Există un gen de videouri pe YouTube dedicate unei experiențe pe care sunt sigur că fiecare din această sală a avut-o. Implică o persoană care, crezând că este singură, se manifestă printr-un comportament expresiv: cântă descătușat, face piruete, o activitate sexuală moderată, ca să descopere că de fapt nu e singură, că există cineva care privește și trage cu urechea, descoperire care o face să oprească imediat ceea ce făcea, terorizată. Sentimentul de rușine și umilință de pe fața ei este evident. Este sentimentul care spune: „Accept să am acest comportament doar dacă nimeni nu mă vede.” Aceasta este esența muncii pe care m-am concentrat cu precădere în ultimele 16 luni, întrebarea de ce contează intimitatea, întrebare care a apărut în contextul dezbaterii generale apărute după dezvăluirile lui Edward Snowden că Statele Unite și partenerii lor, ținând secret față de întreaga lume, au convertit Internetul, inițial considerat ca un instrument fără precedent pentru eliberare și democratizare, într-un mediu fără precedent de supraveghere în masă, nediferențiat. Există o părere frecventă care apare în această discuție, chiar printre cei care nu acceptă supravegherea în masă, prin care se susține că nu există un prejudiciu real adus de această largă intruziune, pentru că numai cei implicați în lucruri rele au motiv să se ascundă și să își apere intimitatea. Această părere generală presupune implicit că în lume sunt două tipuri de oameni, oamenii buni și oamenii răi. Oamenii răi sunt cei ce plănuiesc atacuri teroriste sau se implică în fărădelegi violente, având prin urmare motive să ascundă ceea ce fac, să-i preocupe intimitatea lor. Spre deosebire de ei, oamenii buni sunt cei care merg la lucru, vin acasă, își cresc copiii, privesc la TV. Folosesc Internetul nu pentru a plănui atacuri teroriste, ci pentru a afla noutăți, a schimba rețete sau pentru jocurile în liga copiilor lor, iar acești oameni nu fac nimic rău, de aceea n-au nimic de ascuns și niciun motiv să se teamă de monitorizarea guvernului. Oamenii care spun asta adoptă un act extrem de auto-dezaprobare. Ceea ce spun ei de fapt este: „Accept să mă transform într-o persoană atât de inofensivă, neamenințătoare și neinteresantă, încât în realitate nu mă tem că guvernul știe tot ceea ce fac.” Acest mod de gândire este expresia pură dintr-un interviu din 2009 cu directorul executiv la Google de multă vreme, Eric Schmidt, care întrebat despre diversele căi prin care Google cauzează invadarea intimității a sute de milioane de oameni din toată lumea, a răspuns: „Dacă faci ceva ce nu vrei ca alți oameni să știe, poate n-ar trebui să-l faci deloc.” Există multe de spus despre această mentalitate. În primul rând, oamenii care spun asta, care spun că intimitatea nu e importantă, nu cred cu adevărat ce afirmă. Știi că ei nu cred ce spun pentru că susțin doar verbal că intimitatea nu contează, dar prin acțiunile lor iau tot felul de măsuri pentru a-și proteja propria intimitate. Pun parole la conturile e-mail, la conturile de social media, au chei la ușa de la dormitor sau ușa de la baie, măsuri menite să împiedice alți oameni să intre în ceea ce ei consideră zona lor de intimtate și știu ce anume nu vor să afle alți oameni. Același Eric Schmidt, CEO la Google, le-a interzis angajaților lui de la Google să mai discute cu cei de la revista online CNET, după ce CNET a publicat un articol plin cu informații personale, private, despre Eric Schmidt, pe care le-a obținut exclusiv prin căutări pe Google și alte programe Google. (Râsete) Același standard dublu e observat la Mark Zuckerberg, CEO la Facebook, care, într-un interviu scandalos din 2010, a susținut că intimitatea nu mai este o „normă socială”. Anul trecut, Mark Zuckerberg și noua lui soție au cumpărat nu doar propria lor casă, ci și cele patru case