Andrew Stanton: Indiciile unei poveşti extraordinare

Regizorul Andrew Stanton ("Povestea jucăriilor," "WALL-E") ne împărtăşeşte cunoştinţele sale legate de povestire - plecând de la sfârşit spre început. (Conţine limbaj inadecvat)

Un turist călătoreşte

în ţinuturile muntoase ale Scoţiei,

şi se opreşte la un pub pentru a bea ceva.

Singurele persoane de acolo sunt barmanul

şi un bătrân care bea bere.

Şi comandă o halbă, şi stau în linişte o vreme.

Dintr-o dată, bătrânul se întoarce spre el şi spune,

"Vezi barul acesta?

Am construit acest bar cu mâinile mele

din cel mai bun lemn din ţară.

I-am oferit mai multă dragoste şi îngrijire decât propriului meu copil.

Dar îmi spun ei MacGregor, constructorul barului? Nu."

Arată pe geam.

"Vezi acel zid de piatră?

Am construit acel zid de piatră cu mâinile mele.

Am adus fiecare piatră, le-am aşezat la locul potrivit pe ploaie şi frig.

Dar îmi spun ei MacGregor constructorul zidului de piatră? Nu."

Arată pe geam.

"Vezi digul acela de acolo de pe lac?

Am construit digul cu mâinile mele.

Am dus stâlpii în faţa valului de nisip, scândură cu scândură.

Dar îmi spun ei MacGregor constructorul de diguri? Nu.

Dar violezi o capră .... "

(Râsete)

A povesti -

(Râsete)

înseamnă a spune bancuri.

Înseamnă a-ţi şti poanta,

finalul,

a şti că tot ceea ce spui, de la prima la ultima propoziţe,

are un singur scop

şi confirmă un adevăr

care ne adânceşte înţelegerea

în legătură cu cine suntem ca fiinţe umane.

Tuturor ne plac poveştile.

Ne-am născut pentru ele.

Poveştile confirmă cine suntem.

Cu toţii dorim să ni se confirme că viaţa noastră are sens.

Şi nimic nu ne confirmă mai bine

decât în momentul în care stabilim legături prin intermediul poveştilor.

Pot trece barierele timpului,

trecutului, prezentului şi viitorului

şi ne permit să experimentăm

asemănările dintre noi

şi ceilalţi, reali sau imaginari.

Gazda televiziunii copiilor, domnul Rogers,

avea mereu în portofel

un citat al unui asistent social

care spunea, "Sincer, nu există cineva pe care să nu poţi învăţa să-l iubeşti

odată ce i-ai auzit povestea."

Iar modul în care îmi place să interpretez acest lucru

este cea mai importantă poruncă a povestirii,

adică, "Fă-mă să-mi pese" -

te rog, la nivel emoţional

intelectual, estetic,

doar fă-mă să-mi pese.

Cu toţii ştim ce înseamnă nepăsarea.

Aţi parcus sute de canale de televiziune,

doar schimbând canal după canal,

şi, dintr-o dată, chiar vă opriţi la unul.

Programul pe jumătate terminat,

dar ceva v-a atras atenţia şi sunteţi absorbit de acesta şi vă pasă.

Nu are legătură cu întâmplarea,

ci cu proiectul.

Aşa că, m-am gândit, ce-ar fi dacă v-aş spune că trecutul meu este o poveste,

cum m-am născut pentru ea,

cum am învăţat de-a lungul timpului că acest subiect contează?

Şi, pentru a o face mai interesantă,

vom începe de la final

şi vom ajunge la început.

Iar astfel, dacă v-aş oferi finalul acestei poveşti,

ar fi cam aşa:

Şi acesta a fost lucrul care m-a determinat, în final,

să vă vorbesc, aici, la TED

despre poveste.

Iar cea mai recentă lecţie despre poveste

a fost terminarea filmului pe care l-am realizat

anul acesta, în 2012.

Filmul se numeşte "John Carter". Este ecranizarea cărţii "Prinţesa de pe Marte,"

scrisă de Edgar Rice Burroughs.

