Nu trecem peste durere, ci mergem înainte cu ea

Într-un discurs care e pe rând sfâșietor și hilar, scriitoarea și gazda de podcast Nora McInerny împărtășește din înțelepciunea câștigată cu greu despre viață și moarte. Abordarea ei sinceră a ceva care, să fim onești, ne va afecta pe toți, este atât de eliberatoare pe cât este de dureroasă. Cel mai important, ne încurajează să schimbăm modul în care abordăm durerea. „O persoană îndurerată va râde și va zâmbi din nou”, spune ea. „Va merge înainte. Dar asta nu înseamnă că a trecut peste."

2014 a fost un an important pentru mine.

Ați avut vreodată,

un an important, un an remarcabil?

Pentru mine a decurs așa:

Pe 3 octombrie am pierdut
cea de-a doua mea sarcină.

Iar apoi, pe 8 octombrie,
tatăl meu a murit de cancer.

Apoi, pe 25 noiembrie,
soțul meu Aaron a murit

după trei ani de glioblastom de gradul IV,

un cuvânt pompos pentru cancer de creier.

Sunt amuzantă.

(Râsete)

Oamenii adoră să mă invite în oraș mereu.

O viață socială plină.

De obicei, când vorbesc
despre această perioadă a vieții mele,

reacția pe care o primesc este:

(Oftat)

„Nu-mi pot... Nu-mi pot imagina.”

Dar eu cred că de fapt, poți.

Eu cred că poți.

Și cred că ar trebui,

pentru că într-o zi,
o să ți se întâmple și ție.

Poate că nu aceleași pierderi
în aceeași ordine sau în același ritm.

Și, cum ziceam, sunt foarte amuzantă,

iar cercetările pe care le-am văzut
te vor uimi:

toți cei pe care îi iubești
au o șansă de 100% de a muri.

(Râsete)

Și de asta ați venit la TED.

(Râsete)

(Aplauze)

Ca urmare a acestei pierderi,

mi-am făcut o carieră
din a vorbi despre moarte și pierdere

nu doar în cazul meu,
pentru că e destul de ușor de rezumat,

ci despre pierderile și tragediile
pe care le-au trăit alți oameni.

E un subiect de nișă, trebuie să recunosc.

(Râsete)

E un domeniu mic,
mi-aș dori să fac mai mulți bani, dar...

(Râsete)

Am scris niște cărți
foarte inspiraționale,

am găzduit un podcast inspirațional,
am fondat o mică organizație nonprofit.

Doar încerc să fac ceea ce pot

pentru a face mai mulți oameni
confortabili în fața inconfortabilului,

iar durerea este atât de inconfortabilă.

e atât de inconfortabilă,
mai ales dacă e durerea altcuiva.

O parte din această muncă este grupul
pe care l-am creat cu prietena mea Moe,

care e tot văduvă;

îl numim „Clubul văduvelor
atrăgătoare și tinere”.

(Râsete)

Și e real, avem carduri de membru

și tricouri.

Și când partenerul tău moare,
soțul, soția, prietena, prietenul tău,

chiar nu contează dacă erați căsătoriți,

prietenii și familia ta
vor începe să se uite în jur

la prietenii prietenilor

până când vor găsi pe cineva
care a trecut prin ceva similar,

iar apoi vă vor împinge
unul către altul

ca să puteți vorbi între voi și să nu-i
molipsiți pe alții cu tristețea voastră.

(Râsete)

Asta e ceea ce facem.

E doar o serie de grupuri mici,

unde bărbați, femei, homosexuali,
heterosexuali, căsătoriți, parteneri,

pot vorbi despre persoana decedată

și pot spune lucrurile

pe care ceilalți din viața lor nu sunt
încă pregătiți sau dispuși să le audă.

Tot soiul de conversații.

Ca: „Soțul meu a murit
acum două săptămâni,

și nu mă pot abține
să nu mă gândesc la sex, e normal?”

Da.

„Și dacă e unul din Frații Property?”

Mai puțin obișnuit, dar merge.

(Răsete)

Lucruri ca: „Atunci când sunt în public
și văd oameni bătrâni ținându-se de mână,

cupluri care în mod clar
sunt împreună de zeci de ani,

mă uit la ei și îmi imaginez

toate lucrurile
prin care au trecut împreună

atât bune, cât și rele,

certurile pe care le-au avut
legate de cine să ducă gunoiul...

Mi se umple inima de furie.”

(Râsete)

Iar acel exemplu este unul personal.

Majoritatea conversațiilor
pe care le avem în grup

pot și vor rămâne doar între noi,

dar sunt lucruri despre care vorbim

pe care restul lumii,
lumea care ne cunoaște durerea,

dar care n-a fost încă afectată

chiar ar beneficia dacă le-ar asculta.

Și dacă nu vă dați seama,

Sunt interesată doar de/capabilă
de studii neștiințifice,

așa că am mers la
„Clubul văduvelor atrăgătoare și tinere”

și am zis, „Hei, prieteni, vă amintiți
când partenerul vostru a murit?”

