Întrebări la care nimeni nu ştie răspunsul (Varianta completă)

În prima prezentare dintr-o nouă serie TED-Ed, făcută să catalizeze curiozitatea, Custodele TED Chris Anderson, ne împărtăşeşte obsesia sa din copilărie privind întrebări capricioase la care se pare că nu există răspuns. (Deschizând seria "Întrebări la care nimeni nu ştie răspunsul")
"Întrebări la care nimeni nu ştie răspunsul" - animaţie realizată de Andrew Park (http://www.cognitivemedia.co.uk)

(Muzică)

Într-o zi obişnuită la școală,

ore nesfârșite se scurg învațând răspunsuri la întrebări,

dar acum vom face invers.

Ne vom concentra la întrebări ale căror răspunsuri nu le poţi învăţa

pentru că nu sunt cunoscute.

Când eram mic mă măcinau mai multe lucruri,

de exemplu: Cum ar fi să fi câine?

Oare peştii simt durere?

Dar insectele?

A fost Big Bang-ul doar un accident?

Există Dumnezeu?

Şi dacă există, cum putem fi siguri că este un El şi nu o Ea?

De ce atât de mulţi oameni nevinovaţi şi animale nevinovate îndură lucruri cumplite?

Chiar există un plan pentru viaţa mea?

Viitorul urmează să fie stabilit,

sau e deja scris, dar nu-l putem vedea?

Dar atunci am liber arbitru? De fapt cine sunt eu?

Sunt doar o maşinărie biologică?

Dar atunci, de ce sunt conştient? Ce este conştiinţa?

Roboţii vor deveni conştienţi într-o zi?

Într-un fel mi-am închipuit că într-o zi

voi primi răspunsuri la toate aceste întrebări.

Cineva tebuie să ştie, nu?

De fapt, nimeni nu ştie.

Cele mai multe dintre aceste întrebări mă nedumeresc acum mai mult ca niciodată.

Dar răscolindu-le este interesant

pentru că ajungi la marginea cunoaşterii şi nu ştii niciodată ce vei găsi acolo.

Două întrebări --

întrebări la care nimeni pe Pământ nu ştie răspunsul.

(Muzică)

Uneori când parcurg un zbor lung,

Mă uit la munţi şi deşerturi

şi încerc să-mi imaginez cât de mare e Pământul.

Apoi îmi amintesc că-i un lucru pe care-l vedem în fiecare zi

în care ar încăpea un milion de Pământuri.

Soarele. Pare imposibil de mare.

Dar în marea schemă universală e doar un vârf de ac,

una dintre 400 de miliarde de stele din galaxia Calea Lactee,

pe care o poţi vedea într-o noapte senină

ca o ceaţa albă palidă întinsă de-alungul cerului.

Şi devine şi mai şi. Probabil există 100 de miliarde de galaxii

detectabile cu telescoapele noastre.

Dacă fiecare stea ar fi de mărimea unui singur fir de nisip,

Calea Lactee ar avea suficiente stele cât să umple

o plajă de 9 pe 9 metri

adâncă de 1 metru.

Şi tot Pământul nu are suficiente plaje

cât ar fi toate stelele din univers.

O asemenea plajă s-ar întinde pe sute de milioane de mile.

Sfinte Stephen Hawking, asta înseamnă multe stele.

Dar el şi alţi fizicieni cred acum într-o realitate

care este inimaginabil mai mare.

În primul rând, cele 100 de miliarde de galaxii pe care le cuprind telescoapele noastre

sunt probabil doar o mică parte din toate.

Spaţiul se extinde într-un ritm accelerat.

Marea majoritate a galaxiilor

se îndepărtează de noi atât de repede încât lumina lor s-ar putea să nu ajungă niciodată la noi.

Totuşi, realitatea de pe Pământ

e strâns legată de acele galaxii îndepărtate, invizibile.

Le putem privi ca făcând parte din universul nostru.

Alcătiuesc o singură construcţie gigantică

care se supune aceloraşi legi ale fizicii şi sunt toate făcute din acelaşi tip de atomi - electroni, protoni,

cuarci, neutrini - din care suntem făcuţi şi noi.

Totuşi, teorii recente în fizică, inclusiv cea numită teoria corzilor,

ne spun acum că ar putea exista nenumărate universuri

construite din diferite tipuri de particule,

cu proprietăţi diferite, care se supun unor legi diferite.

