Orașe plutitoare, Casa LEGO și alte forme arhitecturale ale viitorului

Designul dă formă viitorului, spune arhitectul Bjarke Ingels. În acest tur global ale proiectelor echipei sale, călătorește către centrala electrică de valorificare a deșeurilor (care este și o pârtie de ski) și Casa Cărămizii LEGO din Danemarca, și aruncă o privire la infrastructura rezistentă la inundații de ultimă generație din New York City, precum și la un plan ambițios de a crea orașe durabile, plutitoare care sunt adaptate schimbărilor climatice.

Mama mea mereu mi-a amintit

că am aceleași proporții ca un om LEGO.

(Râsete)

Și chiar a zis bine.

LEGO este o companie care a reușit

să facă pe toată lumea să creadă
că LEGO este din țara lor natală.

Dar nu este, este din țara mea natală.

Așa că vă puteți imagina bucuria mea
atunci când familia LEGO m-a sunat

și ne-a sugerat să lucrăm cu ei
pentru a proiecta „Casa cărămizii”.

Aceasta este macheta arhitecturală,
am construit-o din LEGO, evident.

Acesta este rezultatul final.

Și ce am încercat să facem
este să proiectăm

o clădire ce e la fel de interactivă,
la fel de captivantă și la fel de jucăușă

exact ca un LEGO,

cu aceste locuri de joacă
interconectate pe acoperișuri.

Puteți intra într-o piațetă jos

unde localnicii din Billund pot
mișuna liber fără bilet.

Și este probabil unul dintre puținele
muzee din lume

unde îți este permis să atingi
toate artefactele.

Dar cuvântul danez pentru design este
„formgivning” care literalmente înseamnă

să dai formă la ceea ce
încă nu i s-a dat formă.

În alte cuvinte, a da formă viitorului.

Și ceea ce iubesc la LEGO
este că LEGO nu este o jucărie.

Este o unealtă care împuternicește
un copil să-și construiască propria lume,

iar apoi să populeze acea lumea prin joacă

și să-și invite prietenii să ia parte
la popularea și crearea acelei lumi.

Și asta este exact ceea ce
„formgivning” este.

Ca ființe umane, avem puterea să dăm
o formă viitorului nostru.

Inspirați de LEGO,

am construit un proiect
de locuințe sociale în Copenhaga,

unde am așezat bucăți de lemn
unele lângă altele.

Între ele, sunt lăsate
spații libere și balcoane.

Și prin mișcarea ușoară a bucăților,

putem crea curbe sau orice formă organică,

adaptându-ne la orice context urban.

Pentru că adaptabilitatea e probabil
una din cele mai puternice

caracteristici ale arhitecturii.

Un alt exemplu se află aici, în Vancouver.

Am fost rugați să ne uităm la locul
în care podul Granville se trifurcă

imediat ce ajunge în centrul orașului.

Și am început să facem o schiță
a diferitelor constrângeri.

E o distanță de cam 30 de metri
lăsată liberă dinspre pod

deoarece trebuie să te asiguri

că nimeni nu are vedere
spre traficul de pe pod.

Există un parc unde nu putem
proiecta nicio umbră.

În final, ne rămâne un teren triunghiular,

aproape prea mic pentru a construi.

Dar apoi ne-am gândit,

dacă distanța de 30 de metri
e doar o distanță minimă,

odată ce ajungem la 30 de metri în aer,
putem construi clădirea în afară.

Și asta am și făcut.

Când conduci peste pod,

este de parcă cineva
trage o draperie înapoi,

primindu-te în Vancouver.

Sau ca o buruiană care crește
printre crăpăturile din pavaj

și înflorește odată ce primește
lumină și aer.

Sub pod, am lucrat cu Rodney Graham

și o mână de artiști din Vancouver,

pentru a crea ceea ce numim
Capela Sixtină a artei stradale,

o galerie de artă întoarsă
cu susul în jos,

care încearcă să transforme impactul
negativ al podului, într-unul pozitiv.

