De ce ignorăm problemele evidente și cum să acționăm

De ce neglijăm deseori problemele importante, precum crizele financiare și încălzirea globală, până e prea târziu? Michelle Wucker, strateg politic, ne îndeamnă să înlocuim mitul „lebedei negre" – catastrofa aia rară, neprevăzută și care nu poate fi evitată – cu realitatea „rinocerului gri", un dezastru care poate fi prevenit, dar pe care alegem să-l ignorăm. Ea ne arată de ce crizele previzibile ne iau prin surprindere și ne arată câteva dintre semnele care ar putea indica că există un rinocer chiar acum în viața ta.

Dacă ar fi o problemă foarte evidentă

chiar în fața ta?

Una despre care vorbește toată lumea,

care te-a afectat direct.

Ai face tot ce ți-ar sta în puteri
ca să îndrepți lucrurile

înainte să se înrăutățească?

Nu fi așa de sigur.

Suntem cu toții mult mai predispuși
decât ne-ar plăcea să recunoaștem

să ratăm ce se întâmplă
chiar în fața noastră.

Și de fapt,

suntem câteodată predispuși
să evităm lucrurile

fix din cauză că reprezintă
o amenințare pentru noi

în afaceri, viață și lume.

Vreau să vă dau un exemplu din lumea mea,
cea a politicilor economice.

Când Alan Greenspan era șeful
Sistemului Federal de Rezerve,

munca lui consta în supravegherea
problemelor din economia SUA

și controlarea acestora
ca să nu scape de sub control.

Deci, după anul 2006,

când prețurile proprietăților imobiliare
au crescut,

din ce în ce mai mulți
lideri respectați și instituții

au început să tragă semnale de alarmă

despre împrumuturi riscante
și bule speculative periculoase.

Așa cum știți, totul s-a prăbușit în 2008.

Băncile au intrat în colaps,

piețele bursiere globale și-au pierdut
aproape jumătate din valoare,

milioane de oameni și-au pierdut
casele din cauza ipotecilor.

Și, cea mai rea parte,

unul din zece americani era șomer.

Așa că după ce lucrurile
s-au mai liniștit puțin,

Greenspan și mulți alții
au ieșit în față cu un anunț:

„Nimeni n-ar fi putut prezice acea criză".

Au numit-o „o lebădă neagră".

Ceva ce era de neînchiput,

neprevăzut și neverosimil.

O surpriză completă.

Doar că n-a fost mereu așa o surpriză.

De exemplu, apartamentul meu
din Manhattan aproape și-a dublat valoarea

în mai puțin de patru ani.

Am văzut indiciul și l-am vândut.

(Râsete)

(Aplauze)

Mulți alții au văzut și ei avertismentul,

au vorbit

și au fost ignorați.

Nu știam exact cum avea să arate criza,

nu știam cu exactitate amploarea,

dar ne puteam da cu toții seama

că ceea ce se îndrepta spre noi era
la fel de periculos, vizibil și previzibil

ca un rinocer gri uriaș.

Lebăda neagră se pretează

ideii că nu avem putere
asupra viitorului nostru.

Și din păcate, cu cât credem
că avem mai puțin control,

cu atât mai mult suntem predispuși
s-o minimalizăm

sau s-o ignorăm complet.

Și această dinamică periculoasă
maschează o altă problemă:

cele mai multe dintre problemele
cu care ne confruntăm

sunt atât de posibile și evidente,

sunt lucruri pe care le putem vedea,
dar tot nu facem nimic în privința lor.

Așadar, am inventat metafora
cu rinocerul gri

ca să exprim ce simțeam eu
că era o nevoie urgentă.

Să ne ajute să privim cu alți ochi,

cu aceeași pasiune pe care oamenii
au avut-o pentru lebăda neagră,

dar de data asta, pentru lucrurile
care erau foarte evidente,

foarte probabile, dar încă neglijate.

Aceia sunt rinocerii gri.

De îndată ce începi să te uiți
după rinocerii gri,

începi să-i vezi în fiecare zi în ziare.

Deci ce văd eu în ziare
este un alt rinocer gri uriaș,

o nouă posibilitate
pentru o criză financiară.

Și mă întreb dacă am învățat ceva
în ultimii zece ani.

Dacă asculți Washington sau Wall Street,

aproape că ai putea fi iertat pentru
impresia că n-o să se întâmple nimic rău.

Dar în China, unde îmi petrec mult timp,

discuțiile sunt complet diferite.

Întreagă echipă de economiști,

până la însuși Președintele Xi Jinping,

vorbește răspicat și îndeosebi

despre riscurile financiare
precum rinocerii gri

și cum putem să-i îmblânzim.

Acum, ca să fiu sinceră, China și SUA

au sisteme de guvernare
foarte, foarte diferite

care afectează ce pot sau nu pot face.

Și multe dintre cauzele
pentru problemele lor economice

sunt complet diferite.

Dar nu e niciun secret
că ambele țări au probleme

cu datoriile, inegalitatea
și cu productivitatea economică.

Deci cum de sunt conversațiile astea
așa de diferite?

