De ce arhitectura importantă ar trebui să spună o poveste

Pentru arhitectul Ole Scheeren, oamenii care trăiesc şi lucrează într-o clădire fac parte din aceasta, la fel de mult ca betonul, oţelul şi sticla. El întreabă: poate fi arhitectura despre colaborare şi naraţiune, în loc de izolarea şi ierarhia zgârie-norilor tipici? Vizitaţi cinci dintre clădirile lui Scheeren, de la un turn răsucit din China la un cinematograf ce pluteşte în ocean în Thailanda şi aflaţi poveştile din spatele acestora.

Mare parte din secolul trecut,

arhitectura s-a supus
unei doctrine faimoase.

„Forma urmează funcţia” a devenit
manifestul ambiţios al modernităţii

şi o îngrădire dăunătoare,

eliberând arhitectura
de rolul decorativ,

dar condamnând-o la rigoare
utilitară şi scop limitat.

Desigur, arhitectura e legată de funcţie,

dar vreau să amintesc rescrierea
acestei fraze de către Bernard Tschumi

şi vreau să propun o calitate
complet diferită.

Dacă forma ar urma ficţiunea,

am putea privi arhitectura şi clădirile
ca pe un spaţiu al poveştilor,

poveşti ale oamenilor care trăiesc acolo,

ale oamenilor care lucrează
în aceste clădiri.

Am putea începe să ne imaginăm
experienţele create de clădirile noastre.

În acest sens, sunt interesat de ficţiune

nu ca neplauzibil, ci ca real,

ca realitate a ceea ce
înseamnă arhitectura

pentru oamenii care traiesc în şi cu ea.

Clădirile noastre sunt prototipuri,
idei despre cum spaţiul în care trăim

sau spaţiul în care muncim
ar putea fi diferit

şi despre cum ar putea arăta
un spaţiu pentru cultură sau pentru media.

Clădirile noastre sunt reale;
se construiesc.

Ele sunt un angajament explicit
în realitatea fizică

şi posibilitatea conceptuală.

Mă gândesc la arhitectura noastră
ca la structuri organizaţionale.

În miezul lor este într-adevăr
gândire structurală, ca un sistem:

cum putem aranja lucrurile
într-un mod atât funcţional

cât şi bazat pe trăire?

Cum putem crea structuri
care generează o serie

de legături şi naraţiuni?

Şi cum pot poveştile fictive

ale locuitorilor şi utilizatorilor
clădirilor noastre

să scrie arhitectura,

în timp ce arhitectura scrie
acele poveşti în acelaşi timp?

Aici intervine al doilea termen în scenă,

ceea ce eu numesc „hibrizi narativi”:

structuri formate din poveşti
multiple şi simultane

care sunt expuse
prin clădirile pe care le creăm.

Deci putem privi arhitectura
ca pe un sistem complex de relaţii,

atât în mod funcţional cât şi programatic

şi într-un mod bazat pe experienţă,
emoțional sau social.

Acesta e sediul central
al Televiziunii Chineze,

pe care l-am proiectat împreună
cu Rem Koolhaas la OMA.

Când am ajuns în Beijing în 2002,
chinezii ne-au aratat această imagine:

o pădure de câteva sute de zgârie-nori

ce se înalţă în cartierul
central de afaceri,

numai că atunci,
existau doar câţiva.

A trebuit să proiectăm într-un context
de care nu ştiam mai nimic,

cu excepţia unui lucru:
totul va fi despre verticalitate.

Desigur, zgârie-norii sunt verticali,
sunt structuri profund ierarhice,

vârful mereu cel mai bun,
baza cea mai rea,

cu cât mai înalt, cu atât
mai bine, aşa pare.

Ne-am întrebat:

putem vorbi despre o calitate
complet diferită a clădirii?

Poate fi anulată această ierarhie,
poate fi vorba despre un sistem

bazat mai mult pe colaborare,
decât pe izolare?

Aşa că am luat acest ac
şi l-am îndoit,

formând o buclă
de activităţi interconectate.

Ideea noastră a fost să aducem
toate părţile producţiei de televiziune

într-o singură structură: ştiri,
producţie de programe, difuzare,

cercetare şi instruire, administraţie --

toate într-un circuit
de activităţi interconectate

în care oamenii se întâlnesc
într-un proces de schimb şi colaborare.

