
un copac.

Și după o vreme, stând acolo, doar clocotind
cumva,

am decis să vin acasă.

Și am pornit spre casă să-mi strâng hainele,
să plec din oraș.

și pe drum mergând într-acolo, ceva s-a întâmplat.

A fost ca... [expiră brusc]
Totul a dispărut.

Eu am dispărut. Un „eu” aici înăuntru a dispărut.

E un lucru ciudat de spus, am dispărut.

Am dispărut, pentru că dintr-odată nu am putut
să recunosc

sau să găsesc un context pentru persoana care
am crezut că sunt toată viața.

Mă uitam chiar la mâinile mele

și observam că am o senzație că nu e nimeni în
aceste mâini.

Unde sunt?

Nu am putut să îl găsesc pe „Eu”, dar totuși,
ceva era aici.

Un „Eu” mai mare era aici, care nu putea găsi
„Eu”-l meu istoric.

Nu putea găsi identitatea personală.

Și era atât de puternic.

Este de parcă totul a dispărut

și în acel moment Maestrul meu a apărut, cumva,

de parcă el era totul pentru mine.

Și asta a avut loc în 1993.

Acum îmi aduci aminte de asta, Jennifer.

„Mooji, cum pot curăța această încăpățânată frică
de moarte?

Cum pot să mă bucur pe deplin de această șansă de
a fi liberă

cât timp sunt în acest corp?

Papaji ți-a spus: «Pentru a fi liber, tu trebuie
să dispari».

Eu stau pe o stâncă și nu pot sări.

Știu că dacă nu fac asta, voi rămâne o persoană

și voi crea suferință pentru mine și pentru alții.

Poți să mă ajuți să găsesc pacea cu Adevărul?

Mulțumesc pentru îmbelșugatele tale binecuvântări,
Moojibaba.

Cu dragoste, de la Jennifer.”

Mă voi uita din nou acum la partea asta din
paragraf

care conține tot ce trebuie să știu

și tot ce trebuie tu să spui.

„Mooji, cum pot curăța această încăpățânată frică
de moarte?”

Moartea vine doar pentru corp și pentru persoană.

Moartea vine pentru corp și pentru persoana care
îți imaginezi că ești,

nu pentru ceea ce ești.

„Cum pot să mă bucur pe deplin de această șansă de
a fi liberă,

cât timp sunt în acest corp?”

Cu plinătatea prezenței mele cu tine azi,

nu văd nimic ce stă în cale,

când voi fi terminat de vorbit cu tine.

„Papaji ți-a spus «Pentru a fi liber, tu trebuie
să dispari».”

Nu am dispărut prin vreo acțiune pe care am
făcut-o.

El nu îmi instruia mintea sau egoul să dispară
ca o sadhana (practică spirituală).

Era o comandă.

„Stau pe o stâncă și nu pot sări.”

Conștiința nu are nevoie să sară nicăieri.

Tu ești deja aici,

cu ideea asta că stai pe o stâncă,

o stâncă de unde „trebuie să sar de aici, și să mă
arunc în trezirea mea”.

Dar asta e imaginația minții. OK?
Pentru că oamenii au făcut asta,

s-au dus pe stânci, au sărit din avioane,

au făcut lucruri,
imaginându-și că asta e aruncarea în Sine.

Asta nu este aruncare în Sine.

Tu ești deja Sinele care e conștient de acest
sentiment care

a crescut la un nivel de intensitate, cum că:
„Nu sunt aici încă.

Trebuie să fac ceva,

să ma opresc din a fi persoana care sunt acum,

căci dacă nu sar afară din persoana asta,

atunci voi continua mereu să fiu aici,

și să creez suferință pentru mine și alții!”

Acestea sunt idei!

Tu ești deja Sinele.

Cineva mi-a spus cândva:
„Guruji, sunt gata să fiu Sinele”.

Am spus: „Tu ești deja Sinele.”

