Trei indicii pentru descifrarea creierului

Vilayanur Ramachandran ne povesteşte ce ne pot dezvălui leziunile creierului despre conectarea între regiunile creierului şi despre minte, folosind trei iluzii uimitoare ca exemplu.

Cum spunea Chris,
eu studiez creierul uman

funcţiile şi structura creierului uman.

Şi vreau să vă închipuiţi pentru o clipă
ce presupune asta.

Aveţi grămada asta de piftie
– cam 1 kilogram de jeleu –

pe care-l puteţi ţine în mână,

şi el poate contempla
imensitatea spaţiului interstelar,

poate contempla sensul infinitului

şi se poate contempla pe sine
contemplând asupra sensului infinitului.

Apoi are o stranie calitate recurentă
pe care-o numim conştiinţă,

care cred că e
Sfântul Graal al neurologiei,

şi sper că într-o zi vom înţelege
cum facem asta.

Cum studiezi acest organ misterios?

Aveţi 100 miliarde celule nervoase,

mici mănunchiuri de protoplasmă
interacţionând între ele

şi din această activitate
apare întregul spectru de abilităţi

pe care le numim natură
şi conştiinţa umană.

Cum se întâmplă asta?

Există multe moduri de a studia
funcţiile creierului uman.

O abordare,
cea folosită cu precădere,

e studierea pacienţilor cu leziuni
în regiuni mici ale creierului,

unde a avut loc o modificare genetică
a unei porţiuni a creierului.

Ce se produce apoi nu e o reducere totală
a tuturor capacităţilor mentale,

ci un fel de ştirbire a abilităţilor cognitive.

Obţinem o pierdere foarte selectivă a unei funcţii

şi celelalte funcţii rămânând intacte,

şi asta ne oferă o anumită încredere afirmând

că acea parte a creierului e oarecum implicată în prestarea acelei funcţii.

Aşa că apoi puteţi mapa funcţiile asupra structurii,

şi apoi identificaţi ce face toată gama de circuite

pentru a genera această funcţie specifică.

Aşa că iată ce încercăm să facem.

Să vă dau câteva exemple uimitoare.

De fapt vă voi oferi 3 exemple a câte 6 minute fiecare.

Primul exemplu e un sindrom extraordinar numit Sindromul Capgras.

Dacă priviţi primul slide,

vedeţi lobii temporali, lobii frontali, lobii parietali, aşa --

lobii care formează creierul.

Şi dacă sunteţi atenţi, ascunsă sub suprafaţa lobilor temporali --

nu puteţi vedea asta pe slide --

e o mică structură numită gyrus fusiformis.

Şi ea a fost numită aria feţelor din creier

deoarece când e deteriorată nu mai poţi recunoaşte feţele oamenilor.

Continuaţi să-i recunoaşteţi prin voce

şi ziceţi, da, sigur, el e Joe,

dar nu puteţi privi faţa lui şi să înţelegeţi cine e el, corect?

Nu vă mai puteţi recunoaşte în oglindă.

Adică, ştii că eşti tu deoarece când clipeşti clipeşte şi el,

şi ştiţi că-i o oglindă,

dar de fapt nu vă mai recunoaşteţi.

OK. Şi acest sindrom se ştie că-i cauzat de leziuni la gyrus fusiformis.

Dar mai eu un sindrom rar, de fapt aşa de rar

încât foarte puţini medici şi neurologi au auzit de el.

E numit Iluzia Capgras

şi e vorba de un pacient care-i complet normal în toate aspectele

are o traumă la cap, iese din comă

normal în toate aspectele, priveşte la maică-sa

şi zice, "Această femeie arată exact ca mama

dar ea-i un impostor --

e altă femeie care pretinde a fi mama."

Şi de ce se întâmplă asta?

De ce cineva -- şi această persoană e absolut lucidă şi inteligentă

în toate privinţele, dar când o vede pe maică-sa,

iluzia sa intră în joc şi-i zice că nu e maică-sa?

Şi cea mai obişnuită interpretare a iluziei

pe care-o găsiţi în toate manualele de psihiatrie,

e o viziune Freudiană şi e că acest tip --

apropo acelaşi raţionament e aplicat şi femeilor,

dar eu voi vorbi doar despre bărbaţi --

când sunteţi copil mic, copil tânăr,

aţi avut o puternică atracţie sexuală pentru propria mamă.