Încă îmi place mult imaginea asta.

Aminteşte de o oră de biologie,
dacă vă amintiţi corpul uman

cu toate organele lui şi sistemul
circulator, ca la şcoală.

Dintr-o dată nu mai priveşti
arhitectura ca pe o structură construită,

ci ca pe un organism,
ca pe o formă de viaţă.

Şi când începi să diseci acest organism,

poţi identifica o serie
de grupuri tehnice:

producţie de programe,
centru de emisie şi ştiri.

Acestea sunt strâns intercalate
cu grupuri sociale:

camere de întâlniri, cantine,
zone de taifas --

spaţii neprotocolare în care
oamenii se pot întâlni şi socializa.

Structura organizaţională
a acestei clădiri a fost un hibrid

între tehnic şi social,

între uman şi lucrativ.

Desigur, am folosit bucla construcţiei
ca pe un sistem circulator,

ca să adunăm totul la un loc şi să
permitem vizitatorilor şi personalului

să experimenteze toate aceste funcţii
într-o deplină armonie.

Având 473.000 metri pătraţi,

e una din cele mai mari
clădiri construite vreodată în lume

Are o populaţie de peste
10.000 de persoane.

Aceste dimensiuni depăşesc înţelegerea

multor aspecte şi dimensiunile
arhitecturii obişnuite.

Aşa că ne-am oprit puțin din lucru.

Am tăiat 10.000 de beţişoare
şi le-am lipit pe o machetă,

pur şi simplu pentru a înţelege
ce însemna de fapt acea cantitate.

Dar nu e vorba de un număr,

e vorba despre oameni,
comunitatea care populează clădirea.

Atât pentru a înţelege acest lucru,
dar şi pentru a crea arhitectura,

am identificat cinci personaje,
personaje ipotetice

şi am urmărit o zi din viaţa lor
în această clădire,

ne-am gândit unde s-ar întâlni,
ce experienţe ar trăi.

A fost o cale de a imagina
şi proiecta clădirea

dar şi de a comunica experienţele oferite.

Aceasta a făcut parte dintr-o expoziţie
a Muzeului Artei Moderne

atât la Beijing cât şi la New York.

Aceasta este camera de control a emisiei:

o instalaţie tehnică atât de mare,

încât poate transmite simultan
peste 200 de canale.

Aşa arată clădirea astăzi în Beijing.

Prima transmisiune în direct
a fost Olimpiada de la Londra din 2012,

după ce exteriorul fusese terminat
pentru Olimpiada de la Beijing.

La vârful acestei console
de 75 de metri, puteţi vedea

acele trei cerculeţe.

Ele fac parte dintr-un circuit public
ce străbate clădirea.

Sunt bucăţi de sticlă pe care poţi sta

şi poţi privi cum oraşul
trece agale pe sub tine.

Clădirea a devenit o parte
a cotidianului în Beijing.

Este acolo.

A devenit şi un fundal foarte popular

pentru fotografiile de nuntă.

(Râsete)

Probabil cel mai important moment
al clădirii e acesta:

„That's Beijing” echivalentul „Time Out”,

o emisiune ce transmite ce se întâmplă
în timpul săptămânii în oraş,

descrie clădirea nu ca materie fizică,

ci ca pe un actor urban,

ca parte a unei serii de personaje
care definesc viaţa oraşului.

Astfel, arhitectura îşi asuma
dintr-o dată calitatea de actor,

ceva ce scrie şi interpretează scenarii.

Cred că ăsta ar putea fi
unul din scopurile sale primordiale

în care credem.

Dar mai e o poveste
legată de această clădire.

E povestea oamenilor
care au construit-o:

400 de ingineri şi arhitecţi
pe care i-am îndrumat

în aproape o decadă
de muncă în echipă,

proiectând împreună
această clădire,

imaginându-ne-o

şi construind-o în cele din urmă în China.

Aceasta este o zonă rezidenţială
în Singapore, la scară mare.

Singapore, ca cea mai mare parte a Asiei
şi o parte din ce în ce mai mare a lumii,

e dominat de turnuri,

o tipologie ce crează într-adevăr
mai mult izolare decât conexiuni.

