Surprinzătoarea știință a fericirii

Dan Gilbert, autorul cărţii Stumbling on Happiness, contestă ideea că vom fi nefericiţi dacă nu obţinem ceea ce ne dorim. „Sistemul imunitar” al psihicului nostru ne permite să fim cu adevărat fericiţi chiar şi atunci când lucrurile nu merg aşa cum au fost plănuite.

Când ai doar 21 de minute să vorbeşti,

două milioane de ani par foarte mult timp.

Dar din perspectiva evoluţiei,
două milioane de ani nu înseamnă nimic.

Cu toate astea, în ultimele două milioane
de ani creierul uman şi-a triplat masa,

pornind de la cele şase sute de grame
ale acestui strămoş al nostru, Habilis,

şi ajungând la halca de aproape 1,5 kg
pe care fiecare o avem între urechi.

Ce are un creier mare încât natura
să ţină morţiş ca fiecare om să aibă unul?

S-a dovedit că, atunci când creierele
se triplează în mărime,

ele nu doar devin de trei ori mai mari,
ci capătă şi structuri noi.

Iar unul dintre principalele motive
pentru care creierul nostru

a crescut aşa de mare
e că a căpătat o porţiune nouă,

denumită lobul frontal.

Şi în special o parte a acestuia,
numită cortex pre-frontal.

Ce face cortexul pre-frontal
pentru tine ca să justifice

rearanjarea arhitecturală completă
a craniului uman

în doar o clipă relativ
la scara de timp a evoluţiei?

Cortexul pre-frontal
face o mulţime de lucruri,

dar unul dintre cele mai importante
lucruri pe care le face

e acela că e un simulator de experienţe.

Piloţii exersează în simulatoare de zbor

ca să nu comită greşeli reale în avioane.

Fiinţele umane au această
minunată adaptare

care le permite să treacă
prin diverse experienţe în capetele lor

înainte să le încerce în viaţa reală.

E o şmecherie pe care strămoşii noştri
nu o puteau face

şi pe care niciun alt animal
nu o poate face la fel de bine ca noi.

E o adaptare minunată.

La acelaşi nivel cu degetele opozabile,
poziţia bipedă şi limbajul,

e unul dintre lucrurile care au făcut
ca specia noastră să coboare din copaci

şi să ajungă în mall.

(Râsete)

Toţi aţi făcut asta.

Vreau să spun că Ben and Jerry's
nu vând îngheţată de ficat cu ceapă.

Nu pentru că ar fi fabricat-o,
ar fi încercat-o şi-ar fi zis „bleah”.

Ci pentru că,
fără să te ridici de pe scaun,

poţi simula acea aromă şi poţi spune
„bleah” înainte să fabrici îngheţata.

Haideţi să vedem cum funcţionează
simulatorul vostru.

Haideţi să facem un test rapid
înainte să continui cu restul prezentării.

Iată două viitoruri diferite
pe care vă invit să le contemplaţi

şi puteţi încerca să le simulaţi,

dar să-mi spuneţi pe care l-aţi prefera.

Unul dintre ele e să câştigaţi la loterie.

Asta înseamnă cam 314 milioane de dolari.

Iar celălalt este să deveniţi paraplegici.

(Râsete)

Aşadar, gândiţi-vă un moment.

Probabil că nici n-aveţi nevoie
de un moment.

E interesant că există date
despre aceste două grupuri de oameni,

date despre cât de fericiţi sunt.

Şi la asta vă și așteptați, nu-i aşa?

Dar nu acestea sunt datele.
Pe acestea le-am inventat eu!

Acestea sunt datele reale.

Aţi greşit la această întrebare

şi abia au trecut cinci minute
din prezentare.

Deoarece în realitate, la un an
după ce nu-şi mai pot folosi picioarele

şi la un an după câştigul la loto,
câştigătorii loteriei şi paraplegicii

sunt la fel de fericiţi cu vieţile lor.

Nu vă supăraţi prea tare

dacă aţi greşit primă întrebare
de cultură generală,

pentru că toată lumea greşeşte
mereu la toate întrebările de acest fel.

Cercetările efectuate în laboratorul meu

şi cele ale economiştilor
şi psihologilor din întreaga ţară

ne-au arătat ceva suprinzător.

Ceva ce se cheamă prejudecata impactului,

adică tendinţa simulatorului
de a funcţiona rău.