Acesta-i aşa numitul Complex Oedip a lui Freud.

Nu afirm că-l cred a fi corect,

dar aceasta-i viziunea Freudiană tipică.

Şi apoi când creşteţi, cortexul se dezvoltă

şi inhibă aceste dorinţe sexuale latente către propria mamă.

Slavă Domnului că de altfel aţi fi excitat sexual când vedeţi propria mamă.

Şi apoi ce se întâmplă e că

sunteţi lovit la cap, deterioraţi cortexul

şi asta permite acestor dorinţe sexuale latente de a ieşi

înflăcărate la suprafaţă şi brusc şi inexplicabil

vă treziţi excitat sexual de propria mamă.

Şi vă ziceţi, "Doamne, dacă aceasta e mama mea,

cum se face că sunt excitat sexual?

E altă femeie. E un impostor."

E unica interpretare care pare a fi rezonabilă creierului deteriorat.

Niciodată nu mi s-a părut rezonabilă această explicaţie.

E foarte ingenioasă ca toate explicaţiile Freudiane --

(Hohote de râs)

-- dar nu mi s-a părut rezonabilă deoarece am văzut această iluzie

un pacient avea această iluzie despre pudelul său.

(Hohote de râs)

Îmi zicea, "Doctore, acesta nu-i Fifi, arată exact ca Fifi,

dar e alt căţel." Ce ziceţi?

Încercaţi voi să utilizaţi explicaţia Freudiană aici.

(Hohote de râs)

Începeţi a vorbi de bestialitatea latentă în toţi oamenii

sau altceva în acelaşi stil, şi care-i desigur foarte absurd.

Ce se întâmplă de fapt?

Pentru a explica această tulburare,

examinăm structura şi funcţiile căilor vizuale tipice în creier.

Normal, semnalele vizuale vin din globul ocular

şi merg în ariile vizuale ale creierului.

Există de fapt 30 de arii ale creierului care se ocupă doar de văz,

şi după ce totul e procesat mesajul merge spre-o structură mică

numită gyrus fusiformis unde percepeţi feţele.

Sunt neuroni acolo care-s senzitivi la feţe.

O puteţi numi aria feţei din creier, corect?

Am vorbit despre asta mai devreme.

Şi când aceasta zonă are leziuni, pierdeţi capacitatea de a distinge feţe, aşa?

Dar din acea arie mesajele curg

într-o structură numită amigdală în sistemul limbic,

scoarţa emoţională a creierului,

şi acea structură, numită amigdală,

determină semnificaţia emoţională a ceea ce vedeţi.

E pradă? E prădător? E pereche?

Sau e ceva absolut trivial ca o bucată de scamă,

sau o bucată de cretă ori o -- nu vreau să arăt dar --

ori un pantof sau ceva? OK?

Ceva ce puteţi ignora complet.

Aşa că dacă amigdala e agitată şi asta-i ceva important,

mesajele apoi curg în sistemul nervos autonom.

Inima începe să vă bată mai rapid,

începeţi să asudaţi pentru a disipa căldura ce urmează s-o generaţi --

s-o creaţi prin exerciţiu muscular.

Şi asta-i binevenit deoarece vă putem plasa doi electrozi în palmă

şi măsurăm schimbarea rezistenţei pielii cauzată de asudare.

Aşa pot determina dacă atunci când priviţi ceva

sunteţi agitat sau excitat sau nu, OK?

Şi voi ajunge la asta într-un minut.

Dar idea mea era, când acest tip priveşte un obiect, când priveşte acest --

orice obiect de fapt, el ajunge în ariile vizuale şi --

oricum e procesat de gyrus fusiofmis,

şi recunoaşteţi o plantă de mazăre sau o masă,

sau propria mamă dacă tot vorbim, OK?

Şi apoi mesajele trec în amigdală

şi apoi merg la sistemul nervos autonomic.

Dar poate la acest tip, firul care merge de la amigdală la sistemul limbic --

partea emoţională a creierului -- e tăiat de accident.

Şi deoarece fusiformul e intact,

tipul îşi recunoaşte mama,

şi-şi zice, "Aha, arată ca şi mama."