Acum mintea spune:
„Nu, nu, nu. Nu mă așteptam la asta.

Vreau să ajung la el.
Vreau să am experiența de a îl găsi!”

Și asta e istețimea și șiretenia minții.

Tu ai fost mereu Sinele.

Nu ai de ales legat de a fi Sinele.

Dar ai, cumva, o alegere să continui să visezi că
nu ești Sinele.

Nu ai de ales în a deveni Sinele.
Tu ești Sinele.

Ai putea avea de ales în a te trezi din visul

în care crezi că nu ești SInele.

Și mintea e vicleană.

Ar putea spune: „Oh nu, nu!
El nu-ți răspunde cu adevărat la întrebare.”

Ție îți răspund!

Și răspunsul la întrebarea ta ești tu.

Dă-mi voie să explic.

„Stau pe o stâncă, și nu pot sări.

Știu că dacă nu fac asta”,

adică să renunț,

poți numi săritura un fel de renunțare.

Și unii oameni au spus Maestrului:

„Renunț la tot. Renunț la jobul meu.

Renunț la educația mea.
Renunț la toate studiile mele.

Renunț la trecutul meu. Renunț la familia mea.

Renunț la religia mea.”

Și Maestrul ar putea spune:
”Foarte bine. Dar mai e un lucru de făcut,

să renunți și la cel care renunță.”

Tu ești acolo tot timpul.

Tu spui: „Stau pe o stâncă, și nu pot sări”.

Te referi la tine ca un fel de entitate,
de persoană,

cu această dorință de a face ceva.

Dar o conștiință mai adâncă în tine

recunoaște că tu ești mult mai mult decât o
persoană.

Persoana e visul pe care îl ai despre tine,

imaginându-și că trebuie să facă ceva pentru a fi
pe deplin ceea ce este.

Ceea ce trebuie tu să faci e să te trezești,
să înțelegi,

și să recunoști Adevărul din cuvintele mele care

arată spre Acela deja în tine.

Sinele nu va fi ceva nou,

nu este nici măcar ceva vechi,

este pur și simplu fără de timp.

„Stau pe o stâncă și nu pot sări.

Știu că dacă nu fac asta, voi rămâne drept
persoană.”

Asta nu e adevărat.

Tu nu ești o persoană.

Chiar și acum, tu doar visezi că ești o persoană.

Aceste cuvinte sunt adevărate.

Ceea ce vorbesc este adevărat,

dar ceea ce auzi, și ceea ce crezi, ar putea anula
ceea ce spun eu.

Dar eu confirm, și susțin ceea ce spun:

Tu ești deja Sinele pe care îl cauți.

Când ți-am spus două lucruri, unul era poezia lui
Rumi,

care îmi place, și pe care am împărtășit-o de
multe ori.

A scris în poezia lui:
„Stând la o ușă bătând”.

Bătând. De ce?
Ca să intru: „Te rog lasă-mă înăuntru”.

„Deodată, ușa se deschide.

Aah! Eu băteam dinăuntru”, spune el.

Cât de uimitor!

El era deja înăuntru, dar își imagina că e afară.

El visează:
„Sunt afară. Te rog lasă-mă înăuntru!

Cineva să o deschidă. Dă-mi voie înăuntru!”

Apoi ușa se deschide.
De ce? Grația.

Grația spune: „El visează,

dar în visul lui, el tânjește să fie înăuntru”.

Așa că ușa se deschide.

Dacă ușa nu s-ar fi deschis, nu ai fi știut
unde ești.

Dar când ușa se deschide, îți dai seama: „Aha!

Eu băteam dinăuntru.”

Tu bați la ușa ta dinăuntru.

Tu ești deja Sinele pe care îl cauți!

Sfântul Francis din Assisi a spus:
„Ceea ce cauți”,

adică Adevărul, Sinele tău,

„este deja locul de unde cauți”.