De a te face să crezi
că diferitele rezultate

sunt mai diferite decât sunt ele de fapt.

De la studii în natură
la studii de laborator

vedem că pierderea
sau câştigarea alegerilor,

pierderea sau câştigarea
unui partener romantic,

obţinerea sau ne-obţinerea unei promovări,

trecerea sau picarea
unui examen la facultate

şi aşa mai departe,
au mult mai puţin impact,

mai puţină intensitate
şi mult mai puţină durată

decât se aşteaptă oamenii să aibă.

Un studiu recent,
şi asta aproape că mă lasă perplex,

un studiu recent care arată
cum sunt oamenii

influenţaţi de traumele majore din viaţă

sugerează că dacă s-a întâmplat
cu mai mult de trei luni în urmă,

cu doar câteva excepţii,

nu are niciun impact asupra
fericirii voastre.

De ce?

Pentru că fericirea poate fi sintetizată.

Sir Thomas Brown scria în 1642:
„Sunt cel mai fericit om în viaţă.

Am în mine ceva ce poate transforma
sărăcia în bogăţie,

necazurile în prosperitate.

Sunt mai invulnerabil decât Ahile;

destinul n-are unde să mă lovească."

Ce maşinărie remarcabilă
are tipul ăsta în capul lui?

E vorba exact de aceeaşi maşinărie
remarcabilă pe care o avem cu toţii.

Fiinţele umane au ceva
la care ne-am putea gândi

ca la un sistem imunitar al psihicului.

Un sistem de procese cognitive,

în mare parte procese cognitive
non-conştiente,

care îi ajută să-şi schimbe
viziunea asupra lumii,

astfel încât să se simtă mai bine
în lumea în care se găsesc.

Precum Sir Thomas,
şi voi aveţi această maşinărie.

Spre deosebire de Sir Thomas,
se pare că nu ştiţi asta.

Noi sintetizăm fericirea, dar credem
e un lucru care poate fi găsit.

Nu e nevoie să dau prea multe exemple
de oameni care sintetizează fericirea.

Deşi vă voi arăta
nişte dovezi experimentale,

nu trebuie să le căutaţi foarte departe.

am luat un exemplar din New York Times

şi am căutat situaţii
în care oamenii sintetizează fericirea.

Şi iată trei tipi care fac asta:

„Sunt cu mult mai bine fizic,
financiar, emoţional, mintal.

Nu regret nicio clipă.

A fost o experienţă magnifică.”

„Cred că a ieşit foarte bine.”

Cine sunt aceste personaje
al naibii de fericite?

Primul e Jim Wright.

Unii sunt destul de bătrâni
pentru a-şi aduce aminte:

a fost preşedintele
Camerei Reprezentanţilor

şi a demisionat ruşinos când un tânăr
republican pe nume Newt Gingrich

a aflat despre o afacere dubioasă
pe care o făcuse.

Cel mai puternic democrat
din ţară a pierdut totul.

Şi-a pierdut banii, puterea.

Ce are de spus despre asta
după toţi aceşti ani?

„Sunt cu mult mai bine fizic,
financiar, emoţional, mintal

şi în aproape orice alt aspect.”

Ce alt aspect ar putea exista?

Vegetal? Mineral? Animal?
Le-a acoperit cam pe toate.

De Moreese Bickham n-aţi auzit niciodată.

Moreese Bickham a rostit aceste cuvinte
când a fost eliberat.

Avea 78 de ani. Petrecuse 37 de ani

într-o închisoare din Louisiana
pentru o crimă pe care nu a comis-o.

În cele din urmă a fost exonerat,

la vârsta de 78 de ani, prin dovezi ADN.

Şi ce a spus despre experienţa lui?

„Nu regret nicio clipă.
A fost o experienţă magnifică.”

Magnifică!? Tipul ăsta nu spune:

„Știţi, erau nişte tipi de treabă.
Aveau şi o sală de gimnastică.”

Ci magnific, un cuvânt pe care de obicei

îl păstrăm pentru experienţele religioase.

Harry S. Langerman
a rostit aceste cuvinte,

iar pe el ar fi putut să-l cunoașteți

pentru că în 1949
a citit în ziar un mic articol

despre un stand de hamburgeri
al unor fraţi pe nume McDonalds,

și s-a gândit: „E o idee foarte bună!”

Aşa că s-a dus să-i caute. Ei i-au zis:

„Îţi putem da o franciză
pentru trei mii de dolari.”

