Incredible Creatures That Defy Evolution DVD 1 2000

Te-ai uitat vreodată la frumusețea și
complexitatea vreunui animal,

pasăre sau pește...

și să te întrebi:

„Ar putea, într-adevăr, acestea să fi
fost create prin procesul evoluției?"

„Ar putea timpul și șansa
să fie însumate..."

„și să ne dea toate frumusețile
pe care le vedem în natură?"

Bună! Sunt David Hames

și în următoarele minute vom
privi îndeaproape câteva animale,

dar vom spulbera exact acea idee.

CREATURI INCREDIBILE
CARE SFIDEAZĂ EVOLUȚIA

Vreau să vi-l prezint
pe dr. Jobe Martin.

Dr. Martin are un portofoliu
foarte interesant.

A fost profesor la
colegiu și stomatolog.

A lucrat chiar în echipa de stomatologi
a președintelui Johnson pe Airforce 1,

pe avionul prezidențial.

Dar în ultimii 20 de ani, dr. Martin
a prezentat studenților...

incredibilele animale
care sfidează evoluția.

Dar nu întotdeauna a fost așa.

Dr. Martin este un om de
știință în domeniul medical,

și cândva credea teoria evoluționistă.

Evoluționismul, după cum am fost
învățat: totul a început cu Big Bang.

Se afirmă că acest Big Bang a explodat
expulzând gaze de hidrogen, îndeosebi,

și cumva gazele s-au transformat în praf

și praful s-a condensat,
formând planeta Pământ.

Evoluționiștii spun că
a început să se usuce

și de-a lungul a milioane de ani de
activitate vulcanică a produs apa

și apoi, într-un mic lac, format din
această apă, undeva pe planeta Pământ,

aceste chimicale anorganice
s-au adunat împreună

și au fost combinate de un
fel de raze X sau altceva

și dintr-o dată a apărut această
particulă de viață.

Și ei spun că asta s-a întâmplat
acum 3,5 miliarde de ani.

Și că apoi acea particulă de viață, cumva,
după 3 mil. de ani, a devenit prima celulă

Ceea ce a fost undeva acum
600 milioane de ani.

Iar mai apoi, progresiv, aceasta
a devenit... frumoșii de voi.

Tradiția științifică a dr. Martin a trecut
printr-o evoluție sau mai exact: revoluție

alăturându-se echipei colegiului
stomatologic Baylor ca profesor.

Acesta a fost începutul
evoluției unui creaționist.

Și astfel, în 1971, am plecat la Baylor,
în Dallas și mi-am ținut prima lecție.

Și aceasta a fost „Evoluția dintelui".

Și am vorbit despre cum solzii peștilor au
migrat gradual în gură și au devenit dinți

și câțiva studenți au venit la mine
în acea zi și m-au întrebat:

„Dr. Martin, ați studiat vreodată
afirmațiile științei creației?”

Ei, asta a fost în 1971 și
nu auzisem vreodată despre asta.

Pe atunci eram creștin de vreo 5 ani și
mă gândeam: oare de unde vin ăștia?

Niciodată nu auzisem despre asta și
am zis: „Sigur, voi studia asta cu voi."

Mă gândeam că, fiind un tânăr
profesor în kaki, îi voi spulbera.

Ei, bine... mi-au cerut să încep să
studiez premisele evoluționiștilor.

Și în toți anii, în cei 8 ani
de educație științifică,

niciodată nu am avut un profesor care
să îmi vorbească despre vreo premisă.

Și ne-am uităm peste premise și
mi-am dat seama că se fac niște afirmații

pentru care premisele nu sunt valabile!

Când spun că rocile sunt foarte
vechi și altele asemenea.

Apoi mi-au cerut să încep
să studiez niște animale

și să văd dacă acestea
ar fi putut evolua.

Primul lucru pe care l-am studiat a fost
o gâză numită „gândacul bombardier"

Această mică insectă are aproximativ 12 mm
și produce un amestec chimic exploziv.

Am început, deci, să mă gândesc:
„Bun, cum ar fi putut asta evolua?"

Să spunem că evoluția este adevărată și
evoluezi, dar nu ai un mecanism de apărare

pentru că acela e mecanismul de apărare al
gâzei, deci dacă evoluționismul e adevărat

ar fi trebuit ca acesta
să fi evoluat cumva.

Deci când explozia apare pentru
prima dată, ce se întâmplă cu gâza?

BUM!!!

Spulberă gâza. Deci, bucăți din
gâza spulberată nu evoluează.

Atunci cum s-ar putea întâmpla asta?
Ei bine,

aceasta nu se autodetonează;

are o altă făbricuță de chimicale în
interiorul ei, care produce chimicale.

Gâza presează catalizatorul, astfel încât
atunci când injectezi unul în celălalt,

sunt ca un „nitro", obții explozia.

Prima dată când produce acea substanță,
din nou, se autodetonează iar.

Dar nu o face. De ce?

Pentru că are o cameră de ardere
ca un scut de azbest.

Și chiar și atunci s-ar autodetona dacă
nu ar avea pe unde să ghideze explozia.

Așa că are două duze pe care le
poate îndrepta în orice direcție.

Să vedem. Păianjenul vine din lateral.
Nu are timp să se întoarcă și să tragă.

Poate doar să își ia arsenalul,
să elimine și să tragă.

Astfel tot ceea ce auzi din explozia micii
gâze, ascultând ca om, este doar „POC”,

dar oamenii de știință au rulat
acea explozie cu încetinitorul

și este ca un „TRRRT”.

Este ca mii de miniexplozii secvențiale.

Dar sunt atât de rapide încât tot
ceea ce auzi este doar un POC.

Deci te gândești:
„De ce ar fi așa?"

A fost un lucru interesant pentru oamenii
de știință care au studiat această gâzuță,

de la univ. Cornell, alții din alte părți

și ceea ce au descoperit a fost că
dacă ar fi fost un singur POC mare,

dacă ar fi tras, de ex., într-un păianjen,
s-ar fi proiectat pe sine însăși de acolo.

E ca pornirea unui motor cu
reacție, jetul o propulsează.

Dar de vreme ce este vorba
de o explozie secvențială,

își poate păstra poziția cu piciorușele.

Cum ar explica evoluția
o explozie secvențială?

