De ce ar trebui să o citiți pe Sylvia Plath? - Iseult Gillespie

Vezi lecția completă: https://ed.ted.com/lessons/why-should-you-read-sylvia-plath-iseult-gillespie

Sub privirea ei ageră și stiloul său, Sylvia Plath a transformat obiectele comune în imagini bântuitoare: „o nouă statuie într-un muzeu răcoros", o umbră în oglindă, o bucată de săpun. Perspectivele ei uimitoare și limbajul ei ferm a făcut-o pe Plath un standard important pentru cititorii ce-și doreau să rupă liniștea referitor la probleme legate de traumă, frustrare și sexualitate. Iseult Gillespie ne povestește de ce scrierile lui Plath continuă să captiveze.

Lecție de Iseult Gillespie, regie de Sarah Saidan.

„Din vârful fiecărei ramuri,

ca o smochină grasă și movulie,

îmi zâmbea și-mi făcea cu ochiul
un viitor minunat...

dar dacă alegeam una,
însemna să le pierd pe toate celelalte,

și cum stăteam acolo,
nefiind în stare să mă hotărăsc,

smochinele începeau să se zbârcească
și se înnegreau,

și, una câte una, cădeau la pământ,
buf, lângă picioarele mele."

În acest fragment
din „Clopotul de sticlă" de Sylvia Plath,

o tânără femeie își imaginează
un viitor incert

și vorbește despre frica universală

de a deveni paralizată de ideea
de a face alegerea greșită.

Deși ea se gândise la alte meserii,

Plath a ales calea de artist.

Poezia era vocația ei.

Sub privirea sa ageră și stiloul său,

obiectele cotidiene deveneau
imagini bântuitoare:

„o nouă statuie într-un muzeu răcoros",

o umbră în oglindă, o bucată de săpun.

Extrem de inteligentă,
profundă și isteață,

Plath a fost diagnosticată
și cu depresie clinică.

Ea a utilizat poezia pentru a-și explora
propriile stări de spirit

în cel mai profund mod posibil,

iar opiniile ei uimitoare
despre emoție, natură și artă

continuă să captiveze
și să prindă la public.

În prima sa colecție de poeme,
„Colosul",

ea scrisese despre sentimentul de gol:

„albul: e aspectul minții".

În același timp,

ea a găsit consolare în natură,

de la „ceața albastră"
„ce învăluie lacul",

la florile albe
ce „se înalță și se prăbușesc",

la midiile albastre „adunate în bulbi".

După volumul „Colosul",
a publicat „Clopotul de sticlă",

singurul ei roman,

în care dramatizează timpul petrecut
lucrând pentru revista Mademoiselle

în orașul New York în timpul facultății.

Romanul povestește despre Esther,

eroina ce se cufundă
într-o stare de profundă depresie,

cuprinzând și descrieri
extrem de amuzante și subtile

ale petrecerilor snoabe de elită

și ale întâlnirilor
cu bărbați plictisitori.

La scurt timp după publicarea
romanului „Clopotul de sticlă",

Plath s-a sinucis la vârsta de 30 de ani.

Doi ani mai târziu, colecția de poeme

pe care le-a scris
dintr-o explozie de energie creativă

în lunile ce au precedat moartea sa

a fost publicată sub titlul „Ariel".

Considerată peste tot
drept o capodoperă,

Ariel exemplifică
onestitatea și imaginația

pe care Plath le-a valorificat
pentru a-i reda durerea.

În unul din cele mai puternice poeme
din volumul „Ariel", „Lady Lazarus"

ea explorează încercările
de a-și lua viața prin Lazarus

personajul biblic ce a înviat din morți.

Ea scrie: „Şi eu o femeie surâzătoare./
Am doar treizeci de ani./

Şi precum pisica
nouă vieți am de murit".

Însă poemul e și un testament
al supraviețuirii:

„Cu părul meu roșu la cer eu mă ridic/
Şi ca pe aer bărbați înghit".

Acest limbaj ferm a făcut-o pe Plath
un standard important

pentru numeroși cititori și scriitori

care-și doreau să rupă liniștea

referitor la probleme de traumă,
frustrare și sexualitate.

„Ariel" e plin și de meditații emoționante
despre dureri sufletești și creativitate.

Poemul cu acest titlu începe:
„Stază în beznă./

Apoi albastrul inefabil/
Care se revarsă de pe deal și din zare".

Aceasta pregătește terenul

pentru o plimbare dezbrăcată pe cal
dimineața devreme;

una din cele mai memorabile expresii

ale exaltării libertății creative
ale lui Plath.

Dar e plină și de imagini
de presentimente,

precum „țipătul pruncului"
ce „se topește în zid"

și un „ochi roșu, cazanul dimineții".

Acest întuneric persistă
în toată colecția,

ce include referințe controversate
la Holocaust și la kamikaze.

Chiar și relicvele timpurilor
aparent mai bune

sunt descrise
ca o crucificare a autorului:

„Bărbatul și copilul îmi surâd
dintr-o fotografie de familie;

Zâmbetele lor îmi intră în carne
ca niște surâzătoare croșete".

Nemulțumirile sale casnice
și abuzul soțului ei

sunt temele predominante
ale poeziei sale târzii.

După moartea poetei,
el a moștenit proprietatea ei

și a fost acuzat de nepublicarea
unor lucrări ale acesteia.

În ciuda acestor posibile omiteri
și a morții sale premature,

ceea ce rămâne e una
din cele mai extraordinare capodopere

ale unui poet al secolului XX.

În timp ce opera sa poate fi
șocantă pentru furia și traumele sale,

Plath le atribuie cititorilor săi
rolul de martori,

nu doar ai adevărului
despre viața ei psihologică,

dar și a abilității sale de a exprima

ceea ce deseori rămâne de neexprimat.