Misiunea mea de a zbura sfidând gravitația

De-a lungul carierei sale îndrăznețe, specialistul în acțiune extremă Elizabeth Streb, a testat limitele corpului uman. A sărit printr-o fereastra spartă, s-a aruncat în gol de la mare înălțime, creând între timp mașinării ajutătoare. Cu filmările muncii sale în fundal, Streb reflectă asupra misiunii sale de o viață: aceea de a sfida gravitația și de a zbura cum numai un om poate sa o facă - învățând cum să aterizeze.

Haideți,

nu ați visat niciodată să zburați?

Și totuși de ce oare
nu zboară oamenii încă?

Tainele zborului m-au urmărit toată viața.

Am fost un copil adoptat
de pe malul nordic al Lacului Ontario,

care își urmărea mereu tatăl zidar/pescar.

Mereu am fost fascinată
de lucrurile care mișcă,

să prind animale micuțe,
să le țin în palmă,

să le simt magia din fiecare mișcare,

să mă joc cu focul,

fascinată și terifiată
de forța sa mistuitoare,

dând foc din greșeală hambarului tatei...

doar o singură dată.

(Râsete)

Aceasta a fost prima mea întălnire
cu pericolul,

focul, și tatăl meu.

Când aveam aproape 8 sau 9 ani,
am prins o muscă într-un borcan.

Urmărind acea muscă, m-am gândit:

„Uau, își schimbă direcția în aer
făcând unghiuri perfecte,

și zboară atât de repede,
încât nu o vezi bine.

Noi de ce nu putem face asta?
Sau putem?"

Oriunde mă uitam,
erau lucruri în mișcare.

Și aceste lucruri mișcau
în propriul lor ritm cauzal,

în propriile lor anatomii mecanice.

Mi-a fost clar,
atât mie cât și lui Newton,

că lucrurile se mișcă în funcție
de componentele lor:

viermii se târăsc, păsările zboară,
cangurii sar.

Iar prima încercare a omului de a zbura
a fost căderea accidentală,

împiedicatul, sau alunecatul
pe cunoscuta coajă de banana.

Odată ce pământul îți fuge
de sub picioare,

o lume a misterelor ți se arată deodată.

Mi-am găsit chemarea.

Am fost acaparată

de dorința primoridială
de a învăța să zbor,

ca și om.

Timp de 10 ani,
am experimentat pe cont propriu,

cu propriul meu corp.

Am condus Honda mea 350
de la un capăt la altul al Statelor Unite

ca și în filmul „Easy Rider”.

Mi-am luat diploma în dans modern.
Am copiat acea muscă din borcan.

Am intrat orizontal printr-o fereastră;

i-am făcut și o gaură.

Încercam să deslușesc ceva
legat de zbor.

Când aveam 27 de ani,

m-am trezit într-o mansardă din New York
plină de șobolani,

pe cale să mă arunc de pe o scară.

Am urcat tot mai sus,

și am sărit.

Bum! Am aterizat.

A durut.

(Râsete)

Și mi-am dat seama că oamenilor
nu le prea place să se lovească,

și că poate motivul
pentru care încă nu zburăm

este pentru că încă credem
în acea falsă idee

că o să zburăm precum păsările,

sau precum fluturii.

Poate că trebuie
să ne schimbăm supozițiile

să punem alte întrebări,

despre durată, spre exemplu.

Omul în aer? Câteva secunde.

Păsările și fluturii? Minute, chiar ore.

Și cum rămâne cu frica?

Eu cred că frica e complexă și personală.

Cred că are legătură cu curiozitatea

și faptul că nu te iei în serios.

S-ar putea să trebuiască să ne lovim,

dar nu prea tare.

Durerea: redefinește-o.

Decât „durere”, spune
„altă senzație străină, interesantă.”

Ceva de genul.

Am realizat că pentru a învăța să zburăm,
trebuia să învățăm să aterizăm.

Eroul meu, Evel Knievel
- unul dintre ei - a spus:

„Oricine poate să sară cu motocicleta.

Problema apare când încerci să aterizezi.”

(Râsete)

Aterizarea doare.

Eram curioasă, totuși.

Am zis, „Păi de ce nu inventăm
o tehnică împotriva impactului?

De ce nu ne mărim pur și simplu
baza de suport?”

am văzut placaje de lemn căzând,

care nu s-au clintit deloc la aterizare.

Așa că mi-am așezat corpul
în linie dreaptă

și m-am lăsat pe spate.

