Janine Shepherd: Un corp ruinat nu-i o persoană ruinată

Schioara de schi fond Janine Shepherd avea speranțe de medalie olimpică – până când a fost lovită de un TIR în timpul unei ture de bicicletă de antrenament. Ne împărtășește o poveste tulburătoare despre posibilitatea omului de a se recupera. Mesajul ei este: nu sunteți corpul vostru fizic, renunțarea la vechile vise poate face loc altora noi să se ridice spre cer.

A trăi înseamnă a avea oportunități,

a le crea și a profita de ele.

Pentru mine a fost visul olimpic.

Asta mă definea. Era paradisul meu.

Practicam schi fond și făceam parte din echipa de schi a Australiei.

Ne pregăteam pentru Olimpiada de Iarnă

și eram pe bicicletă, la antrenament cu colegii de echipă.

Mergeam în sus

în spectaculoșii Munți Albaștri la vest de Sydney,

era o zi perfectă de toamnă:

soare, mirosul de eucalipt și un vis.

Viața era frumoasă.

Eram pe biciclete de circa cinci ore și jumătate

când am ajuns la porțiunea de traseu care îmi plăcea mie,

la dealuri, ador dealurile.

M-am ridicat în șa și am început

să pedalez, înspirând aerul rece de munte,

simțeam cum îmi ardea plămânii și priveam în sus

la soarele care-mi strălucea în față.

Apoi s-a întunecat totul.

Unde eram? Ce s-a întâmplat?

Corpul mi se mistuia de durere.

Am fost lovită de un TIR ce gonea,

cu doar 10 minute înainte de încheierea turei de bicicletă.

Am fost luată prin aer de la locul accidentului

de un elicopter de salvare și dusă la un spital mare din Sydney.

Aveam leziuni grave care-mi periclitau viața.

Mi-am rupt gâtul și spatele în șase locuri.

Mi-am rupt cinci coaste pe partea stângă.

Mi-am rupt mâna dreaptă. Mi-am rupt clavicula.

Mi-am rupt niște oase ale piciorului.

Toată partea dreaptă mi-a fost spintecată, umplută cu pietriș.

Capul îmi era sfârtecat pe frunte, dat pe spate

și se vedea osul dedesubt.

Am avut traumatism cranian. Am avut traumatisme interne.

Am pierdut foarte mult sânge. Am pierdut vreo cinci litri de sânge,

ceea ce e practic tot sângele dintr-un corp ca al meu.

Când a sosit elicopterul la spitalul Prince Henry

din Sydney, tensiunea mea era 40, aproape nulă.

Chiar că am avut o zi proastă. (Râsete)

Timp de 10 zile, am pendulat între două dimensiuni.

Eram conștientă că sunt în corp,

dar și că sunt în afara lui, altundeva,

privind de sus ca și cum toate se întâmplau altcuiva.

De ce-aș dori să mă întorc într-un corp atât de traumatizat?

Dar o voce îmi tot șoptea: „Haide, rămâi cum mine.”

„Nu. E prea greu.”

„Haide. E șansa noastră.”

„Nu. Acest corp e praf. Nu mă mai poate servi.”

„Haide. Rămâi cum mine. Ne descurcăm. Ne descurcăm împreună”

Eram la răscruce.

Știam că dacă nu mă întorc în corp, va trebui să părăsesc această lume definitiv.

Pentru mine, era lupta vieții.

După 10 zile, m-am decis să mă întorc în corp

și hemoragia internă s-a oprit.

Următoarea întrebare era dacă voi mai putea umbla,

pentru că eram paralizată de la mijloc în jos.

I-au spus părinților că fractura gâtului era rezolvată,

dar coloana era complet distrusă.

Vertebra L1 era ca și cum ai scăpat o arahidă

și ai călcat pe ea – sfărâmată în mii de bucăți.

Trebuia operată.

Au făcut asta. M-au pus pe masă.

M-au tăiat literalmente în două. Am o cicatrice

care îmi parcurge tot corpul.

Au scos cât au putut din bucățile de os rupte

care erau în șira spinării.

Mi-au extras două dintre coastele rupte și mi-au reconstituit spatele,

vertebra L1, au scos o altă coastă ruptă

și au unit T12, L1 și L2.

Apoi m-au cusut la loc. Le-a luat o oră să mă coasă.

M-am trezit la terapie intensivă și medicii erau exaltați

pentru că operația a reușit, căci, în acea fază,

puteam să-mi mișc un pic degetul mare de la picior.

Și mi-am zis: „Fain, merg la Olimpiadă!”

(Râsete)

Nu înțelegeam. Astfel de lucruri

se întâmplă altora, cu siguranță nu mie.

