De ce este importantă viața privată

Glenn Greenwald a fost unul dintre primii reporteri care au investigat și au scris despre dosarele lui Edward Snowden, cu revelațiile lor despre supravegherea extensivă făcută de Statele Unite asupra cetățenilor privați. În această discuție fierbinte, Greenwald subliniază importanța apărării dreptului la viața privată, chiar dacă "nu faci nimic care să te facă să vrei să te ascunzi".

Există un gen de videouri pe YouTube

dedicate unei experiențe pe care

sunt sigur că fiecare din această sală
a avut-o.

Implică o persoană care,
crezând că este singură,

se manifestă
printr-un comportament expresiv:

cântă descătușat, face piruete,

o activitate sexuală moderată,

ca să descopere că de fapt nu e singură,

că există cineva care privește
și trage cu urechea,

descoperire care o face să oprească
imediat ceea ce făcea,

terorizată.

Sentimentul de rușine și umilință
de pe fața ei este evident.

Este sentimentul care spune:

„Accept să am acest comportament
doar dacă nimeni nu mă vede.”

Aceasta este esența muncii

pe care m-am concentrat cu precădere
în ultimele 16 luni,

întrebarea de ce contează intimitatea,

întrebare care a apărut
în contextul dezbaterii generale

apărute după dezvăluirile
lui Edward Snowden

că Statele Unite și partenerii lor,

ținând secret față de întreaga lume,
au convertit Internetul,

inițial considerat ca un instrument
fără precedent

pentru eliberare și democratizare,

într-un mediu fără precedent
de supraveghere în masă, nediferențiat.

Există o părere frecventă
care apare în această discuție,

chiar printre cei care nu acceptă
supravegherea în masă,

prin care se susține că nu există
un prejudiciu real

adus de această largă intruziune,

pentru că numai cei implicați
în lucruri rele

au motiv să se ascundă
și să își apere intimitatea.

Această părere generală presupune implicit

că în lume sunt două tipuri de oameni,

oamenii buni și oamenii răi.

Oamenii răi sunt cei
ce plănuiesc atacuri teroriste

sau se implică în fărădelegi violente,

având prin urmare motive
să ascundă ceea ce fac,

să-i preocupe intimitatea lor.

Spre deosebire de ei, oamenii buni
sunt cei care merg la lucru,

vin acasă, își cresc copiii,
privesc la TV.

Folosesc Internetul
nu pentru a plănui atacuri teroriste,

ci pentru a afla noutăți, a schimba rețete

sau pentru jocurile în liga copiilor lor,

iar acești oameni nu fac nimic rău,

de aceea n-au nimic de ascuns

și niciun motiv să se teamă
de monitorizarea guvernului.

Oamenii care spun asta adoptă
un act extrem de auto-dezaprobare.

Ceea ce spun ei de fapt este:

„Accept să mă transform într-o persoană

atât de inofensivă,
neamenințătoare și neinteresantă,

încât în realitate nu mă tem
că guvernul știe tot ceea ce fac.”

Acest mod de gândire este expresia pură

dintr-un interviu din 2009
cu directorul executiv

la Google de multă vreme, Eric Schmidt,

care întrebat despre diversele căi
prin care Google

cauzează invadarea intimității a sute
de milioane de oameni din toată lumea,

a răspuns:

„Dacă faci ceva ce nu vrei
ca alți oameni să știe,

poate n-ar trebui să-l faci deloc.”

Există multe de spus
despre această mentalitate.

În primul rând, oamenii care spun asta,

care spun că intimitatea nu e importantă,

nu cred cu adevărat ce afirmă.

Știi că ei nu cred ce spun

pentru că susțin doar verbal
că intimitatea nu contează,

dar prin acțiunile lor
iau tot felul de măsuri

pentru a-și proteja propria intimitate.

Pun parole la conturile e-mail,
la conturile de social media,

au chei la ușa de la dormitor
sau ușa de la baie,

măsuri menite
să împiedice alți oameni

să intre în ceea ce ei consideră
zona lor de intimtate

și știu ce anume nu vor
să afle alți oameni.

Același Eric Schmidt, CEO la Google,

le-a interzis angajaților lui de la Google

să mai discute cu cei
de la revista online CNET,

după ce CNET a publicat un articol

plin cu informații personale, private,
despre Eric Schmidt,

pe care le-a obținut
exclusiv prin căutări pe Google

și alte programe Google.
(Râsete)

Același standard dublu e observat
la Mark Zuckerberg, CEO la Facebook,

care, într-un interviu scandalos din 2010,

a susținut că intimitatea
nu mai este o „normă socială”.