Această gâzuță dă peste cap
toată teoria evoluționistă.

Nici vorbă ca un proces lent, gradual,
să producă această mică gâză.

Nu e posibil nici ca cea mai nouă teorie
evoluționistă, cea a echilibrului punctat,

care spune că evoluția a avut loc foarte
rapid, să explice apariția acestei gâze.

Am început să îmi pun problema: „Cum a
putut acest animal aparte să evolueze?"

Era nevoie de toate părțile, era nevoie
de toate deodată sau nu aveam animalul.

Și stomacul meu a început
să se frământe.

Dacă vreau să fiu sincer,
soția mea v-ar spune

că stomacul meu s-a frământat
timp de cinci ani.

Mi-a luat 5 ani de frământări
ca să-mi schimb gândirea.

De la a gândi în mod evoluționist
la a gândi mai degrabă că

acest animal sau această mică
creatură sau gâză sau ce o fi

a fost creat în formă completă,
exact așa cum e,

pentru că aceasta era împotriva a
tot ceea ce am învățat.

Știți că cel mai puternic animal
din lume este de fapt gâza?

De fapt, la un test, gâza rinocer a cărat
în spate de peste 850 de ori greutatea ei.

Ar fi ca și cum eu aș încerca
să car 65000 kg.

Nu cred...

Acum să aruncăm o privire la
cel mai înalt animal din lume.

Girafa este înaltă
de aproximativ 6 m.

Ca să primească sânge în partea superioară
a gâtului lung, împotriva gravitației,

girafa trebuie să aibă o pompă
puternică și aceea este inima ei.

Dar inima girafei
poate avea până la 75 cm.

O pompă mare și puternică.

Acum. Se plimbă pe aici, trăindu-și viața,
totul e în regulă,

dar dintr-o dată, această creatură
de 6 m decide: am nevoie să beau apă.

Așa că se apleacă
să bea apă.

Acum avem o problemă.

Pentru că acum această pompă

în loc să pompeze împotriva
gravitației pompează în sensul ei.

Și așa inima dă un jet puternic,
sângele zvâcnește în josul gâtului,

lovește creierul strivindu-l.
Și astfel își spulberă creierii. (!)

Deci moare și se
gândește în sinea ei:

„Ar trebui cumva să-mi evoluez ceva,
ca să-mi rezolv problema."

„Când vreau să beau apă
îmi zbor creierii."

Da, știm că creaturile nu evoluează.
...Și nici nu își zboară creierii.

Pentru că atunci când se apleacă, are mici
robinete în artere, ca niște valve.

Acestea se închid.

Dar ultima pompă este
după ultima valvă.

Așadar, este de ajuns să injecteze puțin
sânge în creier, dar nu merge în creier.

Ultima pompă împinge sângele
într-un țesut buretos sub creier.

Și acest burete se umflă ușor și girafa nu
își zboară creierii ca să bea niște apă.

Acum vede o zebră alergând dintr-o
parte și ea doar o ignoră,

dar vede un leu venind
din cealaltă parte.

„O, leul o să mă mănânce,
trebuie să dispar!"

Apropo, cum face diferența?

Evoluționiștii nu ne pot explica asta dar
adevărul e că vine leul și mânâncă girafa.

Așa că girafa se ridică, sare în sus
și aleargă vreo cinci pași și moare.

Nu are îndeajuns
oxigen în creier.

În timp ce e acolo moartă
leul o mănâncă.

Acum ea se gândește:
„Trebuie să evoluez!"

„Am problema asta: mor atunci
când mă ridic repede."

Dar bineînțeles că nu o face.
De ce?

Pentru că Dumnezeu a creat-o.
Deci, când începe să își ridice capul,

micii robineți, micuțele valve
din artere sunt deschise,

iar buretele de sub creier stoarce ușor

ultimul jet de sânge oxigenat,
împingându-l în creier.

Sunt mici valve în venele care coboară
pe gât în jos, acestea se închid,

iar când girafa e cu capul sus
și aleargă, totul este bine.

Presiunea sanguină este bună
și ea se simte bine.

Ei bine, cum ar
fi evoluat asta?

Ea are nevoie de toate acele
componente, toate la un loc,

toate în același timp, toate
deodată sau este moartă.

Și astfel eu cred că girafa este
o altă dovadă a unui designer.

Avea nevoie de cineva să o
proiecteze exact așa cum este.

Cea mai înaltă girafă cunoscută
a fost numită George.

Trăia la grădina
zoologică Chester din Anglia.

George atingea înălțimea de
6 m la vârful coarnelor.

Un alt lucru interesant la girafe:
ele nu au corzi vocale.

Iată o pasăre pe care
o vezi în jurul casei tale.

Dar după ce te uiți mai îndeaproape
s-ar putea să ți se pară de necrezut.

Ciocănitorile sunt niște
păsărele foarte speciale.

Ciocul ciocănitoarei este
de o forță industrială.

E mai puternic decât
ciocurile altor păsări.

Ea are picioare speciale.

Cele mai multe păsări au 3
degete în față și unul în spate.

Ciocănitoarea are 2 degete
în față, 2 în spate.

Și așa se poate cățăra pe
trunchi, pe trunchi vertical.

Poate urca drept, poate să coboare, poate
merge lateral, se poate cățăra unde vrea.

Are niște pene
speciale la coadă.

Acestea sunt deosebite
de penele altor păsări:

mai rezistente, mai spongioase
foarte puternice și dure.

Pentru că se ancorează cu cele
2 picioare și cu penele cozii.

Așa că face o gaură, își fandează
penele cozii și dă cu capul de copac.

Ai crede că dl. ciocănitoare ar merge
acasă și i-ar spune d-nei ciocănitoare:

„Whaa! Am durerea asta de cap.
Toată ziua am dat cu capul de copac."

Dar nu o face. De ce?

Pentru că Dumnezeu l-a creat
cu echipament special.

De exemplu: între cioc și craniu
există o bucată de cartilagiu

ce acționează ca un
amortizor de șocuri.

Craniul este cel mai gros os raportat la
greutatea corporală, dintre animale.

De altfel neurochirurgii studiază
creierul ciocănitorilor,

cum este acesta fixat, pentru a ajuta
pe accidentați cu traume craniene

cărora trebuie să le
fixeze înapoi creierul.