Majoritatea acestor universuri n-ar putea niciodată susţine viaţa,

şi ar putea apărea şi dipărea într-o nanosecundă.

Dar totuşi, combinate, creează un set vast de universuri

ipotetice posibile, în 11 dimensiuni,

care conţin minunății ce depăşesc cea mai bogată imaginaţie.

Varianta principală a teoriei corzilor prezice un set ipotetic de universuri posibile

compus din 10 până la 500 de universuri.

Este 1 urmat de 500 de zerouri,

un număr atât de mare încât dacă fiecare atom

din universul nostru vizibil ar avea propriul univers,

şi toţi atomii din toate acele universuri ar avea fiecare

propriul univers şi ai repeta asta

pentru mai mult de două cicluri, tot ai avea

doar o mică parte din total,

de fapt, o trilionime dintr-o trilionime dintr-o trilionime
... dintr-o trilionime din total.

Dar chiar şi acel număr

e minuscul în comparaţie cu alt număr:

infinit.

Unii fizicieni cred că spaţiu-timpul sunt infinite

şi conţin un număr infint de aşa numite universuri-nișă

cu diverse proprietăţi.

Ce mai face creierul vostru?

Teoria cuantică mai adaugă o ciudățenie.

Teoria s-a dovedit fără îndoială adevărată,

dar interpretarea ei este derutantă

şi unii fizicieni cred că poate fi clarificată

dacă îţi imaginezi că un număr imens de universuri paralele

iau naştere în fiecare moment,

iar multe dintre aceste universuri ar fi similare cu lumea noastră,

acestea ar conţine numeroase copii ale tale.

Într-un asemenea univers, ai absolvii magna cum laude

şi ai lua în casătorie pesoana visurilor tale,

iar în alt univers nu ar fi tocmai aşa.

Totuşi sunt unii oameni de ştiinţă care ar spune, apă de ploaie.

Singurul răspuns semnificativ la întrebarea cât de multe universuri sunt: unul singur.

Un singur univers.

Şi câţiva filozofi şi mistici

ar putea argumenta că până şi universul nostru este o iluzie.

După cum vedeţi, acum

nu există acord în această privinţă, nici pe departe.

Tot ce ştim e că răspunsul se află undeva între zero şi infinit.

Totuşi cred că ştim un alt lucru.

E un moment minunat să studiem fizica.

S-ar putea să fim martorii celei mai mari schimbări de paradigmă în cunoaştere

pe care a văzut-o vreodată omenirea.

(Muzică)

Undeva acolo în acel univers vast

cu siguranţă există nenumărate planete în care mişună viaţa.

Dar de ce nu vedem dovada?

Asta e faimoasa întrebare pusă de Enrico Fermi în 1950:

Unde este toată lumea?

Adepţii teoriei conspiraţiei pretind că OZN-urile ne vizitează mereu

şi că semnalările sunt muşamalizate. Dar să fim serioşi, aceştia nu sunt foarte convingători.

Asta lasă loc unei enigme reale.

În ultimul an, obsevatorul spaţial Kepler

a descoperit sute de planete doar în jurul stelor apropiate.

Şi dacă extrapolăm aceste date,

se pare că ar putea exista jumătate de trilion de planete

doar în galaxia noastră.

Dacă una din 10.000 are condiţii

ce ar putea susţine o formă de viaţă, sunt

50 de milioane de planete care ar putea susţine viaţa

chiar aici în Calea Lactee.

Aici este enigma: Pământul nu s-a format

decât după 9 miliarde de ani după Big Bang.

Nenumărate alte planete din galaxia noastră s-au format mai devreme,

şi au dat vieţii şansa să apară

cu miliarde, sau, cel puțin cu multe milioane

de ani înainte să apară pe Pământ.

Dacă în doar câteva a apărut viaţa inteligentă

care a început să creeze tehnologii,

acestea ar fi avut milioane de ani

să crească în complexitate şi putere.

Pe Pământ,

am văzut căt de repede poate să crească dezvoltarea tehnologică

în doar 100 de ani.

În milioane de ani, o civilizaţie extraterestră inteligentă

ar fi putut cu uşurinţă să se răspândească în galaxie,

poate generând artefacte gigantice care să înmagazineze energie

sau flote de nave spaţiale colonizatoare

sau opere de artă glorioase care să umple cerul nopţii.