Anul trecut, Mark Zuckerberg
și noua lui soție

au cumpărat nu doar propria lor casă,

ci și cele patru
case adiacente din Palo Alto,

pentru un total de 30 milioane dolari,

ca să-și asigure o zonă de intimitate

care să-i împiedice pe alții
să monitorizeze

ceea ce fac ei în viețile lor private.

În ultimele 16 luni,
de când discut acest subiect peste tot,

de căte ori cineva mi-a spus:

„Nu mă tem de invadarea intimității
întrucât n-am nimic de ascuns”,

le spun mereu același lucru.

Scot stiloul, notez adresa de e-mail,
și spun: „Iată adresa mea de e-mail.

Când ajungi acasă
vreau să-mi trimiți parolele

de la toate conturile tale de e-mail,

nu doar de la cele oficiale,
respectabile pe numele tău,

ci de la absolut toate,

pentru că vreau să văd tot ce faci online,

să citesc ce vreau,
să public ce mi se pare interesant.

La urma urmei,
dacă nu ești o persoană rea,

dacă nu faci nimic rău,
n-ar trebui să ai nimic de ascuns.”

Nici măcar o persoană
nu a acceptat oferta mea.

Am verificat...
(Aplauze)

Îmi verific conștiincios
acel cont de e-mail mereu.

E un loc foarte pustiu.

Există un motiv pentru asta,

acela că noi, ca ființe umane,

chiar și aceeia care, în cuvinte,
neagă importanța propriei intimități,

înțeleg instinctiv profunda ei importanță.

E adevărat că noi, ca oameni,
suntem animale sociale,

înseamnând că avem nevoie ca allții

să știe ce facem, ce spunem și ce gândim,

de aceea publicăm voluntar
informații despre noi înșine online.

Dar la fel de esențial
pentru ceea ce înseamnă

a fi o ființă umană liberă și deplină,

este să existe un loc în care
să scăpăm de ochiul care ne judecă.

Există un motiv de a dori un asemenea loc.

Motivul este că noi toți,
nu doar teroriștii și criminalii - toți -

avem câte ceva de ascuns.

Există tot felul de lucruri
pe care le facem și le gândim

pe care suntem dispuși
să le spunem doctorului,

avocatului, psihologului
sau partenerului nostru

sau celui mai bun prieten,

dar ne-am îngrozi
dacă le-ar afla restul lumii.

Constant cântărim ce spunem,
gândim sau facem,

ce am vrea să le afle toată lumea,

și ce spunem, gândim sau facem,

despre care n-am vrea ca cineva să afle.

Oamenii susțin foarte ușor, în cuvinte,

că nu consideră important dreptul
la intimitate,

dar acțiunile lor neagă
autenticitatea acestei afirmații.

Există un motiv pentru care
intimitatea este atât de dorită

universal și instinctiv.

Nu e doar un reflex,
ca a respira sau a bea apă.

Motivul este că atunci când putem fi
monitorizați, supravegheați,

comportamentul nostru
se modifică dramatic.

Gama de opțiuni comportamentale
pe care le considerăm

când credem că suntem observați
se reduce substanțial.

Aceasta este o constatare
specifică naturii umane

recunoscută în științele sociale,
în literatură și în religie

și de fapt în orice domeniu.

Există zeci de experimente psihologice
care demonstrează

că atunci când cineva știe
că ar putea fi supravegheat,

comportamentul devine
mult mai conformist și supus.

Rușinea umană este un factor
motivator foarte puternic,

la fel ca dorința de a o evita.

Acesta e motivul pentru care oamenii,
când se știu observați,

iau decizii care nu sunt rezultatul
propriului lor mod de acțiune,

ci bazate pe așteptările
pe care le au alții de la ei

sau preceptele conformismului social.

Această constatare a fost
folosită mai puternic

în scopuri pragmatice de filosoful
Jeremy Bentham, în sec. XVIII,

pentru a rezolva o problemă importantă
creată de revoluția industrială,

care, pentru prima oară,
a făcut ca instituțiile

să devină atât de mari și de centralizate

încât nu mai erau capabile să monitorizeze

și deci să controleze
fiecare membru individual al său,

iar soluția pe care a găsit-o
a fost o schiță arhitectonică

care inițial fusese gândită
pentru a fi aplicată în închisori

pe care el a numit-o panopticon,

principalul element fiind construcția
unui turn enorm în centrul instituției

de unde cel care trebuia
să controleze instituția

putea la orice moment
să-i supravegheze pe deținuți,

chiar dacă nu-i putea
vedea pe toți în fiecare moment.