„Vă amintiți toate lucrurile
pe care oamenii le ziceau?”

„Oh, da.”

„Pe care le-ați urât cel mai mult?”

Am primit multe remarci și răspunsuri,
oamenii spun multe lucruri,

dar două s-au remarcat destul de repede.

„Treci peste.”

Încă din 2014,

trebuie să vă spun că m-am recăsătorit
cu un bărbat foarte chipeș, Matthew,

avem patru copii
în familia noastră unită,

trăim în suburbiile din Minneapolis,
Minnesota, SUA.

Avem un câine adoptat.

(Râsete)

Conduc un minivan

căruia i se deschis ușile
fără ca măcar să le ating.

(Râsete)

În raport cu orice măsură,
viața e bună.

N-am pronunțat niciodată „mezhure”
N-am zis-o niciodată așa.

(Râsete)

Nu știu de unde a venit.

(Râsete)

N-am auzit niciodată pe nimeni
să pronunțe așa.

Arată ca și cum ar trebui pronunțat așa,

și de asta limba engleză e aiurea.

(Râsete)

Sunt impresionată de cei care o vorbesc

pe lângă o altă limbă
care are sens - bravo!

(Râsete)

În orice măsură...

(Râsete)

În raport cu orice măsură, viața e chiar
foarte bună, dar nu am „trecut peste”.

Nu am trecut peste,
și urăsc expresia atât de mult,

și înțeleg de ce
alți oameni simt la fel.

Pentru că presupune

că viața, moartea și iubirea lui Aaron
sunt doar momente

pe care le pot lăsa în urmă -
și pe care probabil că ar trebui.

Când vorbesc despre Aaron,
trec foarte ușor la timpul prezent

și mereu am crezut
că asta mă face ciudată.

Și apoi am observat că toată lumea o face.

Și nu e pentru că suntem în negare
sau pentru că uităm,

ci pentru că oamenii dragi,
pe care i-am pierdut,

sunt încă foarte prezenți pentru noi.

Deci, atunci când spun
„Oh, Aaron este...”

E pentru că Aaron încă este.

Nu e în felul în care era înainte,

care era mult mai bun,

sau în felul în care persoane religioase
încearcă să-mi spună că el există.

El e permanent

și e prezent pentru mine.

Aici,

e prezent în munca mea,

în copilul pe care îl avem împreună,

în acești alți trei copii
pe care îi cresc,

care nu l-au cunoscut,
care nu-i împart ADN-ul,

dar care sunt în viața mea
tocmai pentru că l-am avut pe Aaron

și pentru că l-am pierdut pe Aaron.

El e prezent în căsnicia mea cu Matthew,

pentru că viața,
iubirea și moartea lui Aaron

m-au transformat în persoana
pe care Matthew a vrut să o ia de soție.

Deci n-am trecut peste Aaron,

ci am mers înainte cu el.

(Aplauze)

I-am aruncat cenușa lui Aaron
în râul lui preferat din Minnesota,

iar când punga era goală -

pentru că atunci când ești incinerat,
încapi într-o pungă de plastic -

încă era cenușă lipită de degetele mele.

Și aș fi putut să-mi bag mâinile în apă
și să le clătesc,

dar în schimb, mi-am lins mâinile
până au fost curate,

pentru că mi-a fost foarte frică să pierd
și mai mult față de cât pierdusem deja,

și am fost atât de disperată să fiu sigură
că el va fi mereu o parte din mine.

Și bineînțeles că va fi.

Pentru că atunci când îți vezi partenerul
cum se otrăvește timp de trei ani,

doar ca să poată rămâne în viață
încă puțin cu tine,

asta te marchează.

Când îl vezi cum trece de la omul sănătos
care era în noaptea când v-ați cunoscut

la nimic, asta te va marca.

Când îl vezi pe fiul tău,
care nu are nici doi ani încă,

mergând la patul tatălui său,
în ultima lui zi de viață,

ca și cum ar ști ce urmează
în câteva ore,

spunând „Te iubesc. Gata. Pa-pa.”

Asta rămâne cu tine.

Exact ca atunci când te îndrăgostești,
în sfârșit, cu adevărat

de cineva care te înțelege

și îți dai seama că „Oh, Doamne,
n-am avut dreptate.

Dragostea nu e o competiție
sau un reality show - e așa multă liniște,

este această undă invizibilă de liniște
care vă unește

chiar și când totul este un haos,

când totul se destramă,
chiar și când el nu mai e.”

Asta rămâne cu tine.

Obișnuiam să facem asta -

pentru că am mereu mâinile reci,
iar el e atât de cald,

îmi băgam mâinile reci ca gheața
sub bluza lui...

le apăsam de corpul lui fierbinte.

(Râsete)

Și lui nu-i plăcea deloc,

(Râsete)

dar mă iubea,

și după ce a murit,
am stat în pat cu Aaron

și mi-am pus mâinile sub el

și i-am simțit căldura corpului.

Nici nu vă pot spune
dacă aveam mâinile reci,

dar pot să vă spun

că am știut că este ultima oară
când voi face asta.