Cel puţin, ai crede că şi-ar face simţită

prezenţa, în mod voluntar sau nu,

prin semnale electromagnetice de un tip sau altul.

Şi totuşi nu vedem nicio dovadă convingătoare de niciun fel.

De ce?

Ei bine, există numeroase răspunsuri posibile,

unele chiar întunecate.

Poate o civilizaţie unică, super inteligentă

a preluat controlul asupra galaxiei şi a impus o tăcere radio strictă

pentru că e paranoică în ce priveşte competitorii potenţiali.

Stă acolo pregătită să distrugă

orice devine o ameninţare.

Sau poate nu-i atât de inteligentă,

sau poate evoluţia inteligenţei

capabilă să creeze tehnologie sofisticată

e mai departe decât am presupus. La urma urmei,

în patru miliarde de ani s-a întâmplat o singură dată pe Pământ.

Poate a fost un noroc incredibil.

Poate suntem singura civilizaţie de tipul acesta din galaxia noastră.

Sau poate,

civilizaţia poartă în ea seminţele propriei distrugeri

prin inabilitatea de a controla tehnologiile pe care le creează.

Dar sunt numeroase răspunsuri mai optimiste.

Pentru început, nu ne uităm cu suficientă atenţie şi cheltuim o suma jalnică pentru asta.

Doar o mică parte dintre stelele din galaxia noastră

au fost studiate cu atenţie pentru semne ale unor semnale interesante.

Şi poate nu ne uităm în direcţia potrivită.

Poate pe măsură ce civilizaţia se dezvoltă,

se vor descoperi tehnologii de comunicare

mult mai sofisticate şi mai utile decât undele electromagnetice.

Poate toată acţiunea se desfăşoară înăuntrul

recent descoperitei materii negre,

sau energii negre, care pare să fie responsabilă pentru cea mai mare parte a masei universului.

Sau,

poate ne uităm la o scară greşită.

Poate civilizaţiiile inteligente ajung să înţeleagă

că viaţa reprezintă doar modele complexe de informaţii

care interacţionează reciproc într-un mod minunat

şi că asta se poate petrece mai eficient la o scară mai mică.

Aşa cum pe Pământ sistemele setereo greoaie s-au micşorat

devenind iPod-uri mititele, poate chiar viaţa inteligentă,

pentru aşi reduce impactul asupra mediului, a devenit microscopică.

Aşa şi Sistemul Solar poate că mişună cu extratereştrii pe care nu îi vedem.

Poate chiar ideile din capul nostru sunt o formă de viaţă extraterestră.

Ei bine, ăsta e un gând nebunesc.

Extratereştrii m-au făcut să zic asta.

Dar e super că ideile parcă au o viaţă proprie

şi că îşi depăşesc ca durată de viaţă creatorul.

Poate că viaţa biologică e doar o fază trecătoare.

În următorii 15 ani,

am putea începe să vedem informaţii reale, spectroscopice

de la planete promiţătoare din apropiere care ar dezvălui cât de propice vieţii ar fi.

Între timp, SETI, Institutul pentru Căutarea Inteligenţei Extraterestre,

îşi face publice datele

pentru ca milioane de oameni de ştiinţă, cetăţeni, poate chiar şi tu,

să aducă forţa maselor pentru a se alătura căutării.

Şi aici pe Pământ, se fac experimente uimitoare

pentru a se crea viaţă din nimic,

viaţă care ar putea fi foarte diferită de formele de viaţa pe baza de ADN cunoscute.

Şi toate acestea ne vor ajuta să înţelegem

dacă universul mişună de viaţă

sau dacă suntem doar noi.

Oricare răspuns, în forma lui,

este plin de inspiraţie,

pentru că şi dacă suntem singuri,

faptul ca gândim, visăm şi ne întrebăm toate astea

ar putea fi cel mai important fapt despre Univers.

Şi mai am o veste bună pentru voi.

Căutarea cunoaşterii şi a înţelegerii nu se perimează.

Nu devine plictisitoare. De fapt opusul e valabil.

Cu cât ştii mai multe, cu atât mai uimitoare pare lumea.

Exact aceste posibilităţi nebuneşti, întrebări fără răspuns,

sunt cele care ne propulsează înainte.

Aşa că rămâneţi curioşi.