Aspectul crucial pentru această amplasare

era că deținuții nu puteau de fapt vedea
în panopticon, în interiorul turnului,

așa că nu știau niciodată
când și dacă erau observați.

Ceea ce l-a făcut
atât de entuziasmat de soluția sa

a fost că în acest mod deținuții

se considerau supravegheați
în orice moment,

ceea ce ar fi trebuit să fie
elementul fundamental

pentru supunere și conformism.

Filosoful francez Michel Foucault,
în secolul XX,

și-a dat seama că acest
model poate fi utilizat

nu doar în închisori,
ci în orice instituție

care urmărește să controleze
comportamentul uman:

școli, spitale, fabrici, locuri de muncă.

Și a spus că acest mod de gândire

acest cadru descoperit de Bentham,

era mijlocul esențial
pentru controlul societății

în societățile moderne, occidentale,

care nu mai au nevoie
de armele fățișe ale tiraniei,

pedepsirea, detenția
sau uciderea dizidenților,

sau obligarea legală la loialitate
față de un partid

deoarece supravegherea în masă
creează o închisoare pentru minte,

o metodă mult mai subtilă
deși mult mai eficace

de a promova respectarea
normelor sociale, a conformismului social,

mult mai eficace
decât ar putea fi vreodată forța brută.

Cea mai iconică operă literară
despre supraveghere

și viața privată este romanul
"1984" al lui George Orwell,

despre care toți învățăm în școală,
de aceea a ajuns aproape un clișeu.

Totuși când aduci discuția
despre supraveghere,

oamenii instantaneu resping ideea
ca neaplicabilă, spunând:

„Ah, în „1984” existau monitoare
în casele oamenilor,

ei erau continuu observați,

n-are nicio legătură cu supravegherea
din zilele noastre.”

Această reacție este în realitate
o înțelegere fundamental greșită

a avertismentelor
lansate de Orwell în „1984”.

Avertismentul lui se referea
la o supraveghere

care nu necesită urmărirea tuturor
în fiecare moment,

ci în care oamenii sunt conștienți
că pot fi monitorizați la orice moment.

Iată cum Winston Smith,
povestitorul lui Orwell,

descrie sistemul de supraveghere
cu care se confruntau:

„Nu exista, desigur, niciun mod de a ști
dacă erai observat într-un anume moment.”

A continuat spunând:

„De fapt, puteau activa
conexiunea oricând voiau.

Trebuia să trăim, am trăit,

obiceiul devenind instinct,

cu presupunerea că fiecare zgomot

erau auzit și de altcineva,
iar, cu excepția întunericului,

fiecare mișcare era urmărită.”

Religiile semitice au ipoteze similare

că există o autoritate invizibilă
și atotcunoscătoare

care, din cauza ominiscenței,
vede întotdeauna ce faci

înseamnând că nu ai niciodată
un moment privat,

factorul motivator suprem
de obediență față de dictatele sale.

Ceea ce constată aceste opere disparate,
concluzia la care ajung toate,

este că o societate în care oamenii
pot fi monitorizați în orice moment

este o societate care favorizează
conformismul,

obediența și supunerea,

ceea ce orice tiran,
de la cel mai fățiș la cel mai subtil,

râvnește un astfel de sistem.

În mod invers, chiar mai important,

este un ținut al intimității,

abilitatea de a ajunge undeva unde
putem gândi,

raționa, interacționa și vorbi

fără a avea ochii altora ațintiți
asupra noastră pentru a ne judeca,

unde creativitatea și cercetarea

și disidența trăiesc exclusiv,

iar acesta este motivul pentru care,

atunci când îi permitem unei societăți
să existe

în care suntem subiectul unei
monitorizări constante,

acceptăm ca esența libertății umane
să fie drastic mutilată.

Ultimul punct pe care aș vrea să-l ating
despre acest mod de gândire,

ideea că doar oamenii care fac ceva rău

au ceva de ascuns și deci sunt
preocupați de intimitatea lor,

este că transmite două mesaje
foarte distructive,

două lecții distructive,

prima fiind aceea că singurii oameni
preocupați de viața lor privată,

singurii oameni care vor
să-și protejeze intimitatea,

sunt prin definiție oameni răi.