Și ei studiază ciocănitori.

Ciocănitoarea cu craniul tare, cu
amortizor de șoc, cu ciocul ei puternic,

cu penele cozii și cu picioarele ei, e
echipată, cu excepția unui lucru:

odată ce face gaura
trebuie să scoată afară insecta

pentru că aceea îi e prânzul.

Dar cum va face?

La cele mai multe păsări limba
iese până la vârful ciocului.

Limba ciocănitoarei iese cu
4 cm în afara ciocului.

De ce? Pentru că va face o gaură,
va găsi tunelul insectei,

își va strecura limba înăuntru
și va trage insecta afară.

Acum ar trebui să spui:

„Mi-aș putea introduce limba în gaura
din copac și să trag afară insecta?"

Bineînțeles că nu.

Cum face atunci ciocănitoarea?

Ei bine, Dumnezeu a făcut ciocănitoarea
cu țepi pe vârful limbii.

Și ea, literalmente, înjunghie larva,
pentru că aceasta nu vrea să iasă.

Și dacă aceasta nu este suficient,
are în limbă o făbricuță de lipici

care produce cu precizie exact lipiciul
potrivit pentru a lipi insecta,

lipici ce nu se lipește de ciocul ei.

Și așa trage insecta în gură.

Acum avem o problemă
(Dacă evoluția este adevărată)

Să zicem că în sute de mii de ani
ciocănitoarea a dobândit toate astea,

își lipește limba de-o
insectă, apoi o înghite.

Dar ce se întâmplă cu limba?
Își înghite limba (!)

Moare.
Se autostrangulează.

Dar nu o face. De ce?

Pentru că atunci când introduce
insecta în gură...

are o altă făbricuță care produce
solventul cu care dizolvă lipiciul.

Deci dizolvă lipiciul, desprinde
insecta, înghite insecta...

Dumnezeu a făcut-o așa!

Ciocănitorile, când ciocănesc, își deschid
ochii între fiecare două ciocănituri

și se concentrează, țintesc din nou,
închid ochii și apoi lovesc.

Deci tu auzi o ciocănitoare
care face DRRR! DRRR!

De fiecare dată când auzi acel DRRR!

După fiecare ciocănitură își
deschide ochii, se concentrează,

țintește cu ciocul și lovește copacul.
De ce?

Se credea că doar pentru
a evita așchiile.

S-a măsurat forța impactului
dintre capul ciocănitoarei și copac

și forța e atât de mare încât, dacă nu ar
fi închis ochii, aceștia ar fi sărit afară

Deci te-aș întreba:
ai văzut vreodată o ciocănitoare oarbă?

Nu. Ele niciodată nu greșesc.
Niciodată.

O ciocănitoare deosebită,
ciocănitoarea verde europeană.

Eu cred că este unică
în tot regnul animal.

Nu știu sigur, dar cred
că ar putea fi așa.

Limba ei este diferită de oricare
alta, din câte știu eu.

Limba noastră începe la baza gâtului, urcă
și se continuă în față spre exterior.

Limba ei începe la baza gâtului, coboară
pe gât în jos, urcă prin partea din spate

până în creștetul capului pe sub piele,
iese printr-o găurică dintre ochi,

intră într-una din nări iar
apoi iese în afară prin cioc.

Și tu ar trebui să întrebi:
cum a evoluat aceasta?

Le-am adresat evoluționiștilor
această întrebare.

Am zis: spuneți-mi voi cum și
de unde vine această limbă?

N-au nici o idee.
Nu pot să-mi spună.

Am zis: voi îmi spuneți că această
pasăre a evoluat dintr-o altă creatură,

dar nu este nici o alta cunoscută
cu o astfel de limbă.

Cum s-a întâmplat?
N-au nici o idee.

Deci ce-aș putea eu spune,
creaționist fiind?

Zic: Dumnezeu a creat ciocănitoarea
Și cred că a creat-o...

pentru a arunca o provocare
comunității evoluționiste.

Deoarece pe măsură ce studiază
această mică pasăre, ei știu că

nicidecum acest lucru
n-ar fi putut evolua.

Dar aceasta ne duce exact la pasajul
din Romani, 1:18,19 care spune că

pe măsură ce oamenii studiază creația,
studiază ceea ce Dumnezeu a creat.

Pentru că, însă, ei sunt nesinceri,
vor înăbuși adevărul,

vor ascunde dovezi.

Și eu cred că este exact
ceea ce se întâmplă.

Cred că sunt oameni foarte inteligenți
care studiază știința și o fac foarte bine

dar dintr-o dată ajung într-un punct
unde trebuie să decidă:

acest lucru s-a întâmplat cumva
într-o lungă perioadă de timp

sau... cu siguranță arată ca și cum
s-ar fi putut întâmpla doar... BANG!!

Exact așa cum este.

Deci, dacă descoperă: „Hei! Nu am cum să
descriu asta în termeni evoluționiști",

ei sunt puși în fața celeilalte opțiuni,
care e: poate un designer și un creator.

Iar ei spun:
„Eu nu vreau să merg în direcția aceea."

Astfel ei înăbușă acea evidență.

Și astfel, multe lucruri pe
care eu le-am studiat,

a trebuit să căutăm doar pentru
a găsi informații despre ele,

pentru că nu sunt în
tratate științifice.

Ei pur și simplu nu le pun.
Pentru că n-au cum să le explice.

Și astfel, pur și simplu le ignoră.

O altă pasăre, care i-a atras atenția
dr. Martin, trăiește în Australia.

Este o pasăre mică, în Australia.

Se numește „pasărea incubator australiană"

Unii oameni o numesc
„făuritorul de movile"

Uneori este numită
„curcanul perie".

Sunt specii diferite, dar noi vom vorbi
doar despre una

La această pasăre, pe aprox. 1,5-2 Kg
femela are două îndatoriri.

Prima este să examineze cuibul
și să verifice dacă va fi bine.

Masculul construiește cuibul
iar femela îl verifică.

Acum tu ai spune: ce-i așa mare lucru?
Ea va verifica cuibul.

Ei bine, acest cuib nu e obișnuit.

Unele cuiburi au fost măsurate ca având
15 m în diametru și 6 m în înălțime.

Unele dintre ele sunt
săpate în murdărie.