Dar deoarece firul spre centrele emoţionale e rupt

zice "Dar cum se face dacă-i mama şi eu nu simt nici o căldură?"

Sau teroare după cum e cazul? Corect?

(Hohote de râs)

Şi de aceea el zice "Cum să-mi explic această lipsă de emoţie?

Nu poate fi mama.

E o femeie ciudată care pretinde a fi mama."

Cum testăm aşa ceva?

Păi, ce faci e, dacă luăm pe oricare din voi şi vă aşezăm în faţa unui ecran,

vă măsurăm răspunsul galvanic al pielii

şi vă arătăm imagini pe ecran,

apoi pot măsura când asudaţi la vederea unui obiect,

ca o masă sau o umbrelă -- desigur, aici nu asudaţi.

Dacă vă arăt o imagine a unui leu ori tigru ori foto-model, începeţi să asudaţi, corect?

Şi să mă credeţi că dacă vă arăt o imagine a mamei voastre --

vorbesc de persoane normale -- începeţi să asudaţi.

Nici nu trebuie să fiţi evreu.

(Hohote de râs)

Şi, ce se întâmplă -- ce se întâmplă dacă arăţi asta unui pacient?

Arăţi pacientului imagini pe ecran

şi măsuraţi răspunsul galvanic al pielii lui.

Mese şi scaune şi scame - nu se întâmplă nimic, ca şi la oameni normali,

dar când îi arăţi o poză a mamei sale

răspunsul galvanic al pielii e acelaşi.

Nu există o reacţie emoţională la mama sa

deoarece legătura de la ariile vizuale la cele emoţionale e ruptă.

Aşa că văzul lui e normal deoarece ariile vizuale sunt normale,

emoţiile lui sunt normale -- râde, plânge şi aşa mai departe --

dar legătura dintre văz şi emoţii e ruptă

şi de asta are această iluzie că mama lui e un impostor.

E un exemplu drăguţ despre genul de reacţii pe care le avem,

iei un sindrom psihiatric bizar, aparent de neînţeles

şi zici că viziunea tipică Freudiană este greşită

şi că de fapt poţi găsi o explicaţie exactă

în termenii anatomiei neurale cunoscute a creierului.

Apropo, dacă acest pacient pleacă

şi mamă-sa sună dintr-o cameră vecină -- îl sună --

el ridică receptorul şi zice "Uau, mamă, ce mai faci? Unde eşti?"

Nu există iluzia prin telefon.

Apoi ea se apropie de el peste o oră şi el zice "Cine eşti?

Arăţi exact ca mama." OK?

Motivul e că există un canal separat

ce duce de la centrele de auz în creier la centrele emoţionale,

şi acesta n-a fost tăiat de accident.

Aşa că asta explică de ce la telefon el recunoaşte propria mamă, fără probleme.

Când o vede în persoană crede însă că-i un impostor.

OK, cum sunt trasate toate aceste circuite complexe în creier?

E ceva natural, genetic sau căpătat?

Şi examinăm această problemă

considerând alt sindrom curios numit braţ fantomă.

Ştiţi cu toţii ce-i un braţ fantomă.

Când o mână e amputată, sau un picior, din cauza gangrenei

sau o pierdeţi la război, de exemplu, războiul din Irak --

e acum o problemă serioasă --

continuaţi să simţiţi intens prezenţa braţului lipsă,

şi asta se numeşte braţ sau picior fantomă.

De fapt puteţi avea o fantomă cu aproape orice parte a corpului.

Credeţi sau nu, chiar şi cu organele interne.

Am avut pacienţi cu uterul scos -- histerectomie --

şi care aveau un uter fantomă inclusiv crampe menstruale fantomă

la momentul potrivit a lunii.

Şi de fapt un student m-a întrebat acum câteva zile

dacă există şi sindrom pre-menstrual fantomă?

(Hohote de râs)

Un subiect promiţător a cercetării ştiinţifice, dar de care nu ne-am ocupat.

Ok, acum următoarea întrebare e,

ce putem învăţa despre braţe fantomă experimentând?

Un lucru descoperit de noi e că

aproape jumătate din pacienţii cu braţe fantomă

pretind că-şi pot mişca fantoma.

Ar bate uşor fratele pe umăr

răspunde la telefon când sună, face din mână la revedere.