Și chiar dacă arată ca un model
de arhitectură ireală,

e foarte adaptat împrejurimilor sale.

Dacă un pod poate deveni un muzeu,
și un muzeu poate servi drept pod.

În Norvegia, construim un muzeu
care se întinde peste râu

și permite oarecum oamenilor
să călătorească prin expoziții,

în timp ce trec dintr-o parte a unui parc
de sculpturi în cealaltă.

E o arhitectură oarecum adaptată
peisajului.

În China, am construit un sediu
pentru o companie de energie

și am proiectat fațada ca un material
Issey Miyake.

E încrețit pe partea însorită a clădirii,

și astfel este tot opac;

în partea opusă soarelui
este totul din sticlă.

Pe scurt, face trecerea
de la solid la transparent.

Și această idee foarte simplă,
fără elemente mobile,

sau orice fel de tehnologie,

doar datorită geometriei fațadei,

reduce consumul de energie
pentru răcire cu 30%.

Poți spune că ceea ce face clădirea
să arate elegant

e același lucru ce o face
să funcționeze perfect.

E o arhitectură adaptată climatului său.

Poți adapta și o cultură la alta,

ca în Manhattan, unde am folosit curtea
clădirii Copenhaga

ce are un spațiu de socializare
unde oamenii se pot întâlni,

o oază în mijlocul orașului,

și am combinat-o cu densitatea
și verticalitatea

unui zgârie-nori american,

creând ceea ce noi am numit
o „zgârie-curte”.

De la New York la Copenhaga.

Pe malul mării din Copenhaga,

terminăm chiar acum această centrală
electrică de valorificare a deșeurilor.

Va fi cea mai curată centrală electrică
de acest tip din lume,

nu există toxine care să iasă din horn.

O adevărată minune inginerească
care e complet invizibilă.

Așa că ne-am gândit,
cum o putem scoate în evidență?

Și în Copenhaga avem zăpadă,
după cum puteți vedea,

dar nu avem deloc munți.

Trebuie să mergem șase ore cu autobuzul
pentru a ajunge în Suedia,

pentru a face schi alpin.

Așa că ne-am gândit, haideți să punem
o pârtie de schi

pe acoperișul centralei electrice.

Acesta e primul test de încercare
pe care l-am făcut acum câteva luni.

Și ce îmi place la asta

e că îți arată puterea formgivning-ului
de a schimba lumea.

Am un fiu în vârstă de cinci luni,

și va crește într-o lume

fără să știe că au existat vremuri

în care nu puteai schia pe acoperișul
unei centrale electrice.

(Râsete)

(Aplauze)

Așa că imaginați-vă că pentru el
și generația lui, asta e linia de plecare.

Imaginați-vă cât de departe pot merge,

cu ce fel de idei nebunești pot veni
pentru viitorul lor.

Așa că în fața acesteia,
construim cel mai mic proiect al nostru.

Sunt, pe scurt, nouă containere

pe care le-am stivuit
într-un șantier naval din Polonia,

apoi le-am cărat de-a lungul Mării Baltice

și le-am acostat în portul din Copenhaga,

unde acum a devenit casa a 12 studenți.

Fiecare student are o vedere spre mare,

pot sări pe geam în curatul port
din Copenhaga,

și pot intra înapoi.

Toată căldura vine
din masa termală a mării,

toată energia vine de la soare.

Acestea sunt primele 12 unități
din Copenhaga,

alte 60 sunt pe drum,

alte 200 se duc la Gothenburg,

și discutăm cu cei de la
Jocurile Olimpice din Paris

pentru a amplasa
un mic sat plutitor pe Sena.

Pare o arhitectură temporară,
aproape nomadă.

Iar malurile orașelor noastre
trec prin multe schimbări.

Schimbări economice, schimbări industriale
și schimbări climatice.

Acesta este Manhattan
înainte de uraganul Sandy,

iar acesta este Manhattan după Sandy.