Deci este imens. De aceea se numesc
„făuritorii de grămezi".

E ca o imensă grămadă de
frunze uscate și paie.

Deci ea vine și sapă acolo apoi iese și îi
spune d-lui pasăre: „Acesta nu îmi place."

Atunci el spune: bine, așteaptă
câteva luni. Îți voi construi altul.

Și el construiește altul.
Să zicem că acesta îi place.

Acum ea trece la îndatorirea numărul doi.

Și aceasta este să facă ouă.

Ea face câte un ou la fiecare
trei zile, timp de șapte luni.

Și este o pasăre de 1,5-2 Kg iar
ouăle sunt fiecare aproape de 230 g.

Sunt aproape la fel de mari
ca un ou de struț.

„Imposibil! Imposibil!
Este moartă!”

Adică nu poate așa ceva!
...Dar ea poate.

La această specie, femela face
un ou cu coaja foarte groasă.

Și acesta are pori.

Ouăle tuturor păsărilor au pori,
așa respiră puiul.

Dar la aceasta porii sunt formați
ca niște conuri de înghețată.

Vârful conurilor este în partea
de dinăuntru a cojii.

Deci, pe măsură ce puiul se
dezvoltă în interiorul cojii,

ajunge la o zi în care nu
poate lua îndeajuns aer.

Face: „Hh! Hh! Nu pot
lua îndeajuns aer."

Și astfel începe să răzuiască, să
zgârie stratul interior al cojii.

Iar aceasta face
găurile mai mari.

Crește conul de înghețată.
Acum poate respira.

Și face asta tot timpul până când,
în final, iese afară din coajă.

Masculul are grijă de cuib.

Femela, după ce face ouăle pleacă,
iar acum el are grijă de cuib.

Acum ai spune:
„Păi, asta e o problemă mare?"

Ei bine, da.

Pentru că fiecare specie are
diferite aptitudini pentru cuib.

Despre aceasta voi vorbi.

Masculul păstrează cuibul la
33ºC timp de șapte luni.

Iar dacă variază mai mult decât un grad,
în oricare parte față de 33ºC, puiul moare

Deci, tăticul pasăre e acolo în fiecare zi
sapă cuibul și verifică temperatura

și oamenii de știință nu sunt
siguri cum asigură temperatura.

Dar el o verifică: „Ho! Sunt 34ºC,
este prea cald. Trebuie să fac ceva."

Așa că aleargă repede înapoi și
încearcă să pună nisip deasupra

pentru a se reflecta mai
multă lumină de la soare.

Are moduri diferite de a face asta.

Totodată păstrează cuibul
la 99,5% umiditate.

Dacă coboară la aprox. 80% puiul
se deshidratează. Oul se usucă.

Trebuie să păstreze cu
strictețe 99% umiditate.

Deci 33ºC, 99% umiditate.

Este imposibil pentru o
pasăre de 1,5-2 Kg.

Când puiul eclozează din
ou are deja toate penele.

Din câte știu este singura pasăre care
e gata de zbor.

Dar nu poate zbura pentru
că e sub grămada de frunze și paie.

Nimeni nu hrănește
această pasăre mică.

Tati nu hrănește pasărea,
mami nu o hrănește.

Puii ies din ouă și cumva ei știu:
„Trebuie să ies de-aici."

Deci se întorc pe spate și încep să zgârie
crenguțele și frunzele de deasupra lor.

Acestea vor cădea pe piept. Își scutură
pieptul, le aruncă jos cu aripioarele,

apoi iar sapă, acestea cad,
le scutură, le aruncă jos.

Trebuie să sape trei zile pentru
a ieși afară din cuib.

Și nimeni nu le-a spus să facă asta.
Nimeni nu le-a spus să plece.

„Încotro, în ce parte să merg?"
Dar cum știu asta?

Evoluția nu poate
explica lucruri din acestea.

Deci, iese din cuib și nimeni
nu-i arată ce să mănânce.

El pleacă, știe ce să mănânce, știe
cum să prindă și să găsească.

Iar apoi, anul următor, masculul
va construi cuibul.

Dar tăticul pasăre
nu i-a arătat cum.

El începe să construiască o movilă singur
deși nimeni nu i-a arătat cum să facă.

Este o minune.
Este chiar o minune.

Și te uiți chiar și la o pasăre cum ar fi
„pasărea incubator australiană" și spui:

„Cum ar putea evolua așa ceva?"

Dacă această poveste evoluționistă este
adevărată cum se poate întâmpla așa ceva?

Aș spune:
„Doar Dumnezeu ar fi putut face asta."

Iată ceva ce scoatem din frigider,
mulți dintre noi, în fiecare dimineață.

Dacă iei un ou și îl pui în apă caldă
vei vedea ieșind bule de aer.

De ce vezi acele bule?

Pentru că sunt mici găurele
pe tot cuprinsul cojii.

De fapt sunt cam 10.000
în coaja unui ou de găină.

Acele găuri sunt acolo
pentru ca puiul să respire,

pentru că pe-acolo își primește aerul,

să poată elimina
deșeurile în afara cojii,

Deoarece, pe măsură ce se dezvoltă puiul,
va mânca gălbenușul

și rezultă deșeuri,
apă și altele de care nu are nevoie

și trebuie să poată să scoată
deșeurile în afara cojii sau...

De exemplu, doar apa, pe care trebuie
s-o elimine: s-ar îneca,

chiar acolo în coajă.

Cum explici toate mecanismele complicate

și sincronizarea perfectă necesare
ca un ou să se dezvolte

așa încât toate
acestea să aibă loc?

La fiecare pas,
puiul ar fi mort fără ele.

Totul trebuie să se întâmple într-o zi
anume, într-o anumită ordine

și sincronizarea trebuie să fie
perfectă sau ai un pui mort.

Dacă ai fiert vreodată un ou,
ori ai mâncat ouă fierte tari,

ai observat că în interior
este un fel de membrană.

Membrana trebuie să fie acolo și vom
vorbi despre asta într-un minut.

Dar la un capăt oul este plat.

Și arată de parcă puiul nu
a umplut complet oul.

Ei bine, acela este un loc
special numit „sac aerifer".

Deci acum luăm toate aceste
părți și le punem împreună

și avem un ou fertilizat,
iar acum puiul se dezvoltă.