Acestea sunt senzaţii foarte vii.

Pacientul n-are iluzii.

Ştie că braţul nu-i acolo, dar totuşi

este o experienţă senzorială convingătoare pentru pacient.

Şi totuşi, pentru jumătate din pacienţi, aceasta nu se întâmplă.

Braţul fantomă -- ei zic "Dar doctore, braţul fantomă e paralizat.

E fixat într-un spasm încleştat şi-i sfâşietor de dureros.

Dacă-aş putea să-l mişc poate durerea s-ar diminua.

Şi de ce-ar fi paralizat un braţ fantomă?

Pare a fi un oximoron.

Dar când am examinat detaliile fiecăruia am descoperit că

la persoanele cu braţe fantomă paralizate

braţul real a fost paralizat din cauza unei răni a nervului periferic,

chiar a nervul care serveşte braţul a fost lezat,

tăiat, să zicem într-un accident de motocicletă.

Şi pacientul de fapt avea un braţ real care durea enorm

şi-l ţinea într-un bandaj câteva luni sau un an şi apoi

într-o încercare nechibzuită de-a stopa durerea în braţ

chirurgul amputează mâna

şi apoi obţineţi un braţ fantomă cu aceleaşi dureri, corect?

Şi aceasta-i o problemă clinică serioasă.

Pacienţii devin deprimaţi.

Unii din ei sunt împinşi spre suicid, OK?

Şi cum trataţi acest sindrom?

Şi de ce aveţi braţul fantomă paralizat?

Când am examinat cazurile am descoperit că de fapt aveau un braţ

şi nervii ce serveau braţul au fost secţionaţi

şi braţul real era paralizat

şi zăcea într-un bandaj de câteva luni înainte să fie amputat,

şi această durere apoi e transferată chiar şi în fantomă.

De ce se întâmplă aşa ceva?

Când braţul era intact, dar paralizat,

creierul transmite comenzii braţului, partea frontală a creierului zice "Mişcă,"

dar primeşte feedback vizual ce zice "Nu."

Mişcă. Nu. Mişcă. Nu. Mişcă. Nu.

Şi asta devine cablat în circuitele creierului

şi noi numim asta - paraliză învăţată, corect?

Creierul învaţă în baza acestei legături asociative Hebbiane,

că simpla comandă de a mişca braţul

crează o senzaţie de paralizie a mânii,

şi apoi când amputaţi braţul,

această paralizie învăţată se perpetuează în -- în imaginea corpului tău

şi în fantomă, corect?

Şi cum ajuţi aceşti pacienţi?

Cum dezveţi paralizia învăţată

aşa încât să-l scapi de această durere sfâşietoare,

de acest spasm din braţul fantomă?

Păi, ne-am zis, ce-ar fi dacă transmiţi comenzi fantomei

şi oferi feedback vizual că ea se supune comenzii, corect?

Poate-i posibil să calmaţi durerea fantomă şi crampa fantomă.

Cum faceţi aşa ceva? Păi, realitate virtuală.

Dar asta costă milioane de dolari.

Aşa c-am ales să fac asta cu doar 3 dolari.

dar să nu spuneţi agenţiilor finanţatoare.

(Hohote de râs)

Ok? Ce faci e să creezi aşa numita cutie oglindă.

Aveţi o cutie de carton cu o oglindă la mijloc,

şi apoi plasaţi fantoma -- primul meu pacient Derek a venit.

Avea braţul amputat acum 10 ani.

A avut o avulsie brachială aşa că nervii i-au fost tăiaţi

şi braţul a fost paralizat, a stat în bandaj un an şi apoi i-a fost amputat.

Avea un braţ fantomă, sfâşietor de dureros, pe care nu-l putea mişca.

Era un braţ fantomă paralizat.

Aşa c-a venit, i-am dat o oglindă în cutie, aşa,

pe care-o numesc cutie oglindă, corect?

Şi pacientul pune braţul stâng fantomă

care-i încleştat într-un spasm, pe partea stângă a oglinzii,

şi braţul normal pe partea dreaptă a oglinzii

în aceiaşi poziţie ca şi braţul încleştat,

şi priveşte în oglindă şi ce simte?

Vede fantoma fiindu-i refăcută,

deoarece priveşte la reflecţia braţului normal în oglindă,

şi impresia e că fantoma i-a fost reînviată.