Harry i-a cerut fratelui său,

care era bancher,

să-i împrumute cei trei mii de dolari,

iar vorbele nemuritoare
ale fratelui au fost:

„Idiotule, nimeni nu mănâncă hamburgeri.”

N-a vrut să-i împrumute banii
şi, bineînţeles, şase luni mai târziu

Ray Croc a avut exact aceeaşi idee.

S-a dovedit că oamenii mănâncă hamburgeri

şi Ray Croc pentru o vreme a devenit
cel mai bogat om din America.

Unii dintre voi recunosc această
fotografie din tinereţe a lui Pete Best,

care a fost primul baterist
al trupei Beatles,

până când aceştia l-au trimis undeva
cu nişte treabă şi ei au şters-o

şi l-au ales pe Ringo într-un turneu.

În 1994 când Pete Best a fost intervievat

- da, mai e baterist;
da, e muzician de studio -

a zis aşa: „Sunt mai fericit decât
dacă aş fi fost cu Beatles.”

Bine. Avem ceva important de învăţat
de la aceşti oameni

şi anume secretul fericirii.

Iată-l, gata să fie în sfârşit revelat.

Unu: adună bogăţie, putere şi prestigiu,

apoi pierde-le.

(Râsete)

Doi: petrece-ţi cât mai mult
din viaţă în închisoare.

(Râsete)

Trei: îmbogăţeşte pe altcineva
tare, tare de tot.

(Râsete)

Şi în fine:
niciodată nu te alătura Beatleşilor.

(Râsete)

Oamenii sintetizează fericire,
cum pare să fi făcut aceşti domni,

le zâmbim, dar ne cam dăm ochii
peste cap şi spunem:

„Da, sigur, de fapt nu ţi-ai dorit
niciodată postul.”

„Da, sigur. De fapt n-ai avut
prea multe în comun cu ea,

şi ţi-ai dat seama de asta

exact când ea ţi-a aruncat inelul
de logodnă în faţă.”

Strâmbăm din nas fiindcă credem
că fericirea sintetică

nu e de aceeaşi calitate
cu ceea ce numim fericire naturală.

Ce înseamnă aceşti termeni?

Fericirea naturală este ceea ce simţim
atunci când obţinem ceea ce vrem,

iar fericirea sintetică este ceea ce facem
atunci când nu obţinem ceea ce vrem.

Iar în societatea noastră credem cu tărie

că fericirea sintetică e una inferioară.

De ce credem asta?

E foarte simplu. Ce fel de motor economic

ar mai continua să duduie

dacă am crede că a nu obţine ceea ce vrem

ne poate face la fel de fericiţi
cu a-l obţine?

Cu scuzele de rigoare către prietenul meu
Matthieu Ricard,

un mall plin de călugări Zen

nu va fi deosebit de profitabil

pentru că ei nu-şi doresc
destul de multe lucruri.

Ceea ce vreau să spun
e că fericirea sintetică

este întrutotul la fel de reală
şi de durabilă

ca fericirea pe care o obțineți

atunci când obţineţi exact
ceea ce vă propuneaţi.

Sunt un om de ştiinţă,
aşa că am să fac asta nu cu retorică,

ci înbăindu-vă în câteva date.

Să vă arăt mai întâi o paradigmă
experimentală care este folosită

pentru a demonstra sinteza fericirii

printre cercetătorii mai vechi.

Şi nu e a mea.

E o paradigmă veche de 50 de ani,
numită paradigma alegerii libere.

E foarte simplă.

Oferiţi, să zicem, şase obiecte

şi cereţi unui subiect să le ordoneze
de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut.

În acest caz, fiindcă experimentul
despre care vă voi spune le foloseşte,

obiectele sunt afişe de Monet.

Oricine poate ordona aceste afişe de Monet

de la cel care îi place,
la cel care îi displace.

Acum îţi dăm să alegi:

„Se face să mai avem nişte afişe în dulap.

Îţi vom da unul ca premiu de luat acasă.

Avem numărul trei şi numărul patru,”

îi spunem subiectului.

Aceasta e o alegere cam grea

pentru că niciunul
nu e preferatul subiectului,

dar în mod firesc oamenii
tind să aleagă numărul trei

pentru că le-a plăcut puţin mai mult
decât numărul patru.