Şi Edgar Rice Burroughs chiar s-a introdus

în film ca personaj şi ca narator.

Iar el este chemat de bogatul său unchi, John Carter, la vila acestuia,

printr-o telegramă în care scria, "Vino cât mai repede."

Dar, ajuns acolo,

a aflat că unchiul său a murit în mod misterios

şi a fost îngropat într-un mausoleu aflat pe proprietate.

(Video) Butler: Nu vei găsi gaura cheii.

Se deschide doar din interior.

A insistat,

fără îmbălsămare, fără sicriu deschis,

fără slujbă.

Nu obţii o astfel de avere ca cea a unchiului tău

fiind ca toată lumea, nu-i aşa?

Haide, să intrăm.

AS: Ceea ce face această scenă şi ceea ce a făcut şi în carte,

este, în esenţă, o promisiune.

Vă face o promisiune

că această poveste va avea o finalitate care merită timpul vostru.

Şi aşa ar trebui să înceapă orice poveste de calitate, adică să vă facă o promisiune.

Se poate face într-o infinitate de moduri.

Uneori este la fel de simplu ca "A fost odată ca niciodată ... "

Aceste cărţi despre Carter l-au avut mereu ca narator pe Edgar Burroughs.

Şi întotdeauna l-am considerat un mecanism fantastic.

E ca şi cum un tip vă invită în jurul focului de tabără,

sau cineva într-un bar spune, "Haideţi să vă povestesc ceva.

Nu mi s-a întâmplat mie, i s-a întâmplat altcuiva,

dar va meita timpul vostru."

O promisiune bine făcută

e ca o piatră aruncată de praştie

şi care te propulsează de-a lungul istorisirii

până la final.

În 2008,

am împins toate teoriile pe care le aveam la acea vreme despre povestire

până la limitele înţelegerii mele asupra acestui proiect.

(Video) (Sunete mecanice)

♫ Asta-i tot ♫

♫ despre asta e iubirea ♫

♫ Şi ne vom aminti ♫

♫ când timpul se va scurge ♫

♫ Doar despre asta ♫

(Râsete)

AS: Povestire fără dialog.

Este cea mai pură formă de povestire cinematografică.

Este cea mai cuprinzătoare abordare pe care o puteţi avea.

A confirmat ceva ce bănuiam,

şi anume că publicul

chiar vrea să-şi câştige pâinea.

Doar că nu vor să ştie că fac asta.

Asta e misiunea voastră ca povestitori,

aceea de a ascunde faptul

că îi faceţi să muncească pentru pâinea lor.

Avem capacitatea înnăscută de a rezolva probleme.

Suntem obligaţi să extragem

şi să scădem,

pentru că asta facem în viaţa reală.

Această bine organizată absenţă a informaţiei

care ne atrage.

Există un motiv pentru care suntem atraşi de un copil sau de un căţeluş.

Nu este vorba doar de faptul că sunt al naibii de drăguţi;

este vorba de faptul că nu pot exprima în totalitate

ceea ce gândesc şi ce intenţii au.

E ca un magnet.

Nu putem să ne abţinem

de la a dori să terminăm propoziţia şi să o completăm.

Am început să

înţeleg, cu adevărat, acest mecanism al povestirii

când scriam împreună cu Bob Peterson "Căutându-l pe Nemo."

Şi am numit acest lucru teoria unificatoare a lui doi plus doi.

Determinaţi audienţa să pună cap la cap lucrurile.

Nu le daţi patru,

daţi-le doi plus doi.

Elementele pe care le oferiţi şi ordinea în care le organizaţi

este crucială în reuşita sau eşecul captării audienţei.

Editorii şi scenariştii au ştiut mereu acest lucru.

Este intervenţia invizibilă

care ne captează atenţia asupra povestirii.

Nu vreau ca totul să pară

ca fiind o ştiinţă exactă, nu este.

Ceea ce este special în legătură cu poveştile,

este faptul că acestea nu sunt o aplicaţie widget, nu sunt exacte.

Poveştile sunt inevitabile, dacă sunt bune,

dar nu sunt predictibile.

