De ce ar trebui să citim „Un veac de singurătate”?

Urmărește întreaga lecție pe: https://ed.ted.com/lessons/why-should-you-read-one-hundred-years-of-solitude-francisco-diez-buzo

Romanul „Un veac de singurătate” al lui Gabriel García Márquez a adus literatura latino-americană în centrul ficțiunii din întreaga lume, aducându-i lui García Márquez, în 1982, Premiul Nobel pentru Literatură. Francisco Díez-Buzo investighează de ce este atât de deosebit „Un veac de singurătate”.

Lecție oferită de Francisco Díez-Buzo, animație realizată de Lucy Animation Studio.

Într-o zi, în 1965, mergând într-o vacanță
cu familia în Acapulco,

jurnalistul columbian Gabriel García
Márquez întoarce brusc mașina,

îi cere soției să gestioneze banii
familiei în următoarele luni,

și se întoarce acasă.

Începutul unei noi cărți
se naște deodată în mintea sa:

„Mulți ani după aceea,
în fața plutonului de execuție,

colonelul Aureliano Buendía avea să-și
amintească de după-amiaza îndepărtată,

când tatăl său l-a dus
să facă cunoștință cu gheața.”

În următoarele 18 luni,

aceste cuvinte vor înflori
în „Un veac de singurătate”.

Un roman care urma să aducă
literatura latino-americană

în centrul ficțiunii din întreaga lume,

aducându-i lui García Márquez, în 1982,
Premiul Nobel pentru Literatură.

De ce este atât de deosebit
„Un veac de singurătate”?

Romanul este o cronică
a evenimentelor fericite și nefericite

prin care trece familia Buendía
timp de șapte generații.

Având propoziții încărcate de detalii,

o mare varietate de personaje,

și un fir epic încâlcit,

„Un veac de singurătate”
nu se citește ușor.

Însă lectura este
cu adevărat recompensatoare,

fiind un mixt epic
de povești de dragoste intensă,

război civil,

intrigi politice,

aventuri din jurul lumii,

și mai multe personaje numite
Aureliano decât îți poți imagina.

Și totuși, nu e doar
o simplă dramă istorică.

„Un veac de singurătate”
este cel mai cunoscut exemplu

al genului literar
cunoscut ca realism magic.

În acest gen, incidentele
sau puterile supranaturale

sunt descrise în mod realist
ca fiind ceva obișnuit,

pe când faptele istorice
sau cele din viețile oamenilor

se dovedesc a fi pline
de absurditate fantastică.

Fenomenele suprareale
din satul ficțional Macondo

se împletesc perfect cu evenimentele
din Columbia reală.

Așezarea ia naștere
într-un loc mitic izolat,

însă este expusă treptat
la lumea din exterior,

confruntându-se, în timp,
cu multiple calamități.

Pe măsură ce anii trec,
personajele îmbătrânesc și mor,

doar pentru a reveni ca fantome

sau pentru a se reîncarna
în următoarea generație.

Când compania
americană de fructe vine în oraș,

apare și un mecanic romantic care e
înconjurat mereu de fluturi galbeni,

o tânără femeie apare și dispare.

Deși romanul urmărește
cronologic generațiile,

axa timpului este aproape circulară.

Multe personaje au nume și trăsături
similare înaintașilor lor,

ale căror greșeli le repetă adesea.

Profețiile ciudate
și vizitele misterioșilor țigani

sunt înlocuite cu încăierări, plutoane
de execuție și repetate războaie civile.

O companie americană de fructe
înființează o plantație lângă sat

și sfârșește prin a masacra mii
de muncitori revoltați,

oglindind realul
„Banana Massacre” din 1928.

În combinație cu realismul
magic al romanului,

este creată o linie istorică
sub forma unei spirale descendente

din care personajele nu pot evada.

Sub stratul magic, zace povestea
traseului istoric columbian

și latino-american
din timpurile coloniale până azi.

Aceasta este o istorie
pe care autorul a trăit-o pe pielea sa.

Gabriel García Márquez a crescut într-o
Columbie sfâșiată de conflictele civile

dintre partidul politic
conservator și cel liberal.

El a trăit de asemenea
și în Mexicul autocrat,

iar ca jurnalist a scris despre
lovitura de stat din 1958 din Venezuela.

Probabil că cea mai mare influență
asupra sa au avut-o bunicii materni.

Nicolás Ricardo Márquez a fost un veteran
decorat în Războiul de o sută de zile

ale cărui relatări despre rebeliunea
împotriva guvernului conservator columbian

l-au orientat pe Gabriel García Márquez
spre o viziune socialistă.

Între timp, superstiția omniprezentă
a bunicii Tranquilina Iguarán Cotes

a devenit fundamentul
stilului din „Un veac de singurătate”.

Casa lor mică din Aracataca,
în care a copilărit autorul,

constituie principala sursă
de inspirație pentru Macondo.

Prin „Un veac de singurătate”,

Gabriel García Márquez
a găsit o cale unică

de a consemna
istoria unică a Americii Latine.

El a reușit să descrie strania realitate
de a trăi într-o societate post-colonială,

silită să retrăiască
tragediile din trecut.

În ciuda acestui fatalism,
romanul nu și-a pierdut speranța.

În discursul pentru premiul Nobel

García Marquez a reflectat asupra
îndelungatei perioade din America Latină

de conflicte civile și acută inegalitate.

Totuși, și-a încheiat discursul afirmând
posibilitatea de a crea o lume mai bună

citez: „în care nimeni nu va putea
decide moartea celorlalți,

în care iubirea va fi adevărată,

și fericirea, posibilă,

în care cei condamnați
la un veac de singurătate

vor avea, în final și pentru totdeauna,
o a doua șansă pe pământ.”