Asta este o concluzie pentru care
ar trebui să avem

toate motivele pentru a o evita,

cel mai important fiind acela
că atunci când spui:

„cineva care face lucruri rele”,

probabil te referi la ceva cum ar fi
plănuirea de atacuri teroriste

sau angajarea în criminalitatea violentă,

o concepție mult mai îngustă

decât ceea ce înțeleg cei care exercită
puterea

prin sintagma „a face lucruri rele”.

Pentru aceștia, „a face lucruri rele”
înseamnă de obicei

a face ceva care ridică probleme
semnificative

exercitării puterii lor.

O altă idee realmente distructivă
și, cred, o lecție mult mai insidioasă,

care apare din acceptarea acestui
mod de gândire,

este că există o înțelegere implicită

agreată de oamenii care acceptă
acest mod de gândire,

iar această înțelegere este:

Dacă ești gata să ajungi să fii
suficient de inofensiv,

suficient de neamenințător
pentru cei care dețin puterea politică,

atunci și numai atunci te poți elibera
de pericolul de a fi sub supraveghere.

Doar cei care sunt disidenți,
care contestă puterea,

au de ce să fie îngrijorați.

Există multe motive pentru care
trebuie să evităm această lecție.

Poți fi o persoană care acum
nu vrea să aibă un anume comportament,

dar la un moment viitor ai vrea.

Chiar dacă ești cineva care decide
că nu vei vrea niciodată,

faptul că există alți oameni
care doresc acest lucru,

capabili să reziste, să se opună
celor care dețin puterea,

disidenții, jurnaliștii și activiștii
și o gamă largă de alți oameni...

înseamnă că avem un colectiv bun
pe care ar trebui să dorim să-l păstrăm.

La fel de critic este că gradul
de libertate al unei societăți

nu constă în cum își tratează
cetățenii buni, obedienți, complezenți,

ci cum îi tratează pe disidenți
și pe cei care rezistă dogmelor.

Dar cel mai important motiv

este acela că un sistem
de supraveghere în masă

ne suprimă propria libertate,
în tot felul de moduri.

Ne limitează tot felul
de libertăți comportamentale

fără să ne dăm seama de fapt
de acest lucru.

Renumita activistă socialistă
Rosa Luxemburg

spunea odată: „Cel care nu se mișcă
nu-și observă lanțurile.”

Putem încerca să facem ca lanțurile
supravegherii în masă

să fie invizibile sau nedetectabile,

dar constrângerile pe care ni se impun
nu devin astfel mai slabe.

Mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Mulțumesc.

(Aplauze)

Bruno Giussani: Glenn, îți mulțumesc.

Poziția ta este convingătoare, cred eu,

dar vreau să te întorci
la ultimele 16 luni și la Edward Snowden

pentru câteva întrebări,
dacă nu te deranjează.

Prima este una personală, pentru tine.

Am auzit toți despre arestarea
partenerului tău,

David Miranda în Londra,
și de alte dificultăți,

dar presupun că în ce privește
angajamentul personal și riscul,

presiunea asupra ta nu este ușoară

dacă ești împotriva celei mai mari
organizații suverane din lume.

Spune-ne un pic despre acest lucru.

Glenn Greenwald:
Cred că un lucru care se întîmplă

este că, în această privință,
curajul oamenilor devine contagios,

și, deși eu și ceilalți jurnaliști
cu care lucrez

am fost clar conștienți de risc,

Statele Unite continuă să fie
cea mai puternicâ țară din lume

și nu apreciază când cineva dezvăluie
mii de secrete

pe Internet, după propria voință -

să vadă că cineva de 29 de ani

o persoană obișnuită care a crescut
într-un mediu foarte obișnuit

dovedește un curaj principial de nivelul
riscului asumat de Edward Snowden,

știind că urma să intre la închisoare
pe tot restul vieții lui

sau că viața lui va fi distrusă,

m-a inspirat pe mine
și i-a inspirat pe alți jurnaliști

și cred pe alți oameni din toată lumea,
inclusiv viitorii denunțători,

să-și dea seama că și ei se pot angaja
în astfel de comportamente.

BG: Sunt curios să știu ce relație
ai tu cu Ed Snowden,

deoarece ai vorbit mult cu el,

și desigur vei continua să vorbești cu el,

dar în cartea ta,
nu îl numești niciodată Edward,

sau Ed, îi spui „Snowden”.
De ce?