Am urmat un seminar anul acesta

cu o profesoară de actorie numită Judith Weston.

Şi am învăţat un lucru important despre înţelegerea personajului.

Ea considera că personajele bine definite

au principii.

Iar ideea este că personajele au un motor interior,

un scop subconştient, dominant pentru care luptă,

o mâncărime pe care nu o pot scărpina.

Aceasta a oferit exemplul extraordinar al lui Michael Corleone,

personajul interpretat de Al Pacino în "Naşul,"

al cărui principiu de bază

era acela de a-şi mulţumi tatăl.

Iar acest lucru a fost întotdeauna motorul tuturor alegerilor sale.

Chiar şi după moartea tatălui său,

tot mai încerca să scarpine această mâncărime.

Mi-am însuşit acest lucru ca o raţă înnotul.

Wall-E a fost despre găsirea frumuseții.

Marlin, tatăl din "Căutându-l pe Nemo,"

avea ca principiu prevenirea răului.

Şi principiul lui Woody era să facă ceea ce e mai bine pentru copilul său.

Iar aceste principii nu vă conduc mereu la luarea celor mai bune decizii.

Uneori puteţi face alegeri oribile cu ele.

Sunt cu adevărat binecuvântat să fiu părinte,

şi, privindu-mi copiii crescând, cred cu fermitate

că te naşti cu un temeprament şi eşti conectat într-un anumit fel,

şi nu ai de ales,

şi nu poţi schimba nimic.

Tot ceea ce poţi face este să recunoşti asta

şi să ţi-o însuşeşti.

Iar unii dintre noi se nasc cu temperamente pozitive,

alţii cu temperamente negative.

Dar un prag important este trecut

când te maturizezi suficient de mult

pentru a conştientiza ceea ce te determină să acţionezi

şi pentru a prelua controlul.

Ca părinţi, mereu învăţaţi ceva despre copiii voştrii.

Ei învaţă cine sunt.

Şi voi încă mai învăţaţi cine sunt ei.

Deci, cu toţii învăţăm mereu.

Şi acesta este motivul pentru care schimbarea este fundamentală într-o poveste.

Dacă lucrurile sunt statice, povestea moare,

pentru că viaţa nu este niciodată statică.

În 1998,

am terminat de scris "Povestea jucăriilor" şi "Viaţa unei insecte"

şi am fost prins în totalitate de scenografie.

Aşa că, am început să mă perfecţionez în acest domeniu învăţând cât am putut de mult.

Astfel, am studiat cât am putut de mult.

Şi, am găsit, la un moment dat, acest citat extraordinar

al dramaturgului britanic, William Archer:

"Teatrul este anticipare

amestecată cu incertitudine."

Este o definiţie incredibil de profundă.

Când aţi povestit,

aţi construit anticiparea?

Pe termen scurt, m-aţi determinat să-mi doresc să aflu

continuarea?

Dar, mai important,

m-aţi determinat să-mi doresc să aflu

cum se va sfârşi totul pe termen lung?

Aţi construit conflicte sincere

cu adevăruri care crează îndoiala

asupra finalului?

Un exemplu ar fi cel din "Căutându-l pe Nemo,"

în momentul de suspans, aţi fost mereu îngrijoraţi

că memoria pe termen scurt a lui Dory ar

putea să o facă să uite orice i-ar fi spus Marlin.

Dar dedesubtul acesteia exista un suspans global

legat de găsirea lui Nemo

în acest uriaş şi vast ocean.

La începuturile noastre la Pixar,

înainte de a înţelege cu adevărat mecanismele invizibile ale povestirii,

eram doar un grup de băieţi care ne urmam sentimentele, ne urmam instinctul.

Şi e interesant de văzut

cum acest lucru ne-a purtat în locuri

care, de fapt, au fost destul de bune.

Probabil vă amintiţi că în perioada anului

1993,

ceea ce era considerat un film animat de succes

era "Mica sirenă", "Frumoasa şi bestia",

"Aladdin", "Regele leu".