M-am înrebat: cum putem gandi viaţa

nu numai din perspectiva intimităţii
şi individualităţii noastre

şi a apartamentului nostru,

dar în ideea unui colectiv?

Cum putem gândi crearea
unui spaţiu comun

în care a împărţi lucruri comune să fie
la fel de grozav ca a le avea pe ale tale?

Răspunsul tipic la întrebarea asta
(trebuiau proiectate 1.040 de apartamente)

ar fi arătat cam aşa:

înălţimea maximă 24 de etaje,
impusă de autorităţi,

12 turnuri cu mai nimic între ele,

un sistem foarte înghesuit,
deşi turnul te izolează,

nu îţi oferă măcar intimitate,
fiind atât de apropape de următorul.

Avantajele acestei soluţii
sunt foarte discutabile.

Aşa că am propus să răsturnăm turnurile,
să întindem verticala pe orizontală

şi să le stivuim.

Ceea ce pare puţin
aleatoriu dintr-o parte,

dacă priveşti din elicopter,

poţi vedea că structura organizaţională
e de fapt o grilă hexagonală,

în care aceste bucăţi orizontale
de construcţii sunt stivuite

ca să creeze aceste imense curţi,
spaţii centrale pentru comunitate,

prevăzute cu facilităţi
şi funcţii diverse.

Vedeţi că aceste curţi
nu sunt spaţii închise ermetic.

Sunt deschise, permeabile;
sunt interconectate.

Am denumit proiectul „Împletitura”,

gândindu-ne că împletim
şi interconectăm

oamenii şi spaţiile deopotrivă.

Scopul fiecărui detaliu
pe care l-am proiectat

a fost să anime spaţiul
şi să îl ofere locuitorilor.

De fapt a fost un sistem

în care am desfăşurat
spaţiile comune iniţiale,

şi le-am aşezat peste tot mai multe
spaţii individuale şi private.

Așa am deschis un spectru

între colectiv și individual.

Puţină matematică:

dacă la spaţiul verde rămas la bază

după scăderea amprentei clădirilor,

adunăm spaţiile verzi
de pe toate terasele,

obţinem 112% spaţii verzi,

deci mai multă verdeaţă
decât în lipsa construcţiilor

Acest mic calcul arată
că am multiplicat

spaţiul aflat la dispoziția
celor care locuiesc acolo.

Acesta e etajul 13 al uneia
dintre aceste terase.

Vedeți, noi planuri de referință, noi
planuri de bază pentru activități sociale.

Am acordat multă atenţie sustenabilităţii.

La tropice, cea mai mare atenţie
trebuie acordată soarelui,

de fapt se urmăreşte
protecţia faţă de soare.

Întâi am asigurat suficientă
lumină naturală tuturor apartamentelor

în tot timpul anului.

Apoi am optimizat suprafeţele
vitrate ale faţadelor

pentru a minimiza consumul
de energie al clădirii.

Cel mai important e că am
putut dovedi că prin geometria

proiectului construcţiei,

însăşi construcţia asigură
suficientă umbră curţilor

astfel ca acestea să poată fi folosite
în tot timpul anului.

Apoi am plasat luciu de apă de-a lungul
coridoarelor de vânt principale,

pentru ca răcirea produsă de evaporare
să creeze microclimate

care, încă o dată, să ridice
calitatea acelor spaţii

disponibile pentru locuitori.

Şi a fost ideea creării
acestei varietăţi de opţiuni,

a libertăţii de gândire
unde ţi-ai dori să fii,

unde ţi-ai dori, poate, să evadezi,

în interiorul complexităţii
complexului în care locuieşti.

Venind din Asia în Europa:

o construcţie pentru o companie media
germană, din Berlin,

aflată în tranziţie de la
presa tipărită la media digitală.

CEO-ul companiei a pus câteva
întrebări foarte pertinente:

de ce ar mai vrea cineva astăzi
să meargă la birou,

dacă poate lucra (de) oriunde?

Şi cum ar putea să fie întrupată
identitatea digitală a unei companii

într-o clădire?

Am creat nu doar un obiect,
ci în centrul acestui obiect

am creat un spaţiu gigantic,

cu rol de experienţă a unui colectiv,

experienţa colaborării, a comuniunii.

Comunicarea, interacţiunea
ca centru al unui spaţiu

care ar pluti,

ca un nor de cooperare,

în mijlocul clădirii,

înconjurat de un înveliş
de birouri modulare standard.