adiacente din Palo Alto, pentru un total de 30 milioane dolari, ca să-și asigure o zonă de intimitate care să-i împiedice pe alții să monitorizeze ceea ce fac ei în viețile lor private. În ultimele 16 luni, de când discut acest subiect peste tot, de căte ori cineva mi-a spus: „Nu mă tem de invadarea intimității întrucât n-am nimic de ascuns”, le spun mereu același lucru. Scot stiloul, notez adresa de e-mail, și spun: „Iată adresa mea de e-mail. Când ajungi acasă vreau să-mi trimiți parolele de la toate conturile tale de e-mail, nu doar de la cele oficiale, respectabile pe numele tău, ci de la absolut toate, pentru că vreau să văd tot ce faci online, să citesc ce vreau, să public ce mi se pare interesant. La urma urmei, dacă nu ești o persoană rea, dacă nu faci nimic rău, n-ar trebui să ai nimic de ascuns.” Nici măcar o persoană nu a acceptat oferta mea. Am verificat... (Aplauze) Îmi verific conștiincios acel cont de e-mail mereu. E un loc foarte pustiu. Există un motiv pentru asta, acela că noi, ca ființe umane, chiar și aceeia care, în cuvinte, neagă importanța propriei intimități, înțeleg instinctiv profunda ei importanță. E adevărat că noi, ca oameni, suntem animale sociale, înseamnând că avem nevoie ca allții să știe ce facem, ce spunem și ce gândim, de aceea publicăm voluntar informații despre noi înșine online. Dar la fel de esențial pentru ceea ce înseamnă a fi o ființă umană liberă și deplină, este să existe un loc în care să scăpăm de ochiul care ne judecă. Există un motiv de a dori un asemenea loc. Motivul este că noi toți, nu doar teroriștii și criminalii - toți - avem câte ceva de ascuns. Există tot felul de lucruri pe care le facem și le gândim pe care suntem dispuși să le spunem doctorului, avocatului, psihologului sau partenerului nostru sau celui mai bun prieten, dar ne-am îngrozi dacă le-ar afla restul lumii. Constant cântărim ce spunem, gândim sau facem, ce am vrea să le afle toată lumea, și ce spunem, gândim sau facem, despre care n-am vrea ca cineva să afle. Oamenii susțin foarte ușor, în cuvinte, că nu consideră important dreptul la intimitate, dar acțiunile lor neagă autenticitatea acestei afirmații. Există un motiv pentru care intimitatea este atât de dorită universal și instinctiv. Nu e doar un reflex, ca a respira sau a bea apă. Motivul este că atunci când putem fi monitorizați, supravegheați, comportamentul nostru se modifică dramatic. Gama de opțiuni comportamentale pe care le considerăm când credem că suntem observați se reduce substanțial. Aceasta este o constatare specifică naturii umane recunoscută în științele sociale, în literatură și în religie și de fapt în orice domeniu. Există zeci de experimente psihologice care demonstrează că atunci când cineva știe că ar putea fi supravegheat, comportamentul devine mult mai conformist și supus. Rușinea umană este un factor motivator foarte puternic, la fel ca dorința de a o evita. Acesta e motivul pentru care oamenii, când se știu observați, iau decizii care nu sunt rezultatul propriului lor mod de acțiune, ci bazate pe așteptările pe care le au alții de la ei sau preceptele conformismului social. Această constatare a fost folosită mai puternic în scopuri pragmatice de filosoful Jeremy Bentham, în sec. XVIII, pentru a rezolva o problemă importantă creată de revoluția industrială, care, pentru prima oară, a făcut ca instituțiile să devină atât de mari și de centralizate încât nu mai erau capabile să monitorizeze și deci să controleze fiecare membru individual al său, iar soluția pe care a găsit-o a fost o schiță arhitectonică care inițial fusese gândită pentru a fi aplicată în închisori pe care el a numit-o panopticon, principalul element fiind construcția unui turn enorm în centrul instituției de unde cel care trebuia să controleze instituția putea la orice moment să-i supravegheze