Am fost invitați de orașul New York

să vedem dacă putem face protecția
împotriva inundațiilor pentru Manhattan

fără a construi o faleză

care ar izola viața orașului
de apa din jurul său.

Și am fost inspirați de High Line.

Probabil ați auzit de High Line,
e un nou parc minunat din New York.

Pe scurt, sunt căi ferate
scoase din funcțiune

care acum au devenit unul dintre cele mai
populare locuri de promenadă din oraș.

Așa că ne-am gândit,

putem proiecta protecția necesară
împotriva inundaților pentru Manhattan

fără să fie nevoie să o închidem
până devine frumoasă?

Așa că am stat de vorbă cu locuitorii
care trăiesc pe faleza New York-ului,

și am muncit cu ei încercând să proiectăm
protecția necesară

într-un fel în care să facă malurile

mai accesibile și mai agreabile.

Sub podul FDR, punem pavilioane

cu pereți de tip buzunar care pot ieși
în afară pentru a opri apa.

Creăm mici terase în trepte

care vor face partea de dedesubt
mai agreabilă,

dar ne vor proteja și de inundații.

Mai spre nord, în Parcul East River,

creăm dealuri

care izolează parcul
de zgomotul autostrăzii,

dar devine și protecția necesară
împotriva inundațiilor,

care poate opri valurile în timpul
unei furtuni puternice.

Așa că, într-un fel, acest proiect
pe care l-am numit Dryline,

e de fapt High Line,

(Râsete)

e High Line care va menține
Manhattanul uscat.

(Aplauze)

Urmează să fie gata pe prima
porțiune, East River,

la finalul acestui an.

Dar inițial a fost co-proiectat

cu locuitorii din Lower Manhattan

pentru a avea infrastructura
necesară pentru a fi rezistent

și a genera efecte secundare
sociale și de mediu pozitive.

Așa că, New York nu e singurul
în această situație.

De fapt, până în 2050,

90% din orașele mari ale lumii

se vor confrunta
cu creșterea nivelului mărilor.

În Hamburg,

au creat un întreg cartier

unde etajele joase sunt proiectate
să reziste la inundațiile inevitabile.

În Suedia, au proiectat un oraș
în care toate parcările sunt grădini ude,

proiectate să preia apa
de după furtuni și cea uzată.

Așa că ne-am gândit, putem oare...

De fapt, astăzi,

trei milioane de oameni
trăiesc deja permanent pe mare.

Așa că ne-am gândit,
putem să ne imaginăm un oraș plutitor

proiectat să încorporeze toate
„Obiectivele de Dezvoltarea Durabilă”

ale Națiunilor Unite

într-un ecosistem artificial cu totul nou?

Și desigur, trebuie proiectat
pentru a-și produce singur energia,

folosind masa termală a oceanelor,

forța mareelor, a curenților, a valurilor,

puterea vântului,

căldura și energia soarelui.

De asemenea, vom colecta
toată apa de ploaie ce cade

pe acest arhipelag făcut de om,

o vom trata organic și mecanic,

o vom depozita și o vom curăța.

Trebuie să ne producem
toată mâncarea local,

trebuie să fie bazată
pe pește și pe plante

pentru că nu vom avea spațiul
sau resursele pentru o dietă cu lactate.

Și în final,

ne vom ocupa local de toate deșeurile,

cu ajutorul compostului, reciclării
și transformării deșeurilor în energie.

Imaginați-vă că pentru un plan
urbanistic tradițional

de obicei desenăm forma străzilor,
unde putem conduce mașinile,

și terenurile de construcție,
unde putem construi.

Pentru acest plan am stat de vorbă
cu câțiva oameni de știință

și pe scurt am început cu toate resursele
naturale regenerabile disponibile,

iar apoi am început canalizarea resurselor

prin acest tip de ecosistem artificial
sau acest tip de metabolism urban.

Așa că va fi modular,

va fi plutitor,

va fi proiectat să reziste
furtunilor tropicale.

Le poți prefabrica în cantități mari

și să le unești cu altele
pentru a forma o mică comunitate.