"Acum," îi zic, "mişcă fantoma --

degetele reale sau mişcă degetele în timp ce priveşti în oglindă."

Va avea impresia vizuală că fantoma se mişcă, corect?

E evident, dar ce-i uimitor e că

pacientul zice: "Doamne, fantoma se mişcă iar,

şi durerea, spasmul încleştat se diminuează."

Şi ţineţi minte, primul pacient care a venit --

(Aplauze)

-- mulţumesc. (Aplauze)

Primul pacient care-a venit a privit în oglindă

şi i-am zis "Priveşte la reflecţia braţului fantomă."

Şi el a început să chicotească, zice "Îmi pot vedea fantoma."

Şi nu e prost. Ştie că nu e real.

Ştie că e o reflecţie în oglindă,

dar e o experienţă senzorială vie.

Apoi îi zic "Mişcă braţul normal şi fantoma."

Îmi zice "Eh, nu-mi pot mişca fantoma. Ştii asta. E dureros."

Îi zic "Mişcă braţul normal."

Şi-mi zice "Doamne, fantoma se mişcă iar, nu-mi vine să cred!

Şi mă lasă şi durerea." Ce ziceţi?

Şi apoi îi zic "Închide ochii."

Închide ochii.

"Şi mişcă braţul normal."

"Eh, nimic -- iar s-a încleştat."

"Ok, deschide ochii."

"Doamne, Doamne, iar se mişcă!"

Se purta ca un copil într-un magazin de dulciuri.

Aşa c-am zis, OK, asta demonstrează teoria mea despre paralizia învăţată

şi rolul critic a input-ului vizual,

dar nu voi primi Premiul Nobel

c-am făcut pe cineva să mişte braţul fantomă.

(Hohote de râs)

(Aplauze)

E o abilitate absolut inutilă, dacă vă gândiţi un pic.

(Hohote de râs)

Dar apoi am început să înţeleg că poate şi alte feluri de paralizie

întâlnite în neurologie, ca atacul de cord, distonia focală --

ar putea exista o componentă învăţată şi aici

şi pe care o puteţi depăşi c-un dispozitiv simplu utilizând oglinda.

Aşa c-am zis, "Ştii, Derek" --

bine, în primul rând tipul nu poate căra pretutindeni oglinda pentru a diminua durerea --

am zis, "Ştii, Derek, ia-o acasă şi exersează una-două săptămâni.

Poate după o perioadă de exersare

reuşeşti s-o faci şi fără oglindă, să dezveţi paralizia

şi să începi a mişca braţul paralizat,

şi aşa să-ţi atenuezi durerea."

Şi el zice OK şi-a luat oglinda acasă.

Zic, "Păi, doar e doi dolari. Ia-o acasă."

Aşa c-a luat-o acasă şi după două săptămâni mă sună

şi zice "Doctore, n-ai să mă crezi."

Zic "Ce?"

Zice "A dispărut."

Zic "Ce-a dispărut?"

Mă gândeam poate cutia cu oglindă s-a pierdut.

(Hohote de râs)

Îmi zice "Nu, nu, nu, ştiţi braţul fantomă pe care-l am de 10 ani?

A dispărut."

Şi zic -- m-am îngrijorat şi-mi zic, Doamne,

Adică i-am schimbat imaginea corpului său,

cum rămâne cu umanitatea, etica şi toate acestea?

Şi-l întreb "Derek, asta te deranjează?"

Îmi zice, "Nu, în ultimele 3 zile n-am avut braţul fantomă

şi nici dureri la cotul fantomei, nici spasme,

nici dureri în antebraţ, toate acestea au dispărut.

Dar problema e că încă mai am degetele fantomă agăţate de umăr,

şi n-ajung cu cutia acolo."

(Hohote de râs)

"Aţi putea să modificaţi instrumentul pentru a-l pune pe frunte

aşa încât, ştiţi, să fac acelaşi lucru şi să elimin degetele fantomă?"

Credea că sunt un fel de magician.

Şi de ce se întâmplă aşa ceva?

Din cauză că creierul se confruntă cu un conflict senzitiv enorm.

Primeşte mesaje de la văz zicând că fantoma iar există.