Dar doctorița a venit și mi-a spus:

„Janine, operația a reușit, am scos

toate oasele din măduvă pe care le-am putut,

dar afecțiunea e permanentă.

Sunt afectați nervii sistemului nervos central pentru care nu există cură.

Ești ceea ce numim parțial paraplegică

și vei avea toate simptomele aferente.

Nu-ți simți corpul de la mijloc în jos,

cel mult 10-20% s-ar putea reface.

Vei avea traumatisme interne tot restul vieții.

Va trebui să folosești cateter tot restul vieții.

Dacă vei putea merge din nou, vei avea nevoie de etrier și cadru.”

Și a mai spus: „Janine,

va trebui să-ți regândești întreaga viață

pentru că nu vei mai putea face niciodată ce făceai înainte.”

Încercam să înțeleg ce vroia să zică.

Eram sportivă. Era tot ce știam. Doar asta făcusem.

Dacă nu mai puteam face asta, ce altceva puteam face?

Îmi puneam întrebarea, dacă nu mai puteam face asta,

cine mai eram?

M-au trecut de la terapie intensivă la o secție de urgențe neurologice.

Stăteam întinsă pe un pat ortopedic subțire și tare.

Nu-mi puteam mișca piciorele. Aveam ciorapi strânși

pentru a împiedica formarea de cheaguri.

O mână îmi era în ghips, cealaltă cu perfuzii.

Aveam o atelă la gât și săculeți cu nisip de ambele părți ale capului

și puteam privi printr-o oglindă

așezată de-asupra capului.

Eram pe secție cu alte cinci persoane

și uimitor, dat fiind că toți eram paralizați

într-o secție neuro, nu știam cum arătau ceilalți.

Ce-i atât de extraordinar în asta? De câte ori

vi s-a întâmplat să vă împrieteniți fără prejudecăți,

bazându-vă absolut pe spirit?

Acolo nu se purtau conversații superficiale,

ne împărtășeam cele mai intime gânduri, fricile

și speranțele pentru viața de după spital.

Îmi amintesc, într-o noapte a intrat un asistent,

Jonathan, cu un mănunchi de paie de plastic.

A pus o grămadă în fața noastră și a zis:

„Puneți-le cap-la-cap.”

Nu prea aveam ce face la secție, așa că am ascultat.

Și când am terminat, a dat o tură tăcut

și a unit toate paiele

până ce au înconjurat toată secția:

„OK, acum fiecare să-și țină paiele.”

Și am făcut asta, iar el a zis: „Perfect. Acum suntem conectați cu toții.”

Și cum făceam asta și respiram ca o singură fință,

știam că nu suntem singuri în această călătorie.

Chiar zăcând paralizată în secție,

au fost momente de incredibilă profunzime și bogăție,

de autenticitate și conectare

pe care nu le-am mai avut niciodată.

Și am știut fiecare că atunci când vom părăsi secția neuro

nu vom mai fi aceleași persoane.

După șase luni, a sosit momentul plecării acasă.

Îmi amintesc, tata m-a împins afară în scaunul cu rotile,

fiind cu tot corpul în ghips,

și cum am simțit soarele pe față pentru prima dată.

Am absorbit căldura gândindu-mă

cum am putut să consider asta ca un dar de la sine înțeles?

Mă simțeam atât de recunoscătoare că sunt în viață.

Dar înainte de a părăsi spitalul, asistentul-șef mi-a spus:

„Janine, vreau să fii pregătită

pentru că ajunsă acasă ți se va întâmpla ceva.”

Am întrebat: „Ce?” Și ea a zis:

„Vei fi deprimată.”

Iar eu am zis: „Nu eu, nu Janina Mașina” –

era porecla mea.

A spus: „Bă da, pentru că, vezi tu, se întâmplă cu toată lumea.

La secția neuro e normal.

Ești într-un scaun cu rotile. E normal.

Dar vei merge acasă și-ți vei da seama

că viața e total diferită.”

Am ajuns acasă și s-a întâmplat ceva.

Mi-am dat seama că Sora Sam a avut dreptate.

Am intrat în depresie.

Eram în scaun cu rotile. Nu simțeam nimic de la mijloc în jos,

eram cu perfuzii. Nu puteam umbla.

Am slăbit foarte mult în spital,

aveam doar 35 de kg.

Și vroiam să renunț.

Tot ce vroiam era să-mi pun pantofii de sport și să fug pe ușă.

Îmi doream viața de dinainte, corpul de dinainte.

Mi-o amintesc pe mama stând la căpătâiul meu, zicând:

„Mă întreb dacă viața va fi vreodată bună din nou.”