Ceva mai târziu,
pot să fie 15 minute sau chiar 15 zile,

aceiaşi stimuli sunt puşi
în faţa subiectului

şi acestuia i se cere să îi reordoneze.

„Spune-ne cât de mult îţi plac acum.”

Ce se întâmplă?
Priviţi cum se sintetizează fericirea.

Acesta este rezultatul
care a fost obţinut în mod repetat.

Observați sintetizarea fericirii.

Vreţi să vedeţi din nou?

(Râsete)

Fericire!

„Cel pe care l-am primit
e mult mai bun decât credeam!

Cel pe care nu l-am primit e naşpa!”

(Râsete)

Asta e sinteza fericirii.

Deci care e răspunsul corect
la această situaţie?

„Da, sigur...”

Iată experimentul pe care l-am făcut

şi sper că asta vă va convinge

că reacția „Da, sigur!”
nu e cea potrivită.

Am efectuat experimentul cu un grup
de pacienţi care aveau amnezie anterogradă

Aceşti pacienţi sunt internaţi în spital.

Cei mai mulţi au sindromul Korsakoff,

o psihoză polinevritică,
au băut mult prea mult

şi nu-şi mai pot forma amintiri noi.

Îşi amintesc copilăria lor,
dar dacă intri şi te prezinţi,

iar apoi ieşi din cameră,

în momentul în care te întorci
ei nu mai ştiu cine eşti.

Ne-am luat afişele cu Monet la spital.

Şi le-am cerut acestor pacienţi
să le ordoneze

de la cele care le plac cel mai mult
la cele care le displac cel mai mult.

Le-am dat apoi să aleagă
între numerele trei şi patru.

Ca toţi ceilalţi, şi ei au zis:

„Mulţumesc, doctore!
Chiar îmi trebuie un nou afiş.

Voi alege numărul trei.”

Le-am explicat că le vom trimite
numărul trei prin poştă.

Ne-am adunat materialele
şi am ieşit din salon,

şi am aşteptat jumătate de oră.

Revenim în salon și le spunem:
„Salut, ne-am întors.”

Pacientul zice: „Doctore, îmi pare rău,

am o problemă de memorie,
de asta sunt aici.

Nu-mi aduc aminte
dacă ne-am mai întâlnit.”

„Sigur, Jim, nu-ţi aminteşti?
Am fost aici cu afişele de Monet.”

„Îmi pare rău, doctore,
nu ştiu despre ce vorbeşti.”

„Nu-i nimic, Jim. Tot ce vreau să faci
e să le ordonezi aceste picturi

de la cele care îţi plac cel mai mult
la cele care îţi plac cel mai puţin.”

Şi ei ce fac? Să verificăm mai întâi
şi să ne asigurăm

că sunt cu adevărat amnezici.

Îi întrebăm pe aceşti pacienţi amnezici
ce afiş dețin,

pe care l-au ales ultima dată,
care dintre ele este al lor.

Şi constatăm că pacienţii amnezici
pur şi simplu ghicesc.

În stânga sunt rezultatele normale,
dacă aș testa asta pe voi

aţi şti cu toţii ce afiş aţi ales.

Dar dacă fac asta cu pacienţi amnezici,

ei n-au nici cea mai vagă idee.
Nu pot alege afişul lor dintr-o înşiruire.

Asta fac subiecţii normali:
sintetizează fericirea.

Corect? Aceasta este schimbarea
în scorul de agreabilitate,

schimbarea dintre prima dată
când au făcut ordonarea şi a doua oară.

Subiecţii normali gândesc:

-- magia pe care v-am prezentat-o,

acum v-o arăt în formă grafică --

„Cel pe care îl am e mai bun
decât credeam.

Cel pe care nu-l am, la care am renunţat,
nu e aşa de bun pe cât credeam.”

Amnezicii fac exact acelaşi lucru.

Gândiţi-vă puțin la acest rezultat!

Acestor oameni le place
mai mult cel pe care îl au,

dar ei nici măcar nu ştiu că îl au.

„Da, sigur...” nu e reacția potrivită!

Ce au făcut aceşti oameni
când au sintetizat fericirea

e că şi-au schimbat în mod real, adevărat,

reacţiile lor afective, hedonistice
şi estetice la acel afiş.

Ei nu spun asta doar pentru că acum îl au,

fiindcă nici nu ştiu că îl au.

Când psihologii vă arată bare

să ştiţi că vă arată medii
ale unor mulţimi de oameni.