Și am adăugat la asta,
ceea ce cauți,

adică Sinele tău,
dacă ai găsi ceva, orice găsești,

Sinele tău e încă în spate, privindu-te cum
cauți ceva,

cum găsești ceva, crezând că asta ești tu,

în timp ce Sinele tău a fost mereu aici.

Nu-ți poți crea Sinele.

Sinele tău nu a fost niciodată măcar o milionime
de milimetru departe de tine.

Este tot un vis.

Dar vezi asta?

Poți accepta asta?

Ce te oprește?

Condiționarea, obiceiul, încrederea în mintea ta
pentru mult timp, care îți spune:

„Da, ajungi undeva. Te apropii.”

Dacă ar dura încă 100 de ani,

sau alte 50 de vieți să descoperi Adevărul,

în momentul în care îl descoperi,

nu va fi diferit de acest moment de acum.

Poate mintea ta spune: ”Da, dacă eram cu adevărat
Acela,

nu m-aș simți așa cum mă simt.

Nu aș avea aceste îndoieli.”

Îndoielile vin, întrucât e ca și cum,

dacă i-ai putea da o personalitate minții,

mintea ar spune: „Aha! Încă nu se prinde.

Mai arată-i una. Dă-i altă iluzie!”

Pentru că am fost cumva învățați, prin
condiționare,

condiționați să acceptăm mintea,

și jocurile minții au fost în mod organic
conectate cu tine.

Așa că tu crezi toate aceste gânduri,
dar ele nu sunt adevărate.

Și toată lumea care s-a trezit,

a ajuns să vadă: „Dar este doar mintea”.

Mintea ta îți spune:
„Uite, uite! Mergi sus pe deal!”

Tu alergi pe deal.

„OK, pe aici în jos!”
Tu alergi pe aici în jos.

„OK, urcă-te în acest copac.”
Tu te urci în copac.

„OK, relaxează-te. Respiră de câteva ori.”
[gâfâind]

„Acum ești bine. Dă-te jos din copac.”
Tu te dai jos din copac.

„OK, sari în râu.” [imită săritul]
„Înoată!” [gâfâind]

Asta facem toată viața, îți spun.
[râde]

Mintea spune: „Bine!”

„Minte, vreau doar să mă duc acasă. Vreau să fiu
cine sunt.”

„Ești foarte aproape. Continuă să înoți mai tare.”
[gâfâind]

„OK. Dar ar trebui să fi ajuns deja.”

„Nu. doar următorul râu. Vino. Sus, sus, sus!
Următorul.” [imită plonjarea]

Facem asta. Toți facem asta.

Dar nu înțelegem gluma. Nu o vedem.

Nu vreau să o limitez la o glumă.

E o glumă când descoperi.

Când descoperi, te gândești: „Oh Doamne!”
[râde]

Este o glumă când te prinzi.

Nu e o glumă când nu te prinzi.

Când nu te prinzi, spui:
„Viața este atât de crudă!

De ce e viața atât de aspră?

De ce îmi face Dumnezeu asta?”

Vreau să îți văd fața din nou.

[Mooji] Vorbește-mi. Te văd.

[I.] Este obositor, exact ce tocmai ai descris,

alergatul și căutatul.

[I.] Locul... Mă poți auzi?

[Mooji] Da, pot, foarte clar.

[I.] Locul în care rămân prinsă

este când văd că cei dragi mie,
îi voi pierde.

Persoana mea va pierde asta.
Și aici e unde rămân prinsă.

Văd clar anumite convingeri pe care le am
despre mine,

pot să văd aceste lucruri,

dar atunci când vine vorba de a-i pierde pe cei
pe care îi iubesc, atunci devin foarte mică,

cum am descris în scrisoare, mă retrag în felul
ăsta de...

ca în armată, când sunt îngrămădiți la pământ.

Și văd asta. Văd asta. Și asta...
[râde] Văd asta.

[M.] OK. Vezi asta acum, așa cum vezi un film,

așa cum vorbești despre asta acum,

nu experimentezi asta chiar în timp real,

ci te uiți la filmul despre asta.