Și mă gândeam: „Cum ar putea fi? Am pierdut

tot ce prețuiam, toate țelurile.

S-au dus pe apa sâmbetei.”

Mă întrebăm: „De ce eu? De ce tocmai eu?”

Apoi îmi aminteam de prietenii

care încă erau la secția neuro,

în special de Maria.

Maria a suferit un accident rutier și s-a trezit,

la 16 ani, de ziua ei de naștere, că era tetraplegică,

nu se putea mișca de la gât în jos,

avea corzile vocale afectate și nu putea vorbi.

Mi s-a spus: „Te vom muta lângă ea,

credem că-i va face bine.”

Eram îngrijorată. Nu știam cum voi reacționa

lăngă ea.

Știam că va fi greu, dar de fapt a fost o binecuvântare

pentru că Maria zâmbea tot timpul.

Era tot timpul fericită și chiar și când a început din nou să vorbească,

deși greu de înțeles, nu s-a plâns niciodată, nici măcar o dată.

Și mă întrebam, cum de a găsit acel nivel de acceptare proprie.

Mi-am dat seama că asta nu era doar viața mea.

Era viața în sine. Nu era doar durerea mea.

Era durerea tuturor. Și atunci am știut, exact ca înainte,

că pot să aleg. Pot să mă lupt cu asta

sau pot să las să treacă și să-mi accept nu doar corpul,

ci și circumstanțele vieții mele.

Și nu mă mai întrebam: „De ce eu?”

Am început să mă întreb: „De ce nu eu?”

Și m-am gândit că, poate, fiind pe fundul prăpastiei,

e, de fapt, punctul perfect de plecare.

Înainte, niciodată nu m-am considerat o persoană creativă.

Eram sportivă. Trupul îmi era un mecanism.

Dar acum eram pe cale de a mă apuca de cel mai creativ proiect

pe care l-am putea face fiecare vreodată:

acela de a reface o viață.

Deși nu aveam absolut nicio idee

despre ce voi face, din această incertitudine

venea un simț al libertății.

Nu mai trebuia să bătătoresc o anumită cale.

Eram liberă să explorez infinitele posibilități ale vieții.

Această conștientizare urma să-mi schimbe viața.

Acasă, în scaunul cu rotile și cu corpul în ghips,

un avion a zburat deasupra, am privit în sus

și mi-am zis: „Asta e!

Nu pot merge, dar aș putea foarte bine zbura.”

Am spus: „Mamă, voi învăța să zbor.”

A zis: „Asta da, dragă.”

Am spus: „Dă-mi paginile aurii.”

Mi-a dat cartea de telefon, am sunat la școala de pilotaj,

m-am programat zicând că aș veni pentru un zbor.

M-au întrebat: „Știi când vrei să vii?”

Am zis: „Trebuie să vorbesc cu un prieten să mă aducă,

eu nu pot conduce. De fapt nu pot nici să merg.

E vreo problemă?”

M-am programat și, la câteva săptămâni,

prietenul meu, Chris, și mama m-au dus la aeroport,

toate cele 35 de kg ale mele băgate în ghips

și totul pus într-o salopetă largă. (Râsete)

Vă pot spune, nu arătam ca un candidat ideal

la obținerea unui permis de pilotaj. (Râsete)

Mă țineam de tejghea pentru că nu puteam sta în picioare.

Și am spus: "Bună, am venit pentru o lecție de pilotaj."

S-au uitat unul la altul și au dispărut în grabă să tragă la sorți.

„E a ta.” „Nu, nu, o iei tu.”

În cele din urmă a apărut un tip. Și a zis:

„Bună, sunt Andrew și vom zbura împreună.”

Am spus: „Perfect.” M-au dus jos,

m-au dus pe pistă

unde era un avion roșu cu alb și albastru.

Era frumos. M-au ridicat în carlingă.

A trebuit să mă împingă pe aripă ca să mă pună în carlingă.

M-au pus să stau jos. Erau butoane și cadrane peste tot.

Spun: "Uau, cum de știi pentru ce sunt toate aceste butoane și cadrane?"

Andrew, instructorul, a venit în față și a pornit motorul.

Spuse: „Ai vrea să încerci să conduci tu la sol?”

Asta e când îți folosești picioarele pentru a acționa pedalele,

pentru a controla avionul la sol.

Am spus: „Nu, nu pot să-mi folosesc picioarele.”

Şi el: „Oh.”

Am spus: „Dar pot să-mi folosesc mâinile.” El a spus: „OK.”

Așa că el i-a dat drumul, a apăsat pedala.

Și cum ne desprindeam de pistă

și roțile se pliau înăuntru și ne ridicam în aer,

am experimentat un incredibil sentiment de libertate.