Şi pe de altă parte nu există semnale receptate

de la muşchi semnalând că nu există braţ, corect?

Şi sistemul motor zice că există un braţ

şi din cauza acestui conflict creierul zice la naiba cu toate

nu există fantoma, nu există braţul, corect?

Intră într-o stare de negare -- neagă semnalele.

Şi apoi când braţul dispare, ca bonus dispare şi durerea

deoarece nu puteţi avea durere acorporală plutind în spaţiu.

Şi ăsta-i bonusul.

Şi această tehnică a fost încercată pe zeci de pacienţi

de alte grupuri în Helsinki,

aşa că se poate dovedi a fi utilă în tratarea durerilor fantome

şi oamenii chiar au folosit-o pentru reabilitarea atacului de cord.

Atacul de cord e de obicei considerat ca deteriorări a fibrelor

şi nimic nu se poate face cu asta.

Dar de fapt se dovedeşte că o componentă a paraliziei la atacul de cord e deprinsă,

şi poate această componentă poate fi depăşită utilizând oglinzi.

A trecut şi testele clinice

ajutând mulţi, mulţi pacienţi.

Ok, să trecem la a treia parte a discursului meu,

care e despre alt fenomen curios numit sinestezia.

A fost descoperit de Francis Galton în sec. 19.

Era văr cu Charles Darwin.

El a atras atenţia că anumite persoane într-o populaţie

normali din toate punctele de vedere, au următoarea stranietate --

de fiecare dată când văd un număr, acesta e colorat.

Cinci e albastru, şapte e galben, opt e verde-gălbui,

nouă e indigo, OK?

Ţineţi cont, aceştia sunt absolut normali în toate privinţele.

Sau Do major. Uneori tonurile au culori.

Do major e albastru, La major e verde,

alt ton poate fi galben, corect?

De ce se întâmplă asta?

Asta se numeşte sinestezia -- Galton a numit-o synaesthesia,

un amestec a simţurilor.

În noi, toate simţurile sunt distincte.

Aceştia însă le au amestecate.

De ce se întâmplă aşa ceva?

Unul din cele două aspecte ale acestei probleme este foarte intrigant.

Sinestezia se observă în familii,

şi Galton zice că are o bază ereditară, genetică.

Al doilea - sinestezia e despre -- şi asta-i ce-mi demonstrează ipoteza

principala temă a acestui discurs şi anume creativitatea --

sinestezia e de 8 ori mai răspândită printre artişti, poeţi, nuvelişti

şi alte persoane creative, decât în populaţia per ansamblu.

De ce-ar fi aşa?

Voi răspunde la această întrebare.

N-a mai fost răspunsă anterior.

Ok, ce e sinestezia? Ce-o cauzează?

Păi, există multe teorii.

O teorie zice că-s doar nebuni.

Şi asta nu-i o teorie prea ştiinţifică aşa că uităm de ea.

Altă teorie zice că abuzează cu paharul sau stupefiantele, corect?

Şi ar fi şi-o doză de adevăr aici

deoarece-i mult mai răspândită aici în Bay Area decât în San Diego.

(Hohote de râs)

Ok. Acum, a treia teorie e că --

păi, să ne întrebăm ce se întâmplă de fapt în cazul sinesteziei? Bine?

Am descoperit că zona de culoare şi de numere

sunt imediat adiacente în creier, în gyrus fusiformis.

Şi ne-am zis c-ar exista anumite conexiuni accidentale

între culori şi numere.

Şi de fiecare dată când vedeţi un număr, vedeţi şi culoarea corespunzătoare

şi asta-i cauza sinesteziei.

Vă amintiţi -- de se se întâmplă aşa ceva?

De ce-ar exista conexiuni greşite la unele persoane?

Vă amintiţi c-am zis că familiile au aşa ceva?

Asta vă sugerează cauza.

Şi anume că există o genă anomală,

o mutaţie în genă, care cauzează conexiunea anormală.

Şi toţi din noi se pare

suntem născuţi cu orice conectat la orice altceva.

Şi fiecare regiune a creierului e conectată la toate celelalte

şi acestea apoi sunt secţionate pentru a crea

arhitectura modulară caracteristică a creierului adult.