pe deținuți, chiar dacă nu-i putea vedea pe toți în fiecare moment. Aspectul crucial pentru această amplasare era că deținuții nu puteau de fapt vedea în panopticon, în interiorul turnului, așa că nu știau niciodată când și dacă erau observați. Ceea ce l-a făcut atât de entuziasmat de soluția sa a fost că în acest mod deținuții se considerau supravegheați în orice moment, ceea ce ar fi trebuit să fie elementul fundamental pentru supunere și conformism. Filosoful francez Michel Foucault, în secolul XX, și-a dat seama că acest model poate fi utilizat nu doar în închisori, ci în orice instituție care urmărește să controleze comportamentul uman: școli, spitale, fabrici, locuri de muncă. Și a spus că acest mod de gândire acest cadru descoperit de Bentham, era mijlocul esențial pentru controlul societății în societățile moderne, occidentale, care nu mai au nevoie de armele fățișe ale tiraniei, pedepsirea, detenția sau uciderea dizidenților, sau obligarea legală la loialitate față de un partid deoarece supravegherea în masă creează o închisoare pentru minte, o metodă mult mai subtilă deși mult mai eficace de a promova respectarea normelor sociale, a conformismului social, mult mai eficace decât ar putea fi vreodată forța brută. Cea mai iconică operă literară despre supraveghere și viața privată este romanul "1984" al lui George Orwell, despre care toți învățăm în școală, de aceea a ajuns aproape un clișeu. Totuși când aduci discuția despre supraveghere, oamenii instantaneu resping ideea ca neaplicabilă, spunând: „Ah, în „1984” existau monitoare în casele oamenilor, ei erau continuu observați, n-are nicio legătură cu supravegherea din zilele noastre.” Această reacție este în realitate o înțelegere fundamental greșită a avertismentelor lansate de Orwell în „1984”. Avertismentul lui se referea la o supraveghere care nu necesită urmărirea tuturor în fiecare moment, ci în care oamenii sunt conștienți că pot fi monitorizați la orice moment. Iată cum Winston Smith, povestitorul lui Orwell, descrie sistemul de supraveghere cu care se confruntau: „Nu exista, desigur, niciun mod de a ști dacă erai observat într-un anume moment.” A continuat spunând: „De fapt, puteau activa conexiunea oricând voiau. Trebuia să trăim, am trăit, obiceiul devenind instinct, cu presupunerea că fiecare zgomot erau auzit și de altcineva, iar, cu excepția întunericului, fiecare mișcare era urmărită.” Religiile semitice au ipoteze similare că există o autoritate invizibilă și atotcunoscătoare care, din cauza ominiscenței, vede întotdeauna ce faci înseamnând că nu ai niciodată un moment privat, factorul motivator suprem de obediență față de dictatele sale. Ceea ce constată aceste opere disparate, concluzia la care ajung toate, este că o societate în care oamenii pot fi monitorizați în orice moment este o societate care favorizează conformismul, obediența și supunerea, ceea ce orice tiran, de la cel mai fățiș la cel mai subtil, râvnește un astfel de sistem. În mod invers, chiar mai important, este un ținut al intimității, abilitatea de a ajunge undeva unde putem gândi, raționa, interacționa și vorbi fără a avea ochii altora ațintiți asupra noastră pentru a ne judeca, unde creativitatea și cercetarea și disidența trăiesc exclusiv, iar acesta este motivul pentru care, atunci când îi permitem unei societăți să existe în care suntem subiectul unei monitorizări constante, acceptăm ca esența libertății umane să fie drastic mutilată. Ultimul punct pe care aș vrea să-l ating despre acest mod de gândire, ideea că doar oamenii care fac ceva rău au ceva de ascuns și deci sunt preocupați de intimitatea lor, este că transmite două mesaje foarte distructive, două lecții distructive, prima fiind aceea că singurii oameni preocupați de viața lor privată, singurii oameni care vor să-și protejeze intimitatea, sunt