În a 5-a zi inimioara lui funcționează,

vase de sânge au crescut în afara puiului,

două dintre acestea au urcat
și s-au prins de membrană.

Și acelea sunt cele prin care va respira,
prin care își va primi aerul.

Aerul vine prin pori, prin găurile
din coajă până la membrană,

iar apoi membrana transferă oxigenul
la arteră, care intră în pui.

Apoi celălalt vas care se prinde
de membrană elimină deșeurile,

așa că este un proces în care unele
intră iar altele ies din coajă.

Încă două vase de sânge
se prind de gălbenuș

și așa se hrănește el.

Și pe măsură ce trăiește în găoace
se mărește și nu mai are suficient aer

și asta este în cea de-a 19-a zi.

În acest timp i-a crescut un dinte mic
pe vârful ciocului numit „dinte de ou".

Nouă în general ne cresc dinții
înăuntrul gurii nu pe cioc,

dar puiul are acest „dinte de ou".

Și în a 19-a zi face cu acesta o găurică
în zona plată a oului

unde se află aerul, numită „sac aerifer".

Acum puiul are aer pentru șase ore.

Noi când înotăm și ajungem
pe fundul piscinei și nu mai avem aer

și ne ridicăm la suprafață,
zicem: „Ha! Am reușit."

De obicei stăm acolo, ne relaxăm,
respirăm un timp...

Ei bine, puiul nu!

Deoarece, când puiul intră
în sacul aerifer, și face: Hh! Hh!

"N-am suficient aer."

Și găurește sacul în ziua a 19-a, nici mai
devreme nici mai târziu, altfel e mort.

În a 19-a zi!

Intră în acel sac.
Acum are șase ore.

Acum, oare stă acolo și respiră
acel aer sau spune:

„Trebuie să fac altceva cu aerul acesta."
Asta și spune.

„Trebuie să sap o găurică și să
folosesc aceste șase ore de aer."

„Am șase ore să fac o
găurică prin găoace."

Și acum el respiră
din a 19-a până în a 21-a zi

prin această găurică din înveliș.

A 21-a zi este ziua în care
el iese afară din găoace.

Între timp, sistemele care
erau prinse de membrană

și sistemele care erau
prinse de gălbenuș,

toate acele vase au început să se
desprindă, să se detașeze

și când puiul iese afară din găoace,

uneori s-ar putea să aibă
vase de sânge atârnând pe undeva,

sau așa ceva.

Dar adevărul e că pentru el e ca și
cum și-ar fi dat jos costumul spațial.

Și e gata de plecare.

Deci iese din găoace în ziua a 21-a,
dar fiecare pas din acest interval

a trebuit să se sincronizeze perfect
și a trebuit să se realizeze perfect

și când iese afară e
o entitate distinctă.

Nu e nici o greșeală.
Acesta e un pui.

E ceea ce vedem
în întreaga natură.

În fosile și în creaturile vii.
E chiar distinct, identificabil.

Le putem eticheta:
„Aceea este o vacă, acela este un pui."

Deci eu cred că aceasta e încă o dovadă
că Dumnezeu a făcut totul,

inclusiv puișorii,
exact așa cum sunt.

Uau! Micul dejun nu
va mai arăta la fel.

Știați că într-un test oficial
al universității din Missouri

găina numărul 2988 a ouat
371 de ouă în doar un an?

Sunt o grămadă de ouă.

Știți că animalele respiră aer.
Deși par mai acasă în apă.

De exemplu, castorul.

Castorul e uimitor
pentru că e inginer.

Își construiesc vizuinile
cu tehnică inginerească.

Inginerii studiază digurile lor
pentru a vedea cum să întărească barajele

și cum să canalizeze apa.

E ca și cum castorul știe toate acestea.

Așa că inginerii noștri merg la
facultate ca să studieze castorii,

așa cum neurochirurgii
studiază ciocănitorile.

Ca și cum Dumnezeu ne-a dat exemple
în creația Lui ca să facem lucrurile bine.

Deci, un castor își construiește casa
și de obicei are vreo 2 intrări

ce vin sub apă și își
construiește casa astfel încât gazele,

care se acumulează înăuntru, să poată
fi eliminate iar oxigenul să intre.

Însă își construiește casa în așa fel
încât el se păstrează uscat înăuntru.

Astfel pot avea acolo pui de castor
și au un loc plăcut, curat și uscat.

Depozitează hrană pe fundul râului,

și asta înseamnă că el trebuie
să fie sub apă frecvent.

Iarna, acolo unde trăiesc cei mai
mulți castori, se face foarte frig.

A prevăzut Dumnezeu asta?
O, da! Bineînțeles!

Castorul intră sub apă. Are un fel de
pleoape transparente, ca ochelarii,

și poate vedea prin pleoape, sub apă.

Și pentru nu-i intra gunoaie în ochi.

Are supape nazale care se închid
pentru a nu-i intra apă,

supape la urechi care se închid
pentru a nu intra apa în urechi.

Un lucru deosebit care îmi place:
are niște supape în fundul gurii

care îi acoperă gâtul și molarii,
măselele din spate.

Dinții din față nu sunt sensibili,

deoarece aceștia sunt cei pe care îi
folosește pentru a roade copacii.

Și aceștia se tocesc. Ei cresc continuu,
se tocesc și cresc iar.

Deci nu sunt sensibili.

Dar dinții din spate sunt.

Deci Dumnezeu a făcut
niște supape mici

pentru a-i proteja
de apa rece din timpul iernii.

Apoi să ne gândim la felul
în care înoată castorul.

Poate lua o ramură care are
o greutate, o încărcătură pe ea

și poate traversa chiar
o apă cu curenți.

El vrea să traverseze, dar este
dincoace și curentul este puternic

și trage o creangă și poate traversa
exact perpendicular. Va compensa.

Deci face calcule matematice.

Și calculează cum trebuie
să cârmească cu coada

pentru a compensa greutatea încărcăturii

și curentul din râu și ajunge de fiecare
dată acolo unde vrea să meargă.

Nu cred că evoluția are o explicație
pentru asta dar cred că Dumnezeul meu are.

Un alt animal este ornitorincul.
Și acest animal e fascinant.

E similar castorului, petrecând
o mare parte a timpului în apă.