Și că acea amintire
va fi întotdeauna tristă.

Acea amintire mă va durea mereu.

Chiar și când voi avea 600 de ani
și voi fi doar o hologramă.

(Râsete)

Exact cum amintirea primei întâlniri
mă va face mereu să râd.

Durerea nu apare în vid,

ci alături de alte sentimente.

L-am cunoscut pe Matthew,
actualul meu soț -

lui nu-i place denumirea asta.

(Râsete)

dar e foarte corectă.

(Râsete)

L-am cunoscut pe Matthew, și...

s-a auzit acest oftat de ușurare
printre oamenii care mă iubesc,

ca și cum „Gata!

A reușit.

Are parte de un final fericit,
putem pleca acasă.

Am reușit.”

Și ideea asta e atât de atractivă
chiar și pentru mine

și am crezut în ea, dar nu era așa.

Am primit un nou capitol.

E un capitol așa bun -
Te iubesc, dragă -

e un capitol așa bun.

Dar mai ales la început,
era ca un univers alternativ,

sau una din acele cărți „alege-ți
propria aventură” din anii '80

în care se desfășoară
două scenarii diferite.

Mi-am deschis inima lui Matthew,

și creierul meu era ceva de genul
„Ți-ar plăcea să te gândești la Aaron?

La trecut, prezent, viitor,
să mergi în zona asta”, și am vrut.

Și dintr-o dată,
aceste două scenarii s-au desprins

și m-am îndrăgostit de Matthew,
ceea ce m-a ajutat să realizez amploarea

a ceea ce am pierdut când Aaron a murit.

Și la fel de important,

m-a ajutat să realizez
că dragostea mea pentru Aaron,

precum și durerea pentru pierderea lui

și iubirea pentru Matthew,
nu sunt forțe opuse.

Sunt doar două capete ale aceluiași fir.

Sunt același lucru.

Sunt... ce-ar zice părinții mei?

Nu sunt un caz special.

(Râsete)

Au avut patru copii, erau... sincer...

(Râsete)

Dar nu sunt. Nu sunt un caz special.

Știu asta, sunt complet conștientă

că toată ziua, în fiecare zi,
în toată lumea,

se întâmplă lucruri cumplite.

Tot timpul.

Cum am zis, persoană amuzantă.

Dar lucruri cumplite se întâmplă,

oamenii trec prin pierderi formative
și traumatice în fiecare zi.

Și parte din munca mea,

în podcastul ciudat pe care îl am,

uneori vorbesc cu oamenii

despre cel mai rău lucru
care li s-a întâmplat vreodată.

Și uneori, se referă la pierderea
cuiva pe care îl iubesc,

cândva, în urmă cu câteva zile,
săptămâni, ani, chiar decenii.

Și aceste persoane pe care le intervievez,

nu s-au închis în jurul acestei pierderi

făcând-o centrul vieții lor.

Ci au trăit, lumea lor a continuat
să meargă înainte.

Dar vorbesc cu mine, un străin complet,

despre omul pe care îl iubesc
și care a murit,

pentru că acestea sunt experiențele

care ne marchează și ne formează
la fel de mult precum cele fericite.

Și la fel de permanent.

La mult timp după ce primești
ultimul mesaj de condoleanțe

sau ultima masă caldă.

Nu ne uităm la oamenii din jurul nostru

cum experimentează bucuriile și minunile
vieții și le spunem să treacă peste, nu?

Nu trimitem o felicitare:
„Felicitări pentru copilul tău minunat”,

și apoi, după cinci ani, ne gândim,
„Încă o zi de naștere? Treci peste.”

(Râsete)

Da, am priceput, are cinci ani.

(Râsete)

Uau.

(Râsete)

Dar durerea e asemănătoare

cu a te îndrăgosti sau a avea un copil
sau a te uita la „The Wire” pe HBO,

pe care nu le înțelegi până când le faci.

Și odată ce le faci,
odată ce e dragostea sau copilul tău,

odată ce e durerea ta,
și ești în primul rând la înmormântare,

înțelegi.

Înțelegi că ce trăiești
nu e doar un moment în timp,

nu e un os care se va pune la loc,

ci că ai fost afectat de ceva cronic.

Ceva incurabil.

Nu e fatal, dar uneori
se simte ca și cum ar putea fi.

Și dacă n-o putem preveni pentru alții,

ce putem face?

Ce putem face în afară de a încerca
să ne amintim unul altuia

că unele lucruri nu pot fi reparate,

și nu toate rănile trebuie să se vindece.

Avem nevoie unii de alții
ca să ne amintim,

să ne ajutăm unii pe alții
să ne amintim,

că durerea este o emoție multifațetată.

Că poți fi și vei fi și trist, și fericit;
că vei fi îndurerat și capabil să iubești

în același an sau săptămână,
în aceeași răsuflare.

Trebuie să ne amintim că cineva
care suferă va râde și va zâmbi din nou.

Dacă sunt norocoși,
vor găsi chiar și dragostea din nou.

Și da, desigur, vor merge înainte.

Dar asta nu înseamnă că au trecut peste.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)