Aşa că, atunci când i-am prezentat lui Tom Hanks "Povestea jucăriilor", pentru prima oară,

a intrat şi a spus,

"Nu vreţi ca eu să cânt, nu-i aşa?"

Şi am considerat că acest lucru rezumă perfect

ceea ce toată lumea credea că desenul animat trebuia să fie, la acel moment.

Dar chiar am vrut să demonstrăm

că poveştile pot fi spuse diferit în desenele animate.

Nu am avut nicio influenţă atunci,

aşa că, aveam o mică listă secretă de reguli

pe care le-am ţinut pentru noi.

Iar acestea erau: fără melodii,

fără momentul "Eu vreau,"

fără efuziuni de fericire,

fără poveşti de dragoste.

Iar ironia este că, în primul an,

povestea noastră nu avea deloc succes

iar Disney se panica.

Aşa că, în particular, au cerut consilierea

unui celebru compozitor, căruia n-am să-i spun numele,

şi acesta le-a trimis prin fax nişte sugestii.

Iar noi am interceptat acel fax.

Şi faxul spunea,

că trebuie să fie melodii,

că trebuie să fie un cântec de genul "Eu vreau,"

că trebuie să fie o melodie veselă,

că trebuie să fie o poveste de dragoste

şi că trebuie să existe un răufăcător.

Şi, mulţumesc lui Dumnezeu

că eram prea tineri, rebeli şi încăpăţinaţi, la acea vreme.

Acest lucru ne-a ambiţionat mai mult

să dovedim că se poate construi o poveste mai bună.

La un an după asta, am reuşit.

Şi s-a dovedit

că povestirea are linii directoare,

nu reguli solide şi grele.

Un alt lucru fundamental pe care l-am învăţat

a fost acela legat de a-ţi plăcea personajul principal.

Şi am crezut în mod naiv,

că Woody din "Povestea jucăriilor" trebuie să devină, la final, altruist

aşa că, a trebuit să începem de undeva.

Deci, hai să-l facem egoist. Iar acesta este rezultatul.

(Vocea ) Woody: Ce credeţi că faceţi?

Jos din pat!

Hei, jos din pat!

Domnul Cap de Cartof: Ne vei obliga, Woody?

Woody: Nu, el o va face.

Slinky? Slink... Slinky!

Treci aici şi fă-ţi datoria.

Eşti surd?

Am spus să ai grijă de ei.

Slinky: Iartă-mă, Woody,

dar trebuie să fiu de acord cu ei.

Nu cred că ceea ce ai făcut a fost corect.

Woody: Ce? Aud bine?

Nu crezi că am avut dreptate?

Cine a spus că treaba ta este aceea de a gândi?

AS: Cum faci un personaj egosit să fie plăcut?

Ne-am dat seama că nu puteam să-l facem bun,

generos, amuzant, grijuliu,

atâta timp cât întrunea o condiţie,

aceea de a rămâne principala jucărie.

Şi asta se întâmplă de fapt,

cu toţii ne trăim viaţa condiţionat.

Cu toţii suntem dispuşi să jucăm după reguli şi să facem lucruri,

atâta timp cât anumite condiţii sunt îndeplinite.

După aceea, totul se schimbă.

Chiar înainte de a face o carieră din povestit,

îmi dau seama de evenimente cheie din tinereţea mea

care mi-au cam deschis ochii

asupra anumitor lucruri legate de poveste.

În 1986, am înţeles cu adevărat noţiunea

de poveste care are o temă.

Şi acela a fost anul în care a fost reecranizat şi relansat

"Lawrence al Arabiei."

L-am văzut de şapte ori într-o lună.

Nu mă puteam sătura de el.

Puteam doar să constat că era un proiect măreţ în spatele lui -

în fiecare secvenţă, în fiecare scenă, în fiecare replică.

Totuşi, la suprafaţă părea, doar,

că ilustrează cronologia istorică

a întâmplărilor.

Totuşi, mai spunea încă ceva. Ce anume?