prin definiție oameni răi. Asta este o concluzie pentru care ar trebui să avem toate motivele pentru a o evita, cel mai important fiind acela că atunci când spui: „cineva care face lucruri rele”, probabil te referi la ceva cum ar fi plănuirea de atacuri teroriste sau angajarea în criminalitatea violentă, o concepție mult mai îngustă decât ceea ce înțeleg cei care exercită puterea prin sintagma „a face lucruri rele”. Pentru aceștia, „a face lucruri rele” înseamnă de obicei a face ceva care ridică probleme semnificative exercitării puterii lor. O altă idee realmente distructivă și, cred, o lecție mult mai insidioasă, care apare din acceptarea acestui mod de gândire, este că există o înțelegere implicită agreată de oamenii care acceptă acest mod de gândire, iar această înțelegere este: Dacă ești gata să ajungi să fii suficient de inofensiv, suficient de neamenințător pentru cei care dețin puterea politică, atunci și numai atunci te poți elibera de pericolul de a fi sub supraveghere. Doar cei care sunt disidenți, care contestă puterea, au de ce să fie îngrijorați. Există multe motive pentru care trebuie să evităm această lecție. Poți fi o persoană care acum nu vrea să aibă un anume comportament, dar la un moment viitor ai vrea. Chiar dacă ești cineva care decide că nu vei vrea niciodată, faptul că există alți oameni care doresc acest lucru, capabili să reziste, să se opună celor care dețin puterea, disidenții, jurnaliștii și activiștii și o gamă largă de alți oameni... înseamnă că avem un colectiv bun pe care ar trebui să dorim să-l păstrăm. La fel de critic este că gradul de libertate al unei societăți nu constă în cum își tratează cetățenii buni, obedienți, complezenți, ci cum îi tratează pe disidenți și pe cei care rezistă dogmelor. Dar cel mai important motiv este acela că un sistem de supraveghere în masă ne suprimă propria libertate, în tot felul de moduri. Ne limitează tot felul de libertăți comportamentale fără să ne dăm seama de fapt de acest lucru. Renumita activistă socialistă Rosa Luxemburg spunea odată: „Cel care nu se mișcă nu-și observă lanțurile.” Putem încerca să facem ca lanțurile supravegherii în masă să fie invizibile sau nedetectabile, dar constrângerile pe care ni se impun nu devin astfel mai slabe. Mulțumesc foarte mult. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze) Bruno Giussani: Glenn, îți mulțumesc. Poziția ta este convingătoare, cred eu, dar vreau să te întorci la ultimele 16 luni și la Edward Snowden pentru câteva întrebări, dacă nu te deranjează. Prima este una personală, pentru tine. Am auzit toți despre arestarea partenerului tău, David Miranda în Londra, și de alte dificultăți, dar presupun că în ce privește angajamentul personal și riscul, presiunea asupra ta nu este ușoară dacă ești împotriva celei mai mari organizații suverane din lume. Spune-ne un pic despre acest lucru. Glenn Greenwald: Cred că un lucru care se întîmplă este că, în această privință, curajul oamenilor devine contagios, și, deși eu și ceilalți jurnaliști cu care lucrez am fost clar conștienți de risc, Statele Unite continuă să fie cea mai puternicâ țară din lume și nu apreciază când cineva dezvăluie mii de secrete pe Internet, după propria voință - să vadă că cineva de 29 de ani o persoană obișnuită care a crescut într-un mediu foarte obișnuit dovedește un curaj principial de nivelul riscului asumat de Edward Snowden, știind că urma să intre la închisoare pe tot restul vieții lui sau că viața lui va fi distrusă, m-a inspirat pe mine și i-a inspirat pe alți jurnaliști și cred pe alți oameni din toată lumea, inclusiv viitorii denunțători, să-și dea seama că și ei se pot angaja în astfel de comportamente. BG: Sunt curios să știu ce relație ai tu cu Ed Snowden, deoarece ai vorbit mult cu el, și desigur vei continua să vorbești cu el, dar