Andrew mi-a spus,

cum zburam peste zona de antrenament:

„Vezi acel munte?”

Am spus: „Da.”

„Vei prelua controlul și vei zbura spre acel munte.”

M-am uitat încolo și mi-am dat seama

că arăta spre Munții Albaștri,

acolo unde a început călătoria.

Am preluat controlul și zburam.

Eram departe, departe de secția neuro

și în acel moment am știut că voi fi pilot.

Nu-mi puteam imagina cum voi trece de examenul medical.

Dar îmi voi bate capul cu asta mai încolo, căci acum aveam un vis.

Am mers acasă, mi-am luat o schemă de cursuri, aveam un plan.

Am exersat mersul cât am putut:

de la a fi ținută de două persoane,

la o persoană,

la a umbla ținându-mă de mobilă,

dacă nu era prea departe.

Apoi am progresat mult

și am putut umbla prin toată casa ținându-mă de pereți,

așa, iar mama zicea că umbla mereu în urma mea

să șteargă amprentele. (Râsete)

Cel puțin știa tot timpul unde eram.

În timp ce doctorii continuau să mă opereze

și să îmi refacă trupul,

eu studiam teoria și, în cele din urmă, uimitor,

am trecut examenul medical pentru piloți,

ceea ce mi-a dat undă verde pentru a zbura.

Mi-am petrecut fiecare moment disponibil la școala de pilotaj,

mult în afara zonei mele de confort,

cu toți acei tineri care voiau să fie piloți la Quantas,

și eu șontâc-șontâc mai întâi în corsetul de ghips,

apoi cadrul de oțel, salopeta largă,

punga de medicamente, sonda și şchiopătatul.

Se uitau la mine și-și ziceau:

„Oh, pe cine vrea să păcălească? Niciodată nu va reuși.”

Uneori și eu gândeam așa.

Dar asta nu mai conta pentru că acum mă ardea ceva pe dinăuntru,

ceva ce compensa pe departe toate necazurile.

Fixam țelurile pe termen scurt, ceea ce mă ținea pe direcție.

În cele din urmă mi-am luat permisul de pilot particular,

am pilotat și mi-am dus prietenii prin toată Australia.

Am învățat să pilotez un avion cu două motoare

și mi-am luat calificativul pentru motoare duble.

Am învățat să pilotez și pe vreme rea

și mi-am luat calificativul pentru instrumente.

Apoi mi-am luat permisul de pilot comercial.

Apoi mi-am dat licența de instructor.

Și mă aflam din nou la școala

unde m-au dus pentru primul zbor,

învățându-i pe alții cum să zboare,

la nici 18 luni după ce părăsisem secția neuro.

(Aplauze)

Apoi mi-am zis: „De ce să mă opresc aici?

De ce să nu învăț să zbor cu capul în jos?”

Și am făcut și asta, am învățat să zbor cu capul în jos

și m-am făcut instructor de zbor acrobatic.

Dar mama și tata? Ei nu și-au revenit niciodată.

Dar eu știam cu siguranță că în pofida faptului că sunt limitată fizic,

spiritul îmi este de neoprit.

Filozoful Lao Tse a spus odată:

„Când vei renunța la ceea ce ești,

vei deveni ceea ce ai putea fi.”

Acum știu că doar după ce am renunțat la ceea ce credeam că sunt,

am putut să-mi făuresc o viață cu totul nouă.

Doar după ce am renunțat la viața pe care credeam că trebuie să o am,

am putut să-mi îmbrățișez viața care mă aștepta.

Acum știu că adevărata mea forță

n-a venit niciodată din trup

şi, cu toate că aptitudinile fizice mi s-au diminuat dramatic,

ceea ce sunt e neschimbat.

Lumina de pilotaj din mine e aceeași lumină,

la fel este în fiecare din noi în parte.

Știu că nu sunt corpul meu

și știu că nici voi nu sunteți al vostru.

Și că nu mai contează cum arăți,

de unde vii sau cu ce te ocupi.

Tot ce contează e să continuăm să întreținem flacăra umanității

trăindu-ne viața ca expresie fundamental creativă

a ceea ce suntem cu adevărat.

Pentru că suntem conectați cu toții

prin milioane și milioane de paie

și e timpul să ni le reunim

și să perseverăm.

Și începând să ne mișcăm spre beatitudinea colectivă,

a sosit momentul să trecem de la a pune accentul pe fizic

la îmbrățișarea virtuțiilor inimii.

Deci, ridicați-vă paiele dacă doriți să vă alăturați.

Mulțumesc. (Aplauze)

Mulțumesc.