Ai putea să pui întrebarea asta

nu doar despre țări,

ci despre toată lumea.

Companiile din industria auto
care pun singuranța pe primul loc

și cele care nu se obosesc
să-și cheme în service mașinile defecte

până nu mor oameni.

Bunicii care,
în așteptarea inevitabilului,

cei care au necrologul deja scris,

meniul pentru prânzul
de după înmormântare.

(Râsete)

Buncii mei îl aveau.

(Râsete)

Și restul, în afară de data morții
pe piatra funerară.

Dar apoi mai sunt și bunicii ăia

care nu-și pun lucrurile în ordine,

care nu aruncă toate vechiturile,

care strâng lucruri timp de zeci de ani

și-i lasă pe copii să se descurce cu ele.

Deci care este diferența
între cele două grupuri?

De ce unii văd lucrurile
și se ocupă de ele

și alții își întorc privirea?

În primul rând, are de-a face
cu societatea, cultura,

oamenii din jurul tău.

Dacă crezi că cineva din jurul tău

o să te ajute la greu,

ești mai predispus
să minimalizezi un pericol.

Și asta ne permite să luăm alegeri
bune, nu doar rele.

De exemplu, să riști să fii criticat

atunci când vorbești depre pericol,
chiar dacă nimeni nu vrea s-o faci.

Sau să profiți de oportunități
care sunt cam înfricoșătoare,

deci sunt niște rinoceri gri.

SUA are o cultură foarte individualistă
— să acționezi de unul singur.

Și paradoxal,

asta îi face pe mulți americani
să fie mai puțin receptivi la schimbare

și să-și asume riscuri.

În China e altfel.

Oamenii cred că Guvernul
o să țină problemele la distanță,

ceea ce nu se întâmplă întotdeauna,
dar ei asta cred.

Ei cred că se pot baza pe familiile lor,

și asta îi face mai predispuși
să-și asume anumite riscuri:

să achiziționeze bunuri imobiliare
în Beijing

sau să fie mai receptivi
că trebuie să schimbe direcția,

și, de fapt, ritmul în care se schimbă
China este absolut uimitor.

În al doilea rând,

cât de multe știi despre o situație,

cât de mult ești dispus să înveți?

Și ești dispus să privești lucrurile,
chiar și atunci când nu sunt așa cum vrei?

Mulți suntem atât de puțin predispuși

să fim atenți, încât vrem
să ne acoperim ochii cu mâna,

să nu ne placă.

Suntem atenți la ce vrem să vedem,
ce ne place și cu ce suntem de acord.

Dar avem oportunitatea și abilitatea

de a corecta lucrurile astea.

Îmi petrecut mult timp vorbind
cu oameni de toate felurile

despre rinocerii gri din viețile lor
și atitudinea lor.

Și s-ar putea să crezi

că oamenii cărora le este
mai frică de risc,

care sunt mai sensibili la asta,

sunt cei mai puțin deschiși la schimbare.

Dar e fix opusul.

Am descoperit că oamenii

care sunt dispuși să recunoască
problemele din jurul lor

și să facă planuri

sunt cei care pot să tolereze
mai multe riscuri, riscuri benefice,

și să abordeze riscurile majore.

Datorită faptului că
în timp ce căutăm informații,

prindem mai mult curaj
să facem lucrurile de care ne e frică.

Și așa ajung la al treilea punct.

Cât de mult te simți în control

asupra rinocerilor gri din viața ta?

Unul dintre motivele
pentru care nu acționăm

este pentru că ne simțim deseori
prea neajutorați.

Gândiți-vă la încălzirea globală.
Poate părea un subiect atât de vast,

încât nici măcar o singură persoană
nu poate face ceva în privința asta.

Așa că unii oameni refuză să creadă.

Alții dau vina pe toată lumea,
mai puțin pe ei înșiși.

Ca prietenul meu care spune că
n-o să renunțe nicicând la SUV-ul său

până nu se opresc din construit
uzinele de cărbuni în China.

Dar avem oportunitatea să ne schimbăm.

Nu există două persoane la fel.

Avem cu toții oportunitatea
să ne schimbăm atitudinea,

a noastră și a celor din jurul nostru.

Așa că astăzi vă invit pe toți

să vă alăturați, să mă ajutați să inițiez
o conversație deschisă și sinceră

cu oamenii din jurul vostru,

despre rinocerii gri din lumea noastră,

și să fiu foarte sinceră
despre cât de bine ne descurcăm cu ei.

Aud de atât de multe ori în SUA:

„Sigur că ar trebui să ne confruntăm
cu problemele evidente,

dar dacă nu vezi ce e fix în fața ta

ești fie prost, fie ignorant".

Asta spun, și eu nu sunt deloc de acord.

Dacă nu vezi ce e fix în fața ta,

nu ești prost, nu ești ignorant,

ești om.

Și de îndată ce-o să recunoaștem
că suntem cu toții vulnerabili,

asta ne va da puterea să deschidem ochii,

să vedem ce e în fața noastră

și să acționăm înainte
să fim călcați în picioare.

(Aplauze)