Şi dacă există o genă care cauzează aceste secţionări,

şi dacă gena mutează,

apoi secţionarea e deficientă pentru anumite regiuni adiacente,

şi dacă-i pentru numere şi culoare, aveţi sinestezie număr-culoare.

Dacă-i între sunet şi culoare, aveţi sinestezie sunet-culoare.

Totul clar până aici.

Şi dacă gena dată acţionează pretutindeni în creier

şi totul de dovedeşte a fi încrucişat?

Păi, gândiţi-vă ce au în comun artiştii, nuveliştii şi poeţii,

abilitatea de a se deda gândirii metaforice,

conectând idei total dis-asociate,

aşa ca "acesta e estul şi Julieta e Soarele."

Bine, nimeni nu zice că Julieta e soarele --

doar nu vrem să zicem că-i un glob strălucitor de flăcări?

Vreau să spun, schizofrenicii fac asta, dar e o istorie cu totul diferită, corect?

Oamenii normali ar zice că-i caldă ca soarele,

că radiază ca soarele, că-i grijulie ca soarele.

Instant descoperiţi legăturile.

Acum, dacă presupunem că această încrucişare a conexiunilor

şi conceptelor sunt în regiuni diferite ale creierului,

apoi asta ar cauza o înclinaţie mai mare

spre gândirea metaforică şi creativitate

în persoanele ce au sinestezie.

Şi, de fapt, sinestezia e de 8 ori mai des întâlnită

printre poeţi, artişti şi nuvelişti.

OK -- e o viziune frenologică a sinesteziei.

Ultima demonstraţie -- îmi mai daţi un minut?

(Aplauze)

OK. O să vă demonstrez că toţi aveţi sinestezie, dar nu vreţi s-o recunoaşteţi.

Asta-i ce numesc eu alfabet marţian, ca şi în alfabetul vostru,

A e A, B e B, C e C,

forme diferite pentru foneme diferite, corect?

Aici avem alfabetul marţian.

Unul din ele e Kiki şi altul e Buba.

Care e Kiki şi care e Buba?

Câţi din voi credeţi că ăsta-i Kiki şi celălalt e Buba? Ridicaţi mâna.

Bine, avem unul sau doi mutanţi.

(Hohote de râs)

Câţi din voi cred că cela-i Buba şi ăsta-i Kiki? Ridicaţi mâna.

99 procente din voi.

Şi, nici unul din voi nu e Marţian, cum aţi ales?

E din cauză că toţi formaţi un model încrucişat -- o abstracţie sinestetică --

adică, ziceţi că acea inflecţie ascuţită, Kiki,

în cortexul auditiv, celulele auditive fiind excitate, Kiki,

mimează inflecţia vizuală -- o inflecţie spontană -- a acestei forme zimţate.

Şi asta-i foarte important deoarece ne spune că

creierul se angrenează într-o primitivă --

e doar -- pare doar o iluzie naivă,

dar fotonii din ochi generează această formă,

şi celulele auditive în ureche excită o structură auditivă,

iar creierul e capabil să extragă numitorul comun.

E o formă primitivă de abstracţie,

şi ştim că ea are loc în gyrus fusiformis în creier

deoarece când el e vătămat,

persoanele nu mai pot distinge Buba şi Kiki,

şi ei de asemenea pierd capacitatea de a înţelege metafora.

Dacă întrebi acest tip ce înseamnă

"Nu tot ce luceşte e aur"?

Pacientul răspunde, "Păi dacă e metalic şi luceşte nu înseamnă că-i doar aur.

Trebuie să măsuraţi greutatea specifică..." OK?

Deci ei pierd complet sensul metaforic.

Şi această regiune e de vreo 8 ori mai mare în --

mai ales la om -- decât la primatele inferioare.

Ceva foarte interesant se produce aici, în angular gyrus,

deoarece e intersecţia între auz, văz şi pipăit,

şi el a devenit enorm la oameni -- şi ceva foarte interesant are loc.

Şi cred că reprezintă fundamentul multor abilităţi caracteristic umane

ca abstracţia, metafora şi creativitatea.

Toate întrebările studiate de filozofi de milenii

noi savanţii putem să începem a le explora prin scanarea creierului,

şi observând pacienţii şi punând întrebările corecte.

Mulţumesc.

(Aplauze)

Îmi cer scuze.

(Hohote de râs)