Cu toate astea, toţi avem acest sistem
imun psihologic,

această capacitate
de a sintentiza fericirea,

dar unii dintre noi fac acest truc
mai bine decât alţii.

Iar unele situaţii permit
oricui să o facă mai bine

decât în alte situaţii.

S-a dovedit că libertatea,

abilitatea de a te hotărî
şi de a te răzgândi,

este prietenul fericirii naturale,
fiindcă îţi permite să alegi

dintre toate acele delicioase viitoruri
şi să-l găseşti

pe cel care îți place cel mai mult.

Dar libertatea de a alege,

de a te răzgândi şi a te hotărî,
este inamicul fericirii sintetice.

Şi vă voi arăta de ce.

Dilbert deja ştie, bineînţeles.

„- Asistenţa tehnică.
Cu ce vă pot abuza?

- Imprimanta mea tipăreşte o pagină goală
după fiecare document.

- Şi de ce vă plângeţi
că primiţi hârtie gratis?

- Gratis? Dar nu e propria mea hârtie?

- Omule, uită-te la calitatea
hârtiei gratuite

în comparaţie cu prăpădita ta
de hârtie obişnuită.

Numai un prost sau un mincinos
ar spune că ele arată la fel.

- Într-adevăr pare ceva mai mătăsoasă!

- Ce faci aici?

- Ajut oamenii să accepte lucrurile
pe care nu le pot schimba.”

Sistemul imun al psihicului
funcționează cel mai bine

atunci când ne-am înfundat complet,
când suntem în capcană.

Asta e diferenţa dintre întâlnire
şi căsătorie.

Dacă ai o întâlnire cu un tip,

iar el se scobeşte în nas,
nu mai ieşi cu el.

Dar dacă eşti căsătorită
cu un tip care se scobeşte în nas...

dar are o inimă de aur...

însă: „Nu pune mâna pe prăjitură!”

(Râsete)

Găseşti o cale să fii fericit
cu ce s-a întâmplat.

Ceea ce vreau să vă arăt

e că oamenii nu ştiu acest lucru
despre ei înşişi

şi această necunoştinţă poate acţiona
în dezavantajul nostru.

Iată un experiment
pe care l-am făcut la Harvard.

Am creat un curs de fotografie alb-negru

şi le-am permis studenţilor să înveţe
cum să folosească o cameră obscură.

Le-am dat aparate, ei au mers prin campus,

au făcut 12 fotografii cu profesorii,
cu camera de cămin, cu câinele lor

şi cu alte lucruri
care să le amintească de Harvard.

Ne aduc aparatul,
le facem o foaie de contact,

ei se decid care sunt cele mai bune
două fotografii,

apoi petrecem şase ore
învăţându-i despre camere obscure,

developează două dintre ele
şi obţin două fotografii extraordinare,

însă le spunem:

„La care ai vrea să renunţi?”

Ei zic: „Trebuie să renunţ la una?”

„Da, ne trebuie una ca dovadă
a proiectului.

Aşa că trebuie să îmi dai una.Poți alege.

Tu păstrezi una, eu una.”

Sunt două condiţii în acest experiment.

Unei părţi dintre studenţi li se spune:

„Dar dacă vrei să te răzgândeşti,
am s-o păstrez pe cealaltă aici,

şi în următoarele patru zile,
înainte s-o trimit prin poştă la centru,

da... centru...

(Râsete)

sunt bucuros să le schimbăm din nou.

De fapt am să vin în cămin să ţi-o dau,

trimite-mi un email.

Sau mai bine, te voi întreba.

Dacă vrei să te răzgândeşti,
poți să le schimbi.”

Celeilalte jumătăţi dintre studenţi
li se spune exact opusul:

„Alege, și apropo,

poşta pleacă în două minute spre Anglia.

Fotografia ta va zbura peste Atlantic.

N-o vei mai vedea niciodată.”

Unei jumătăţi dintre studenţii
din aceste două grupuri

i se cere să facă predicţii

despre cât de mult cred că le va plăcea
fotografia pe care o păstrează

şi fotografia la care renunţă.

Ceilalți studenţi sunt trimişi
înapoi în micile lor camere de cămin

iar în următoarele trei până
la şase zile li se măsoară

gradul de satisfacție al alegerii făcute.

Înainte de toate, iată ce cred studenţii
că se va întâmpla.