Aşa, la doar câţiva paşi
de liniştea biroului tău,

poţi participa la gigantica
experienţă colectivă

a spaţiului central.

În final, ajungem la Londra,
un proiect comandat

de London Legacy
Development Corporation

ce ține de Primăria Londrei.

Ni s-a solicitat un studiu

privind potenţialul unei locaţii

lângă Stratford, în Parcul Olimpic.

În secolul al 19-lea, Prinţul Albert
a creat Albertopolis.

Boris Johnson s-a gândit
să creeze Olympicopolis.

Ideea era să aducă la un loc o parte din
cele mai importante instituţii britanice,

câteva din cele internaţionale
şi să creeze un nou sistem de sinergii.

Prinţul Albert, până atunci, crease
Albertopolis in secolul 19,

dorind să expună
toate realizările omenirii,

aducând arta şi ştiinţa la un loc.

Şi a construit Exhibition Road,
o succesiune a acelor instituţii.

Dar societatea a evoluat acum.

Nu mai trăim într-o lume

în care lucrurile
sunt delimitate clar

sau separate unele de altele.

Trăim într-o lume în care hotarele
încep să se estompeze

între diferitele domenii

şi în care colaborarea şi interacţiunea
devin cu mult mai importante

decât menţinerea separărilor.

Aşa că am gândit
o maşină culturală gigantică,

o clădire care să orchestreze
şi să anime domeniile diverse,

dar să le permită
să interacţioneze, să colaboreze.

La baza ei stă un modul foarte simplu,

un modul circular.

Poate funcţiona ca şi culoar,
are lumină naturală, ventilaţie.

poate fi vitrat,

transformat într-un spaţiu
expoziţional gigant.

Aceste module au fost stivuite

în ideea că, în timp,
aproape orice funcţie

li s-ar putea atribui.

Instituţiile s-ar putea
restrânge, contracta,

deoarece viitorul culturii e, într-un fel,
cel mai incert dintre toate.

Aşa e clădirea dispusă,
lângă Aquatics Centre,

vizavi de Olympic Stadium.

Puteţi vedea cum
volumele consolelor sale

se proiectează în exterior
şi captivează spaţiul public

şi cum curţile sale animă
publicul dinăuntru.

Ideea era crearea unui sistem complex

în care entităţile instituţionale
să îşi poată păstra identitatea,

în care să nu fie incluse
într-un singur volum.

Aici e o comparaţie ca dimensiune
cu Centre Pompidou din Paris.

Arată atât dimensiunea enormă
şi potenţialul proiectului,

cât şi diferenţa:

aici, o multitudine
de structuri eterogene,

în care diferite entităţi pot interacţiona

fără să-şi piardă identitatea proprie.

Ideea a fost să creăm
o structură organizațională

care să permită
scrierea multor povești

pentru cei din sectoarele educaționale

pentru cei ce prezintă
artele vizuale, dansul

și pentru ca publicul
să fie introdus în toate astea,

cu o serie de trasee posibile,

ca să aleagă singur cum
să citească aceste narațiuni

și propria experiență.

Vreau să închei cu un proiect
care e foarte mic,

foarte diferit:

un cinema plutitor
în ocean, în Thailanda.

Niște prieteni de-ai mei
au fondat un festival de film

și m-am gândit:

dacă ne gândim la poveștile
și narațiunile filmelor,

ar trebui să ne gândim și la
narațiunile oamenilor ce le privesc.

Așa că am proiectat
o mică platformă modulară,

bazată pe tehnicile pescarilor locali,

pe construcția fermelor
de homari și pești.

Am colaborat cu comunitatea locală

și am construit,
din materialele lor reciclabile,

această fantastică platformă plutitoare

care se mișca ușor în ocean

în timp ce noi urmăream filme
ale Arhivei Britanice de Film,

de exemplu Alice în țara
minunilor din 1904.

Experiențele primordiale ale audienței

s-au contopit cu poveștile filmelor.

Eu cred că arhitectura depășește
domeniul materiei fizice,

al mediului construcției

și că de fapt e legată de modul
în care vrem să ne trăim viețile,

cum ne scriem propriile povești
și pe ale celorlalți.

Mulțumesc.

(Aplauze)