Are degete membranare și face ouă,
cam ciudat pentru un mamifer.

Dar, oricum, ceea ce e fascinant
e felul în care își găsește hrana.

Un ornitorinc mănâncă creveți foarte
mici pe care îi găsește în apă.

Dar când intră în apă, spre deosebire de
castor, care are pleoape transparente,

ornitorincul își închide ochii, are
supape nazale care se închid și ele,

așa că nu vede nimic,
nu miroase nimic.

Deci cum își găsește crevetele?

Are în interiorul lui un mecanism care
detectează impulsurile electrice

generate în coada crevetelui
între mușchi și nerv.

Când nervul trimite un impuls mușchiului,
este un impuls electric foarte mic,

iar ornitorincul „citește" acel impuls
electric și asta îl conduce la hrana sa.

S-au făcut experimente

în care au pus un crevete mort
în acvariu cu baterii de lanternă.

Și ornitorincul s-a îndreptat spre baterii
pentru că acolo era un curent electric.

Își găsește hrana „citind"
minusculii curenții electrici.

Acesta este un miracol.
Absolut un miracol.

Nu știu despre voi, dar eu nu sunt
un fan al păianjenilor.

Asta-mi dă de gândit.

Cum ar putea ceva atât de înfiorător
și sălbatic să fie incredibil?

Există un păianjen
pe care noi îl avem în Texas

și se găsește și în alte zone ale U.S.

numit
"Păianjenul de grădină negru și galben"

Unii oameni îl numesc
„păianjenul fermoar".

Pentru că în mijlocul pânzei întotdeauna
face niște semne mici, caracteristice,

ca un fermoar mic din mătase.

Și acest păianjen e chiar uimitor.

Noi am crescut câțiva...
au crescut în casa noastră.

Deci i-am urmărit, i-am hrănit
cu lăcuste și greieri și...

Și ei au șapte tipuri diferite
de pânză pe care le fac.

Ei fac un anumit tip de pânză
care nu e lipicios.

Și pe aceea aleargă pe pânză
să captureze mica insectă.

Mai au o pânză care e lipicioasă, care
prinde insecta.

Și aceste pânze nu sunt mici.

O femelă matură are o pânză
cu diametrul de cca 60 cm.

Ea are cam 5 - 6 cm
și face lucruri interesante.

Dacă vii foarte aproape de ei în timp
ce stau acolo liniștiți pe pânza lor,

uneori vor face ca pânza lor
să tremure ca o trambulină.

Vor veni la tine spunând:
„Pleacă de-aici! Nu vreau să te-apropii!"

Dar apoi, când prind o insectă,

aleargă și o prind
și lansează fâșii de pânză

cu care înfășoară insecta.

Și lansează fâșii,
nu firișoare subțiri.

Și mi se pare fascinant,
cum ei pot controla asta.

„Am nevoie de o fâșie
pentru acest lucru."

Sau... „Am nevoie de un fir
pentru acest lucru."

„Am nevoie de un fir lipicios pentru
acest lucru."

Știu exact ce vor să facă.

Unii din ei, după ce se nasc,
puii de păianjen...

De fapt femela depune de la 30
la 55 de ouă în săculețul ei.

Încă un lucru interesant... ea face acest
sac de ouă din diferite tipuri de pânză.

Și rotește acest săculeț apoi
îl înfășoară cu o pânză mătăsoasă

și în final înfășoară o pânză
de culoare castaniu-roșiatică.

Deci are chiar și diferite
culori ale pânzei.

Dar umple acest sac... ai crede
că îl umple pe sus.

Dar îl umple din partea de jos.

Merge dedesupt și își împinge
ouăle de jos în sus în sac

și apoi pudrează fiecare ou cu
un fel de praf fin

de la o altă făbricuță pe
care o are în interior

așa încât ouăle să nu se
lipească unele de altele.

Apoi împinge ouăle înăuntru
și sigilează fundul.

Și uneori face asta toamna.

Noi avem chiar acum unul
la noi acasă, stând acolo

și primăvara viitoare
ouăle vor ecloza.

Deci stă acolo toată
perioada iernii.

Uneori acești mici păianjeni

când eclozează decid:
„cred că vreau să plec la Acapulco."

Nu știu ce cred ei, dar ies afară

și lansează fire de pânză
și așteaptă să-i ia vântul.

Apoi dau drumul pânzei
și vântul în ridică.

Oamenii au găsit acești păianjeni
la 5000 m sus în aer.

I-au urmărit zburând 2500 Km.

E fascinant. Cum decide un păianjen:

"Azi plec într-o călătorie."

„Voi arunca pânza, cred că
trebuie să plec în altă parte."

Dar așa se împrăștie ei.

Un alt lucru interesant
este felul în care cresc.

Carapacea lor nu crește.
Au un fel de carapace la exterior.

Deci trebuie să iasă din ea,
iar dacă nu o fac, mor.

Păi, cum vor ieși?

Ei bine, au o făbricuță în interiorul lor

care face cu exactitate
și precizie fluidul potrivit.

Se numește „fluid de lepădare".

Așa că într-o zi anume ei
fac să țâșnească acest „fluid de lepădare"

într-un loc anume a carapacei.

Trebuie să fie locul potrivit. Și acesta
dizolvă carapacea și face un fel de trapă.

Astfel ei pot împinge acea trapă în sus,
se târăsc afară din acea crustă

și apoi încep să își formeze una nouă.

Și le leapădă de mai multe ori
pe măsură ce cresc.

Păi, acuma poți zice:
„Să gândesc oleacă!"

„Dacă evoluționismul este adevărat...

cum ar putea acest păianjen mic
să dezvolte această făbricuță?"

„Să producă fluidul de lepădare
ca acesta să dizolve cochilia?"

Trebuie să fie fluidul potrivit
pentru a dizolva crusta.

Dar trebuie s-o dizolve în locul potrivit,
altfel tot nu poate ieși din ea.

Și toate astea trebuie să se întâmple
exact în ziua potrivită,

altfel păianjenul moare în carapace.

Deci: supraviețuirea celui mai adaptat?

Atunci acești păianjeni
n-ar trebui să existe.

Unii oameni văd acești păianjeni
mari și le place să-i strivească.