Şi doar la una din ultimele mele vizionări

vălul s-a ridicat

şi era într-o scenă în care el străbătuse deşertul Sinai

şi ajunsese la Canalul Suez,

iar atunci, dintr-o dată am înţeles.

(Video) Băiatul: Hei! Hei! Hei! Hei!

Ciclistul: Cine eşti?

Cine eşti?

AS: Aceasta era tema. Cine eşti?

Aici unde toate aceste aparent disparate

evenimente şi dialoguri

care doar spuneau, cronologic, povestea lui,

aveau în spatele lor o constantă,

o linie directoare, o hartă.

Tot ceea ce a făcut Lawrence în acel film

a fost o încercare de a realiza care este locul său în lume.

O temă puternică reiese întotdeauna

dintr-o poveste bine spusă.

Când aveam cinci ani,

am făcut cunoştinţă, probabil, cu cel mai important ingredient

pe care, cred, că o poveste ar trebui să-l aibe,

dar este rareori invocat.

Şi la asta m-a dus mama mea când aveam cinci ani.

(Video) Bocănilă: Haide. Nu-i nimic.

Uite.

Apa e îngheţată.

Bambi: Yupy!

Bocănilă: Ce distracţie,

ha, Bambi?

Haide. Ridică-te.

Aşa.

Ha, ha. Nu, nu, nu.

AS: Am ieşit de-acolo

cu ochii mari de uimire.

Iar acesta cred că este ingredientul magic,

condimentul secret,

acela de a putea invoca uimirea.

Uimirea este onestă, este complet nevinovată.

Nu poate fi invocată într-un mod nefiresc.

Pentru mine, nu există o abilitate mai importantă

decât talentul unei alte fiinţe umane de a vă oferi acele sentimente -

de a le ţine strâns pentru câteva momente din zi

şi a-i face să se predea uimirii.

Când este exploatată, afirmaţia de a fi în viaţă,

vă influneţează aproape la nivel celular.

Iar când un artist face asta unui alt artist,

ai sentimentul că eşti obligat să-l dai mai departe.

E ca o poruncă latentă,

care s-a activat dintr-o dată în voi, ca o chemare la Turnul Diavolului.

Fă altora ceea ce ţi s-a făcut ţie.

Cele mai bune poveşti induc uimirea.

Când aveam patru ani,

îmi amintesc foarte bine

că am găsit două cicatrici pe glezna mea

şi l-am întrebat pe tata ce erau.

Iar el mi-a spus că mai aveam o pereche pe cap,

dar nu le puteam vedea din cauza părului.

Şi mi-a explicat că, atunci când m-am născut,

m-am născut prematur,

că am venit prea devreme,

şi nu eram pe deplin dezvoltat;

eram foarte, foarte bolnav.

Şi când doctorul a consultat acest copil palid cu dinţi negri,

s-a uitat la mama şi la tata şi a spus,

"Nu va supravieţui."

Eram în spital de luni de zile.

Şi după multe transfuzii de sânge,

am supravieţuit,

iar asta m-a făcut special.

Nu ştiu dacă într-adevǎr cred asta.

Nu ştiu dacǎ pǎrinţii mei chiar au crezut asta,

dar nu am vrut sǎ le demonstrez contrariul.

La orice am ajuns sǎ mǎ pricep,

am luptat pentru a merita a doua şansǎ ce-mi fusese oferitǎ.

(Video) (Plânset)

Marlin: Haide, haide, haide.

E totul bine, tata e aici.

Tata e lângǎ tine.

Îţi promit

cǎ nu voi lǎsa nimic sǎ ţi se întâmple, Nemo.

AS: Iar aceasta este prima lecţie despre povestire pe care am învǎţat-o.

Folosiţi ceea ce ştiţi. Învǎţaţi din asta.

Nu înseamnǎ întotdeauna intrigǎ sau faptǎ.

Înseamnǎ a lua un adevǎr din propira experienţǎ,

a exprima valori pe care le simţiţi

în adâncul sufletului vostru.

Iar acest lucru m-a adus, într-un final, sǎ vǎ vorbesc

aici la TEDTalk astǎzi.

Mulţumesc.

(Aplauze)