În același fel, chiar în timp ce se întâmplă,
vezi asta,

dar nu recunoști ceea ce vezi,

nu recunoști distanța ta față de asta,

din cauza puterii identității tale.

Și frica de a-ți pierde familia, sau a-i pierde pe
cei dragi

îți întărește strânsoarea, și te agăți de lucrul
greșit,

te agăți de lucrul care generează frica.

[M.] Poți vedea asta?
[I.] Da.

[Mooji] De unde vezi asta?

În locul de unde vezi asta, de unde te uiți,

chiar acum, e vreo frică acolo?

[I.] Nu. [râde]

[Mooji] Îmi poți spune asta acum.

A fost vreodată vreo frică acolo?

Nu te uita spre persoana ta.
Uită-te la privirea ta.

Uită-te la mediul din care te uiți.

Abilitatea de a te uita la persoana ta

și la viața persoanei tale apare în fața Aceluia.

Dar Acela, este Acela implicat în asta,
acest loc pur de observare?

[I.] Nu.

[Mooji] Îți imaginezi asta?

[Mooji] Sau vezi asta?

[I.] Văd, ca un film.
[Mooji] Da.

[I.] Și este ca atunci când simt frica...

[Mooji] Ai creat acest loc?

[I.] Eu doar sunt aici.
[Mooji] Tu doar ești aici.

[Mooji] Poate să plece?

[I.] Nu.
[Mooji] De ce?

[I.] Așa cum filmul are un început și un sfârșit,

eu percep asta.

[Mooji] Da. Deci, cum se simte chiar acum?

Cum ești chiar acum, fiind unde ești aici,

conștientă de unde ești aici?

[Mooji] Nu te uita la film chiar acum!
Doar fii aici.

[Mooji] Cum este aici?

[I.] Spațiu.

[Mooji] Este vreo posesiune aici?

[I.] Nu.

[Mooji] Este vreo frică aici?

[I.] Nu.

[Mooji] Visezi?

[I.] Nu.
[Mooji] Nu.

[Mooji] Poate asta să dispară?

[I.] Îmi simt mintea cum vine și spune: „nu știu”.

[M.] Da. Dar ești conștientă de asta.

Mintea ta este ca un alt nor, o vezi.

Când e gălăgioasă, e gălăgioasă,
dar nu poate continua să fie gălăgioasă.

Pleacă și vine pleca sub o altă formă.
Va veni și va pleca.

Trebuie să ajungi să recunoști că,
aceasta poate fi o trăsătură pentru un timp,

dat asta nu este Acesta!

Mintea va continua să apară sub diverse forme.

Își va schimba hainele, și va veni în forme
diferite,

dar nu-ți poate intimida decât identitatea
personală.

Chiar acum, care e identitatea ta?

Cine ești tu?

[I.] Eu doar sunt.
[Mooji] Ce?

[I.] Eu sunt.
[Mooji] Doar „Eu sunt”. Da.

[Mooji] Ești un rol pe care îl joci?

[Mooji] Joci un rol?
[I.] Nu.

[Mooji] Fugi de familia ta, fiind așa cum ești
acum?

[I.] Nu.
[Mooji] Nu.

[Mooji] Vezi, acest zâmbet, această față este fața
pe care ei trebuie să o vadă.

[Mooji] Înțelegi?

Nu ți-am oferit o experiență.

Doar te-am ajutat să îți arăt

unde ești cu adevărat, realitatea ta.

Nu este ceva ce creezi.

Persoana este creată, din condiționare,

și atât de mulți alți factori o creează.

Și nu este niciodată stabilă.
E mereu schimbătoare.

Dar acesta este Sinele tău necreat.

Și este mereu stabil.

Este mereu pașnic.

Este mereu adevărat.

Este mereu iubitor.

Este mereu deschis.

Și este nemuritor.

Asta am vrut să împărtășesc cu tine,

măreția și perfecțiunea Sinelui tău adevărat.