Dar eu spun:
„Să-i lăsăm... lăsați-i să trăiască!"

Ei mănâncă alte insecte dăunătoare
și altele și sunt păianjeni frumoși

și sunt amuzanți.

Dumnezeu a făcut creaturile sale
și creația Sa,

și pentru ca noi să o studiem.

Și să o studiem cu atenție.

Ideea e că pe măsură ce o studiem
îi mulțumim și Îl slăvim.

Și cred că așa trebuie să studiem
lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat.

Poate că în cele din urmă
păianjenii nu sunt atât de răi.

Cum de nu am învățat acestea în școală?

Mai am ceva de studiat.

În sud-vestul Statelor Unite,
avem diferite tipuri de șopârle

și câteva sunt foarte interesante.

Una dintre ele, numită "Gecko",
are niște caracteristici foarte speciale:

Picioarele ei.

Dacă ai o șopârlă gecko acasă
- sunt prietenoase -

o poți vedea alergând pe tavan.

Poți să ai tavanul din sticlă.
Aleargă și pe sticlă.

Nu cade. Gravitația nu o trage jos.

Iar oamenii de știință, pentru mulți ani,
pur și simplu nu au știut:

ce face această șopârlă
să se lipească așa?

Așa că i-au luat picioarele,
care sunt speciale, și le-au mărit.

Și au descoperit că pe ele
sunt un fel de perișori,

smocuri mici de păr.

Și s-au gândit:
„Păi asta nu-i de-ajuns."

Asta a fost la o mărire
de 2000 de ori.

Și au zis: „Ei bine, nu e de-ajuns.
Aici ne scapă ceva."

Așa că au pus perișorii la microscopul
electronic cu baleiaj și i-au tot mărit.

Și au ajuns la o mărire de 35.000 ori.
Și dintr-odată... acolo era răspunsul.

Toți acești perișori sunt
ventuze minuscule.

Dar trebuie să le mărești de 35.000 de ori
doar pentru a vedea ventuzele.

Aceste ventuze sunt atât de puternice,

încât dacă piciorul
nu ar fi fost făcut într-un fel special,

acea gecko - când să spunem că
și-ar pune piciorul pe tavan -

s-ar fixa acolo,
n-ar mai putea mișca.

Deci, piciorul ei a trebuit
să fie făcut în așa fel

încât să poată folosi
alte părți ale piciorului

ca să își desprindă ventuzele.

Deci ceea ce va face este... și dacă
te uiți la piciorul gecko-ului

arată diferit de o șopârlă normală.

Cele mai multe șopârle au
degete cu unghii mari,

iar gecko are aceste pernițe la picioare.

Și poate lua picioarele - care sunt
aproape rotunde pe partea de jos,

așa că, de exemplu, poate folosi
ventuzele din față

pentru a le desprinde pe cele din spate.

Sau le poate folosi pe o parte
să desprindă pe cele din cealaltă parte.

El face asta în mod natural,
dar așa se întâmplă.

Cum și-ar putea evolua o șopârlă ceva

care trebuie mărit
de 35.000 ori pentru a putea fi văzut?

Cum și-ar dezvolta ea așa ceva?
Și de ce ar evolua așa ceva?

Și de ce ar avea exact
tipul potrivit de picior

necesar pentru a funcționa
cu acele ventuze?

Toate acelea trebuie
să fie fost acolo deodată.

Apoi avem cealaltă șopârlă,
numită șopârla Chakowala.

Și ea are trei lucruri distincte
care o face deosebită.

Una dintre ele este că are pielea
de pe spate aproape ca o pătură.

Această piele își
schimbă culoarea.

Va începe dimineața, când va fi întuneric,
trebuie să absoarbă mai multă lumină,

pentru că este un animal cu sânge rece
și are nevoie să-și încălzească sângele

ca să fugă de dușmanii săi.

Astfel îl va încălzi.

Dar mai târziu, după amiaza în deșert,
când soarele este fierbinte,

se schimbă în culoarea
bej deschis.

Și reflectă soarele, astfel încât
sângele ei să nu fiarbă.

Are și un mecanism
de apărare:

Coioții vor să mănânce
aceste mici șopârle.

Și ei chiar încearcă
să le mănânce.

Ea va alerga într-o
crăpătură dintre stânci.

Și își va expanda corpul
ca un pește balon. Își va umfla corpul.

Acum ea este blocată și ei n-o pot scoate
afară. Nu e nici o cale de a o scoate.

A luat forma acelei crăpături...
mecanismul ei de apărare.

Ceea ce-mi place la șopârla Chakowala
este fabrica de desalinizare.

Asta înseamnă că are prea
multă sare în sânge.

De ce? Pentru că trăiește în deșert și
nu este apă și nu are nimic de băut.

Deci, mâncând plante,
animăluțe și insecte, adună sare.

Pentru că nivelul sării crește,
e destul să moară.

Când știe ea că
are prea multă sare?

Păi, când are prea multă sare
ce face aceasta? O omoară.

Deci, supraviețuirea, sau extincția.
E terminată. Dar nu este. De ce?

Dumnezeu a făcut
o făbricuță în nasul lui.

Este o făbricuță de desalinizare.

Este o făbricuță care pe măsură ce sângele
adună sare, deodată se gândește:

„Cred că trebuie să scot
sarea afară din sânge"

„O voi arunca
prin fabrica mea."

Astfel că presează sângele, direcționează
sângele prin această făbricuță.

Și acea făbricuță scoate
sarea din sânge.

Din când în când șopârla
Chakowala face: ...

„Hapciu!"

Și strănută cristale pure de sare.

Cred că ai putea lua o șopârlă Chakowala
s-o pui pe masa din sufragerie și să spui:

„Bine, Chuk. Avem nevoie de puțină sare."
Avem sare pură din strănutul unei șopârle.

Cred că asta-i incredibil.

Ea este una din creaturile incredibile
pe care le-a făcut Dumnezeul nostru.

Care este cea mai
complexă creatură?

Trebuie că noi suntem.

Dar cum am ajuns aici?

Suntem noi veri îndepărtați
ai maimuțelor?

Sau am fost concepuți
de un Creator?

Iar dacă este așa, este posibil să fie
adevărat ce zice Biblia despre creație?

Dacă privim la relatarea din Facere despre
crearea omului de către Dumnezeu,

aceasta spune că El a făcut
omul complet matur.

