Viața dincolo de limite

La vârsta de 19 ani Amy Purdy și-a pierdut ambele picioare de la genunchi în jos. Iar acum... este snowboarder profesionist. În acest discurs extraordinar, Amy ne arată cum să ne lăsăm inspirați de obstacolele vieții.
(Filmat la TEDxOrangeCoast.)

Dacă viața ta ar fi o carte

și tu ai fi autorul,

cum ai vrea să se desfășoare povestea ta?

Asta e întrebarea care mi-a
schimbat viața pentru totdeauna.

Crescând în fierbintele
deșert din Las Vegas

tot ce îmi doream era să fiu liberă.

Visam cu ochii deschiși
să călătoresc prin lume,

trăind într-un loc unde ninge,

și îmi imaginam toate poveștile

pe care urma să le spun.

La vârsta de 19 ani,

următoarea zi după ce am absolvit liceul,

m-am mutat într-un loc unde ningea

și am devenit maseuză terapeut.

Pentru această slujbă
tot ce aveam nevoie erau mâinile mele

și masa de masaj lângă mine

și aș fi putut merge oriunde.

Pentru prima data în viața mea,

mă simțeam liberă, independentă

și în control total asupra vieții mele.

Asta până când viața mea
a luat o întorsătură.

Am plecat de la muncă într-o zi

cu ceva ce părea a fi o gripă

și în mai puțin de 24 de ore

eram la spital

ținută în viață cu ajutorul aparatelor

cu șansă de supraviețuire
mai mică de 2%.

Abia peste câteva zile,

pe când zăceam în comă

doctorii m-au diagnosticat

cu meningită bacteriană,

o infecție sangvină ce
putea fi prevenită cu un vaccin.

Pe durata a două luni și jumătate

mi-am pierdut splina, rinichii,

auzul cu urechea stângă

și ambele picioare mai jos de genunchi.

Când părinții m-au scos din spital
în scaunul cu rotile

mă simțeam ca și cum fusesem
reasamblată bucată cu bucată

ca o păpușă mozaic.

Credeam că ce-i mai rău se terminase

până când mi-am văzut picioarele

pentru prima dată.

Gambele erau bucăți groase de metal

cu țevi înșurubate la glezne

și un picior din cauciuc galben

cu o linie de cauciuc trasată
de la degetul mare la gleznă

asemănătoare unei vene.

Nu știam la ce să mă aștept,

dar nu mă așteptam la asta.

Cu mama lângă mine

și cu ochii plini de lacrimi,

m-am sprijinit pe acele picioare grosolane

și m-am ridicat.

Erau atât de dureroase și restrictive

încât tot ce puteam gândi era

cum voi putea călători în jurul lumii
cu astea?

Cum aș fi putut vreodată trăi

acea viață plină de aventuri și povești

cum mi-am dorit dintotdeauna?

Și cum puteam să mai practic
snowboard din nou?

În acea zi, am mers acasă,
m-am târât în pat

și așa a arătat viața mea
următoarele câteva luni:

leșinată, fugind de realitate,

cu picioarele odihnindu-se lângă mine,

Eram total devastată psihic și fizic.

Dar știam că pentru a merge înainte,

trebuia să scap de vechea Amy

și să învăț s-o accept pe noua Amy.

Și atunci mi-am dat seama

că nu mai trebuia să fiu de 1 metru 54.

Puteam fi cât de înaltă voiam!

(Râsete) (Aplauze)

Sau cât de scundă voiam,
depinzând cu cine mă întâlneam.

(Râsete)

Și dacă aș mai fi practicat snowboard,

picioarele nu mi-ar mai fi înghețat.

(Râsete)

Și cel mai bine, mă gândeam,

era că îmi pot face picioarele
de dimensiunea tuturor pantofilor

care erau la reducere.
(Râsete)

Și asta am făcut!

Deci erau și avantaje.

În acest moment m-am întrebat

acea întrebare definitorie:

Dacă viața mea ar fi o carte

și eu aș fi autorul,

cum aș vrea să se desfășoare povestea?