Ei cred că probabil fotografia
pe care au ales-o le va plăcea

mai mult decât cea la care au renunţat,

dar acestea nu sunt diferenţe
statistic semnificative.

Este o creştere foarte mică
şi nu contează prea mult

dacă erau în grupul cu alegerea
reversibilă sau ireversibilă.

Greşit.
Fiindcă iată ce se întâmplă în realitate.

Atât înainte de înlocuire,
cât şi cinci zile mai târziu,

oamenii care ai rămas cu fotografia aceea,

care nu au de ales,

care nu se pot răzgândi,
o plac foarte mult!

Iar oamenii care se gândesc:
„Să o dau înapoi?

O am pe cea bună?
Poate că asta nu e cea bună?

Oare am dat-o pe cea bună?” -
s-au compromis.

Nu le place fotografia lor şi de fapt,

chiar după ce oportunitatea
de a o schimba a expirat,

fotografia lor tot nu le place. De ce?

Deoarece condiţia reversibilă
nu stimulează sinteza fericirii.

Şi acum iată partea finală
a acestui experiment.

Aducem un grup complet nou de studenţi
naivi de la Harvard

şi le spunem:

„Avem un curs de fotografie
şi îl putem ţine în două feluri.

Îl putem ţine astfel încât atunci
când faceţi cele două fotografii

să aveţi patru zile să vă răzgândiţi,

sau putem ţine alt curs
în care să faceţi cele două fotografii

şi vă hotărâţi pe loc
pe care doriți să o păstraţi.

La care curs aţi vrea să participaţi?”

66 % dintre studenţi, două treimi,

preferă cursul în care au oportunitatea
să se răzgândească.

Alo! 66% dintre studenţi aleg cursul

în care în cele din urmă vor fi profund
nesatisfăcuţi cu fotografia.

(Râsete)

Fiindcă nu cunosc condiţiile
în care creşte fericirea sintetică.

Poeții spun totul mai bine
teza mea e susținută de acest citat,

dar o face hiperbolic:

„Nimic nu-i bun ori rău
Dar gându-l face-aşa.”

Poezia e frumoasă,
dar nu poate avea în întregime dreptate.

Nu există nimic cu adevărat bun sau rău?

E o operaţie pe vezicula biliară
şi o excursie la Paris acelaşi lucru?

Pare să fie o întrebare foarte simplă
de inteligență.

N-au cum să fie exact acelaşi lucru.

Într-o proză mai bombastică,
dar mai aproape de adevăr,

părintele capitalismului modern,
Adam Smith, a spus aşa,

și merită contemplat:

„Marea sursă atât a suferinţelor
cât şi a bolilor din viaţa umană

pare să provină din supraestimarea diferenţei

dintre o situaţie permanentă şi alta...

Unele dintre aceste situaţii,
fără îndoială, ar fi de preferat,

dar niciuna dintre ele
nu merită să fie urmărită

cu acea pasionată înflăcărare
care ne face să încălcăm regulile

fie ale prudenţei, fie ale justiţiei,
sau să stricăm pacea a minţilor noastre,

fie prin ruşinea dată de amintirea
nesăbuirii noastre,

fie prin remuşcarea pentru oroarea
nedreptăţii noastre.”

Cu alte cuvinte, da, unele lucruri
sunt mai bune ca altele.

Trebuie să avem preferinţe
care să ne permită să ne alegem viitorul.

Dar când aceste preferinţe
ne propulsează prea tare şi prea repede

fiindcă am supraestimat diferenţa
dintre acele viitoruri,

suntem în primejdie.

Când ambiţia noastră e ţinută în frâu,
ea ne determină să muncim bucuroşi.

Când ambiţia noastră scapă din frâu,
ne face să minţim, să trişăm, să furăm,

să facem rău altora, să sacrificăm
lucruri cu adevărat valoroase.

Când fricile noastre sunt ţinute în frâu,

suntem prudenţi, atenţi, cugetaţi.

Când fricile noastre scapă din frâu
şi explodează,

suntem nesăbuiţi şi laşi.

Lecţia cu care vreau să rămâneți
din toate aceste date

e că dorinţele şi grijile noastre
sunt exagerate într-un anumit grad,

fiindcă avem în noi înşine capacitatea
de a fabrica

lucrul pe care îl urmărim constant
când alegem experiența.

Mulțumesc!

(Aplauze)