Este personal?

[I.] Nu.
[Mooji] Minunat. Minunat.

[Mooji] Cele mai multe probleme apar în viață,
pentru că luam viața prea personal.

Uneori te gândești că dacă ești impersonal,

înseamnă că nu-ți pasă.

Asta nu e adevărat!

Când privești din acest loc de detașare,

ești mult mai puternic, mai înțelept,

mai prezent, mai viu!

Și acesta este cel mai mare dar pe care familia ta
îl poate primi.

Fără ca tu să dai, tu ești darul tău pentru ei.

Și doar onorează-ți Sinele.

[Mooji] Nu-ți fac un compliment.

[Mooji] Doar îți arăt Adevărul tău.

Nu pot să îți dau Adevărul tău.
Tu ești Adevărul tău.

Eu pot doar să îți arăt ignoranța și
neînțelegerile.

Și ele vor continua să vină.

Vor continua să vină, dar nu le privi drept
dușmani.

Privește-le astfel: „Ele vin să mă testeze,

să vadă unde mă complac încă în starea
de persoană,

pentru că acolo e unde simt durere”.

Dar privește de aici.

Continuă să observi de aici,
și fii conștientă de observarea ta,

și toate astea vor dispărea.

Ai făcut vreun pas pentru a fi aici?

Ai sărit de pe o stâncă? Nu.

Frumos!

Plin de frumusețe.

[Mooji] Ah! Da. Da. Da!
[râsete]

[I.] Mulțumesc, mulțumesc.
[Mooji] Te iubesc atât de mult.

[I.] Te iubesc, Mooji.
[Mooji] Cine stă lângă tine?

[I.] Habea.
[Mooji] Bună dragă, mă bucur să te văd.

[Prietenă] Sunt foarte, foarte bucuroasă pentru
acest timp anume.

[Mooji] Minunat.

[P.] Pot simți că

sangha devine din ce în ce mai puternică prin Zoom
și...

E atât de multă interacțiune cu Sahaja,

cu Sangha din UK, cu Sangha din Germania,
toți împreună.

[P.] Sunt atât, atât de bucuroasă pentru asta.

[P.] Este o mare șansă pentru noi toți.

[Mooji] Mulțumesc. E atât de minunat să vă aud și
doar să vă văd.

Și minunată, minunată scrisoare, Jennifer.
Mulțumesc.

[I.] Mulțumesc, Mooji.
[Mooji] Minunat.

[Mooji] E bine.

Cred că e timpul pentru o mică pauză de ceai.
Scurtă, scurtă.

Stai cu mine. Nu pleca.

Nu știu, poate, unii oameni vor să se ducă sa pună
apa la fiert,

dar ceaiul meu e deja făcut. OK?

[Mooji] Da, aici e, cred, niște ceai rooibos
din nou.

[Mooji] Mulțumesc. Doar niște picăturele de ochi.
Ochii sunt un pic uscați.

Camera e un pic călduroasă azi, și luminile,
cumva,

creează o uscăciune în ochi.

Nu plâng.

De fapt plâng de bucurie pe dinăuntru,

dar poate doar o maschez cu picăturile de ochi,
nu știu.

Mă bucur atât de tare să te întâlnesc acum,
Jennifer,

într-un fel atât de minunat.

Și e așa înălțător, așa inspirator,

sunt convins că pentru atât de mulți oameni,

să vadă pe cineva care e însăși...

Ca o frumusețe ascunsă, înăuntrul tău.

Și dacă e un păcat în viață,

e că ne putem trăi viața fără a descoperi această
bijuterie.

Și ce e această bijuterie?

Propriul tău Sine!
[râde]

Uimitor, uimitor, uimitor!

Copyright © 2020 Mooji Media Ltd.
Toate drepturile rezervate.

Nicio parte a acestei înregistrări nu poate
fi reprodusă

fără acordul expres al Mooji Media Ltd.