GG: Sunt sigur că e ceva ce trebuie
examinat de o echipă de psihologi. (Râsete)

De fapt, nu știu.
Motivul pentru care cred asta,

unul dintre obiectivele importante
pe care el le-a avut,

una dintre tacticile lui importante,
după mine,

este că a știut că unul dintre modurile

de a distrage atenția de la substanța
dezvăluirilor lui

ar fi să se încerce concentrarea atenției
pe el ca persoană,

iar din acest motiv,
a stat departe de media.

A încercat ca viața lui personală
să nu ajungă subiect de discuție,

așa că, numindu-l Snowden, am vrut

să fie doar un mod de a-l identifica
drept actor istoric important,

într-un mod care să nu atragă atenția
asupra lui ca persoană.

BG: Deci dezvăluirile lui, analiza ta,
munca altor ziariști,

au dus la dezvoltarea subiectului,

iar multe guverne, de exemplu,
au reacționat,

inclusiv în Brazilia,
cu proiecte și programe

pentru a reconfigura puțin
structura de Internet etc.

Există o multitudine de inițiative
în acest scop.

Dar mă întreb, pentru tine personal,
care este finalul jocului?

În ce moment, după tine,
crezi că am reușit să avem un impact?

GG: Cred că finalul jocului
pentru mine, ca ziarist,

e foarte simplu, adică să fiu sigur

că fiecare document care constituie
o știre și care trebuie să fie cunoscut

ajunge să fie dezvăluit,

iar secretele care n-ar fi trebuit
de la început să fie ascunse

ajung să fie cunoscute.

Pentru mine, asta e esența jurnalismului
și cu asta mă ocup eu.

Ca cineva care consideră odioasă
supravegherea în masă

pentru toate motivele prezentate
și pentru multe altele,

cred eu, privesc această muncă
ce nu se va termina niciodată

până ce guvernele din întreaga lume

nu vor mai considera că întreaga populație

trebuie monitorizată și supravegheată

înainte de a convinge un judecător
sau o altă entitate

că persoana pe care o vizează
a făcut realmente ceva rău.

Pentru mine, în acest mod poate fi
revigorată intimitatea.

BG: Deci Snowden este,
cum am văzut la TED,

foarte convingător
în a se prezenta și descrie

ca apărător al valorilor democratice
și al principiilor democratice.

Dar mulți oameni consideră
într-adevăr greu de crezut

că acestea sunt singurele lui motivații.

Ei consideră greu de crezut
că la mijloc n-au fost niște bani,

că el n-a vândut unele dintre
acele secrete, în China sau Rusia,

care evident nu sunt cei mai buni prieteni
ai Statelor Unite în prezent.

Și sunt sigur că mulți oameni din sală
își pun aceeași întrebare.

Crezi că este posibil să existe o față
a lui Snowden pe care încă nu am văzut-o?

GG: Nu, cred că e absurd sau prostesc.

(Râsete). Dacă ar fi vrut...

Știu că joci rolul avocatului diavolului,

dar dacă ar fi vrut să vândă
secrete altei țări,

ar fi putut-o face și ar fi devenit
extrem de bogat în acest fel,

ultimul lucru pe care l-ar fi dorit
ar fi să ia acele secrete

și să le dea unor ziariști
pentru a le publica,

acele secrete și-ar fi pierdut valoarea.

Oamenii care vor să se îmbogățească, o fac
în secret, vânzând secretele guvernului,

dar cred că există un aspect
important de menționat,

acuzația vine de la oameni
din guvernul SUA,

de la oameni din media care sunt
de partea respectivelor guverne,

și cred că de multe ori când oamenii
acuză astfel alți oameni:

„Oh, nu poate realmente face așa ceva
din rațiuni principiale,

trebuie să fie corupt,
să aibă motive infame”,

ei spun mai multe despre ei înșiși
decât despre ținta acuzațiilor lor,

deoarece... (Aplauze)

acești oameni, cei care fac acuzațiile,

ei înșiși nu acționează niciodată
din alte motive

decât cele legate de corupție,
așa că ei presupun

că oricine altcineva
e afectat de aceeași boală

a lipsei de suflet, ca și ei,
iar aceasta este ipoteza de lucru.

(Aplauze)

BG: Glenn, mulțumesc foarte mult.
GG: Mulțumesc foarte mult.

BG: Glenn Greenwald.

(Aplauze)