Proiectăm și aceste extensii de coastă,

astfel încât chiar dacă
e modular și structural,

fiecare insulă poate fi unică
având propriul peisaj de coastă.

Arhitectura trebuie să rămână
relativ joasă

pentru a menține
centrul de greutate plutitor.

Vom lua toată agricultura

și o vom folosi și pentru
a crea spațiu social

pentru a te putea bucura pe deplin
de grădinile de permacultură.

O proiectăm pentru tropice, de asta
toate acoperișurile sunt maximizate

pentru a capta energie solară
și pentru a crea umbră.

Toate materialele vor fi ușoare
și regenerabile,

precum bambusul și lemnul,

ce va crea
și un mediu fascinant și călduros.

Și orice arhitectură va trebui
să se potrivească pe această platformă.

Dedesubt avem spațiul de depozitare,
în interiorul pontonului,

aproape ca o mega versiune
a căminelor studențești

cu care deja am lucrat.

Avem spațiul de depozitare
pentru energia produsă,

spațiu de depozitare
pentru apă și pentru decontaminare.

Într-un fel ne ocupăm
de toate deșeurile și de compost.

Și avem și zone de rezervă
pentru agricultură

cu sistem aeroponic și hidroponic.

Imaginați-vă o secțiune
verticală prin acest peisaj

care merge de la aerul de deasupra,
unde avem ferme verticale;

dedesubt, avem sistemul aeroponic
și hidroponic.

Chiar și mai jos, avem fermele oceanice

și unde legăm insula de pământ,

folosim roci bio pentru a crea noi recife
pentru a regenera habitatul.

Gândiți-vă la această mică insulă
pentru 300 de oameni.

Apoi le poate grupa pentru a forma
un grup sau un cartier

care mai apoi se pot grupa
pentru a forma un întreg oraș

de 10.000 de oameni.

Și vă puteți imagina
că dacă acest oraș plutitor înflorește,

poate crește ca un fel ca o cultură
într-un vas Petri.

Unul din primele locuri
în care ne gândim să îl amplasăm

sau să ancorăm acest oraș plutitor,

este în delta Pearl River.

Imaginați-vi-l
ca pe un baldachin fotovoltaic

pe acest arhipelag, plutind pe mare.

În timp ce navighezi spre insulă,
vei vedea rezidenți maritimi

mișcându-se cu forme alternative
de transport acvatic.

Ajungi în acest tip de port
al comunității.

Te poți plimba prin grădinile
de permacultură

care sunt peisaje productive,
dar și peisaje sociale.

Serele, de asemenea, devin spații

pentru viața culturală a orașului,

și dedesubt, sub apă,

zona mustește de viață și știință

și spații sociale.

Așa că, într-un fel, vă puteți imagina
că acest port al comunității

e unde oamenii se adună
în timpul zilei și în timpul nopții.

Și chiar dacă primul e proiectat
pentru tropice,

ne imaginăm că arhitectura
se poate adapta la orice cultură,

imaginați-vă un oraș plutitor
din Orientul Mijlociu

sau un orașul plutitor din Asia de Sud-Est

sau poate un oraș scandinav plutitor,
la un moment dat.

Să ne apropiem de concluzie.

Corpul uman este 70% apă.

Și suprafața planetei noastre
este 70% apă.

Și e în creștere.

Chiar dacă toată lumea s-ar trezi mâine

și nu ar mai produce
dioxid de carbon peste noapte,

încă există națiuni de tip insulă
care se vor scufunda,

doar dacă nu dezvoltăm forme alternative
sau habitate umane plutitoare.

Și singura constantă din univers
este schimbarea.

Lumea noastră se schimba mereu,
iar acum, clima noastră se schimbă.

Nu contează cât de critică
este criza, și chiar este,

asta este și superputerea noastră,
umană, colectivă.

Avem puterea să ne adaptăm la schimbări

și avem puterea să dăm formă
viitorului nostru.

(Aplauze)