Bam!

A fost un sunet total diferit
față de „bum”.

Am ieșit în fugă afară,
pe străzile din New York,

am abordat oameni complet străini,

și le-am spus:

„Am făcut o săritură pe spate azi.
Voi nu?”

În 1985, am început un mic tur
în jurul lumii,

și mi-am înființat propria afacere,

numită STREB EXTREME ACTION.

În 2003, am fost invitați să mergem
în Kitty Hawk

să sărbatorim cea de-a suta aniversare
a zborului fraților Wright.

Devenisem foarte buni la aterizări;

acum trebuia să luăm altitudine în aer.

Și asemenea lor,
am vrut să stăm în aer cât mai mult.

Am găsit acest citat al lui Wilbur:

„Dacă vrei sa fii complet în siguranță,
ai face bine să stai pe un gard

și să te uiți la păsări;

dar dacă vrei să înveți cu adevărat,
trebuie să construiești o mașinărie

și să te familiarizezi cu trucurile ei,
experimentând cu adevărat"

Ah, mașinăriile.

Ele mi-au trezit cu adevărat curiozitatea.

Și dacă ne dorim să călătorim
în locuri neobișnuite în spațiu

acolo unde ne derutează coaja de banană;

în afara zonei noastre verticale
de comfort,

unde putem întâlni turbulențe neașteptate

și prindem o viteză bizară,

unde pământul ne fuge de sub picioare,

precum un compozitor
care încearcă să atingă o notă

mai înaltă decât orice altă voce umană
poate atinge,

și inventează o piculină sau un flaut,

eu am inventat propriul meu prototip
de mașinărie.

Iar dacă îmi doream să meargă mai sus,
mai repede, mai ușor, mai puternic,

era necesar să inventăm proprile noastre
navete spațiale.

Și asta am și făcut.

Am călătorit în locuri necunoscute,
nemaivăzute, periculoase,

și asta ne-a schimbat.

Dacă vreți să încercați și voi,
să mă anunțați.

(Râsete)

În 2012 am adus în Londra
cele mai bune mașinării ale noastre

și le-am pus în locurile
cele mai cunoscute.

Am ajuns la London Eye.

Eram la 135 de metri deasupra pământului.

Și când am ajuns la zenit,
am deblocat frâna si am plonjat

60 de metri distanță,

față de punctul de care eram atașați.

Am ajuns până la cer în ziua aceea,

sunt foarte sigură de asta.

Apoi eu și doi dintre dansatorii mei

am coborât înspre clădirea
primăriei londoneze.

Stând acolo, la aproape 100 de metri
deasupra pământului,

m-am uitat în jos,

2000 de ochi se uitau la mine,

și au văzut ceea ce vedeau de obicei,
cerul, o pasăre, un avion... și pe noi.

Eram doar niște puncte mici.

Și am realizat că acel moment
era pentru toți.

Acum avem propriul nostru „borcan”
în Williamsburg, Brooklyn.

Se numește SLAM: Laboratorul STREB
de mecanisme de acțiune.

Obișnuia să fie o fabrică de semințe
de muștar.

L-am proiectat ca pe un vas Petri,

și în acel vas Petri,

am pus activități de copii,
STREB EXTREME ACTION

și arta circului,

și am învățat toți zborul, căderea
și aterizarea și alte noi acțiuni extreme.

Și știți ce am descoperit?

Oricine poate să se implice:

orice mărime, formă, vârstă, competență;

orice naționalitate, rasă,
clasă socială, gen;

timizii, curajoșii, cei ciudați
și cei cool,

cei atrași de riscuri
și cei care se feresc de ele.

Acest gen de clădiri există
peste tot în lume,

iar oricare din ele poate să devină
un centru de învățare al zborului.

Și știți, se pare

că oamenii nu vor
doar să viseze că zboară,

sau să ne vadă pe noi zburând.

Vor să o facă și ei ...și pot.

Iar cu puțin antrenament,

învață să savureze lovitura și impactul

și poate chiar mai mult,
să se și ridice după.

Am aflat că zborul face zâmbetele
să apară mai des,

stima de sine să înflorească,

iar oamenii să devină puțin mai curajoși.

Și oamenii chiar pot învăța să zboare,

cum doar oamenii pot.

La fel poți și tu.

Haide, zboară cu noi.

(Aplauze)

(Muzică)

Mulțumesc, mulțumesc mulțumesc.

(Aplauze)