în cartea ta, nu îl numești niciodată Edward, sau Ed, îi spui „Snowden”. De ce? GG: Sunt sigur că e ceva ce trebuie examinat de o echipă de psihologi. (Râsete) De fapt, nu știu. Motivul pentru care cred asta, unul dintre obiectivele importante pe care el le-a avut, una dintre tacticile lui importante, după mine, este că a știut că unul dintre modurile de a distrage atenția de la substanța dezvăluirilor lui ar fi să se încerce concentrarea atenției pe el ca persoană, iar din acest motiv, a stat departe de media. A încercat ca viața lui personală să nu ajungă subiect de discuție, așa că, numindu-l Snowden, am vrut să fie doar un mod de a-l identifica drept actor istoric important, într-un mod care să nu atragă atenția asupra lui ca persoană. BG: Deci dezvăluirile lui, analiza ta, munca altor ziariști, au dus la dezvoltarea subiectului, iar multe guverne, de exemplu, au reacționat, inclusiv în Brazilia, cu proiecte și programe pentru a reconfigura puțin structura de Internet etc. Există o multitudine de inițiative în acest scop. Dar mă întreb, pentru tine personal, care este finalul jocului? În ce moment, după tine, crezi că am reușit să avem un impact? GG: Cred că finalul jocului pentru mine, ca ziarist, e foarte simplu, adică să fiu sigur că fiecare document care constituie o știre și care trebuie să fie cunoscut ajunge să fie dezvăluit, iar secretele care n-ar fi trebuit de la început să fie ascunse ajung să fie cunoscute. Pentru mine, asta e esența jurnalismului și cu asta mă ocup eu. Ca cineva care consideră odioasă supravegherea în masă pentru toate motivele prezentate și pentru multe altele, cred eu, privesc această muncă ce nu se va termina niciodată până ce guvernele din întreaga lume nu vor mai considera că întreaga populație trebuie monitorizată și supravegheată înainte de a convinge un judecător sau o altă entitate că persoana pe care o vizează a făcut realmente ceva rău. Pentru mine, în acest mod poate fi revigorată intimitatea. BG: Deci Snowden este, cum am văzut la TED, foarte convingător în a se prezenta și descrie ca apărător al valorilor democratice și al principiilor democratice. Dar mulți oameni consideră într-adevăr greu de crezut că acestea sunt singurele lui motivații. Ei consideră greu de crezut că la mijloc n-au fost niște bani, că el n-a vândut unele dintre acele secrete, în China sau Rusia, care evident nu sunt cei mai buni prieteni ai Statelor Unite în prezent. Și sunt sigur că mulți oameni din sală își pun aceeași întrebare. Crezi că este posibil să existe o față a lui Snowden pe care încă nu am văzut-o? GG: Nu, cred că e absurd sau prostesc. (Râsete). Dacă ar fi vrut... Știu că joci rolul avocatului diavolului, dar dacă ar fi vrut să vândă secrete altei țări, ar fi putut-o face și ar fi devenit extrem de bogat în acest fel, ultimul lucru pe care l-ar fi dorit ar fi să ia acele secrete și să le dea unor ziariști pentru a le publica, acele secrete și-ar fi pierdut valoarea. Oamenii care vor să se îmbogățească, o fac în secret, vânzând secretele guvernului, dar cred că există un aspect important de menționat, acuzația vine de la oameni din guvernul SUA, de la oameni din media care sunt de partea respectivelor guverne, și cred că de multe ori când oamenii acuză astfel alți oameni: „Oh, nu poate realmente face așa ceva din rațiuni principiale, trebuie să fie corupt, să aibă motive infame”, ei spun mai multe despre ei înșiși decât despre ținta acuzațiilor lor, deoarece... (Aplauze) acești oameni, cei care fac acuzațiile, ei înșiși nu acționează niciodată din alte motive decât cele legate de corupție, așa că ei presupun că oricine altcineva e afectat de aceeași boală a lipsei de suflet, ca și ei, iar aceasta este ipoteza de lucru. (Aplauze) BG: Glenn, mulțumesc foarte mult. GG: Mulțumesc foarte mult. BG: Glenn Greenwald. (Aplauze)