Și am început să visez cu ochii deschiși.

Visam ca atunci când eram mică

și mă imaginam pășind grațios,

ajutând alți oameni în călătoria mea

și făcând snowboard din nou.

Și nu mă vedeam pur și simplu

sculptând într-un munte de praf,

ci o puteam simți.

Simțeam vântul pe față

și bătăile nebunești alte inimii

ca și cum se întâmpla
chiar în acel moment.

Și atunci a început
un nou capitol din viața mea.

Patru luni mai târziu
eram din nou pe snowboard,

chiar dacă lucrurile nu s-au desfășurat
cum m-aș fi așteptat:

Genunchii și gleznele nu se îndoiau

și la un moment dat am traumatizat
toți schiorii din telescaun

când am căzut și picioarele mele,

încă prinse în placa de snowboard

(Râsete)

au zburat în jos la vale,

cu mine rămasă în vârf.

Eram șocată,

la fel ca toți ceilalți,
și eram atât de descurajată,

dar știam că dacă aș găsi
perechea perfectă de picioare

aș putea să fac asta din nou.

Și atunci am învățat că limitele

și obstacolele noastre
pot face doar două lucruri:

primul, să ne oprească pe drumul nostru

sau al doilea, să ne forțeze
să fim creativi.

Am făcut un an de cercetare,

și tot nu puteam decide
ce picioare să folosesc,

nu puteam găsi resurse care
să mă ajute.

Așa că m-am hotărât să-mi fac singură
o pereche.

Împreună cu fabricantul picioarelor
am combinat părți diferite

și am făcut o pereche de picioare
în care să pot face snowboard.

După cum vedeți,

șuruburi ruginite, cauciuc,
lemn și bandă adezivă roz.

Și da, îmi pot schimba oja.

Aceste picioare

și cel mai bun cadou la 21 de ani
pe care îl puteam primi...

un rinichi nou de la tatăl meu,

care mi-au permis
să-mi urmez visele din nou.

Am început să fac snowboard,

apoi am mers înapoi la muncă,
apoi înapoi la școală.

Iar în 2005 am cofondat
o organizație non-profit

pentru tineri cu dizabilități fizice

pentru a putea participa
la sporturi de acțiune.

De aici am avut ocazia
să merg în Africa de Sud,

unde am pus încălțăminte
în picioarele a mii de copii

ca să poată merge la școală.

Și în luna Februarie,

am câștigat consecutiv două medalii de aur

(Aplause)

care m-au făcut

cea mai bine clasată femeie snowboarder

din lume.

Acum unsprezece ani,
Când mi-am pierdut picioarele,

nu știam la ce să mă aștept.

Dar dacă mă întrebați astăzi,

dacă aș vrea să-mi schimb situația,

aș fi nevoită să spun nu.

Dacă picioarele mele
nu m-au dezavantajat,

atunci cu siguranță m-au ajutat.

M-au forțat să mă bazez pe imaginația mea

și să cred în posibilități,

și de asta cred

că imaginația noastră
poate fi un instrument

pentru a depăși granițe,

pentru că în mințile noastre
putem face orice

și putem fi orice.

Credința în vise

și înfruntarea temerilor

sunt cele ce ne permit să ne trăim viața

dincolo de limite.

Și dacă azi se vorbește
despre inovație fără limite,

trebuie să spun că în viața mea,

inovația a fost posibilă

datorită limitelor mele.

Am învățat că limitele sunt
acolo unde se termină realitatea,

dar tot acolo unde imaginația

și povestea încep.

Gândul cu care aș vrea
să vă provoc astăzi:

poate în loc să considerăm
obstacolele și limitele

ceva negativ sau rău,

putem să le considerăm binecuvânări,

daruri frumoase care
să ne aprindă imaginația

să ne ajute să mergem mai departe
decât credeam vreodată.

Nu e despre depășirea de limite.

E vorba de sărit de pe ele

și de văzut în ce locuri minunate

ne pot aduce.

Mulțumesc.