Adam, când apare, era adult,
bărbat adult, bătrân de doar un minut.

Spune că El a luat o coastă
și a făcut-o pe Eva.

Unii creștini ar spune:
„Pot avea evoluția, pot avea și Biblia."

Ei bine, acum avem o problemă.

Sunt evoluționiști cei care învață
că femeile au evoluat din coaste?

Bineînțeles că nu.

Ceea ce spune Biblia e că
Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coastă.

Când Adam se trezește din anestezie și
o vede pe Eva... ea este complet adultă.

Ea este în vârstă de două secunde,
dar este complet adultă.

Dacă credem perspectiva Biblică,
trebuie să credem că Dumnezeu a creat

creaturi adulte și că omul este
una dintre acele creaturi.

Aș putea adăuga: „Poate Creatorul
nostru să face astfel de lucruri?"

Biblia spune în trei locuri că Iisus este
Creatorul: Coloseni 1, Evrei 1, Ioan 1.

Deci Iisus este Creatorul.

Deci El a creat omul pe deplin adult.
Când Eva a apărut ea era complet matură,

femeie complet adultă, complet matură;
pomii, complet maturi cu piersici pe ei.

Piersica era coaptă.

„Adam, în cât timp crește o piersică?"

„Trei zile, Eva."

„Asta nu se poate."

„Ba da. Dumnezeu a făcut pomul
cu fructul acum 3 zile."

Dacă vom crede creaționismul,
așa cum o relatează Geneza,

trebuie să credem că Iisus, Creatorul,
a avut abilitatea de a face asta.

Păi, una din minunile Sale...

Prima Sa minune, Ioan, cap.2:
schimbă apa în vin.

A folosit șase vase mari cu apă.

În Ioan 2:8 că atunci când
nunul a gustat din acea apă

a spus:
„Ăsta-i cel mai bun vin!"

Păi cum faci vin bun? Se învechește.

Cât de vechi este?

Are un minut.

Câte vase?

Șase.

Câte zile au fost în
săptămâna creației? Șase.

Crearea cu o vechime
instantanee în Geneza 1...

crearea vinului cu vechime
instantanee în Ioan cap.2.

Nu cred că acesta
e un accident.

Cum a făcut omul?

Păi, hai să ne gândim
la urechea noastră.

Mai întâi, privești la urechea umană
și te gândești: „Ăsta-i un lucru ciudat."

Adică, avem aceste
lucruri cu care auzim.

Apoi te uiți la animale și toate au
urechi și totuși nu toate au.

Multe animale aud fără urechi.

Dar noi avem urechi.

Timpanul urechii umane
este o minune.

Are o mișcare atât de mică
încât chiar nu o poți măsura.

Unii oameni de știință au spus că mișcarea
timpanului sub acțiunea sunetelor,

este cam aceeași cu o sutime din
grosimea unei molecule de hidrogen.

Aceasta este cea mai
mică moleculă!

Deci acea mișcare minusculă poate face
diferența dintre o trompetă, toba mare,

mama ta spunându-ți să
mergi să-ți faci patul,

tatăl tău spunându-ți că
nu poți avea mașina deseară,

pentru că nu ai ajuns la
timp seara trecută...

Și acea mișcare minusculă face diferența
între toate acele sunete diferite.

Și ele intră exact în creierul
nostru, iar creierul ne spune:

„Asta care vorbește e mama iar acesta e
tata, aceasta este orchestra simfonică."

Și noi putem auzi muzică.

Putem auzi pe cineva spunând:
„Te iubesc!", ceea ce tuturor ne place.

Cum? Doar cu o mișcare nici cât
grosimea moleculei de hidrogen.

Ăsta-i un miracol!
Ăsta-i un miracol!

Și asta e în interiorul capului nostru!

Ochiul nostru.
Același lucru.

Oamenii de știință nu au fost în stare
să reproducă ceea ce face ochiul nostru.

Nu pot face o lentilă
pentru camera foto -

și fotografilor le-ar
plăcea să aibă o astfel de lentilă -

care vede clar la mare distanță,
vede clar foarte aproape,

dacă vorbim despre un ochi bun, nu unul
bolnav, sau cu ochelari.

Ochiul face constant așa,
vibrează tot timpul.

Și totuși imaginile pe care le vedem
nu fac așa. Ele sunt fixe.

Cum se întâmplă asta?

Datorită modului în care Dumnezeu
a asamblat întregul ochi

împreună cu diverșii
mușchi din ochi

și modurilor în care sunt conectate prin
nervul optic și merg la creier.

Și vedem lucrurile, deși imaginea
e proiectată răsturnat.

Și au făcut experimente
în care li s-au pus oamenilor

ochelari care răstoarnă imaginea,

și, în două săptămâni, o persoană cu acel
tip de ochelari poate conduce o mașină.

Creierul său a compensat toate acestea.

Și gândiți-vă la cum funcționează
corpul uman...

Cum ar fi putut evolua așa ceva?

Acum, când ne gândim la asta...

ne-am uitat la mai multe creaturi,

și privești la acestea și începi să
te gândești: „Cum ar putea fi așa ceva?"

„Sunt toate acestea
rezultatul unui proces

impersonal, întâmplător, bazat pe noroc?"

„Sau poate că există un Designer?"

„O putere care a avut genialitatea
de a proiecta toate aceste lucrușoare

astfel încât ele să funcționeze?"

Și fiecare parte lucrează
împreună cu celelalte părți.

Și totul iese la lumină cu ceste creaturi
minunate care sfidează evoluționismul

în toate modurile posibile.

Eu cred că demonstrează că
există un Designer.

Și cred că-I știu numele.

Și cred că El vrea să aibă o relație
personală cu fiecare dintre noi.

Și cred că El a străpuns
timpul și spațiul Lui

în persoana Fiului Său,
Domnul Iisus Hristos,

Care este Designerul și Creatorul,

Care are puterea și geniul
pentru a face toate acestea.

Iată!

Animalele sunt mult mai complexe și
mai interesante decât am realizat.

Dr. Martin are dreptate.

Data viitoare când te uiți
la toate aceste frumuseți

înțelege că acestea nu sunt întâmplătoare.

Traducerea: www.ChilieAthonita.ro