De ce vei eşua în a avea o carieră de succes

În acest discurs amuzant şi aspru în acelaşi timp, Larry Smith scoate la iveală, fără menajamente absurdele motive pe care oamenii le inventează când vine vorba de a-şi urma pasiunile. (Filmat la TEDxUW.)

Vreau să vă prezint în această după-amiază

de ce veți eșua în încercarea
de a avea o carieră excepţională.

(Râsete)

Sunt economist. O ocupaţie lugubră.

Sfârşitul zilei,
timpul pentru remarci deprimante.

Mă adresez doar celor care vor
o carieră extraordinară.

Ştiu că unii aţi hotărât deja

că vreţi o carieră bună.

Veți eşuaţi şi voi

(Râsete)

deoarece, ce veseli sunteţi
la gândul eşecului.

(Râsete)

Grupul de canadieni, cu siguranţă.

(Râsete)

Cei care încearcă să aibă cariere bune
n-o să reuşească,

deoarece locurile de muncă bune
sunt pe cale de dispariţie.

Există locuri de muncă extraordinare
şi cariere extraordinare

şi apoi, joburile cu muncă epuizantă,

mult stres, care îți epuizează energia
și-ți distrug sufletul,

şi nimic între cele două.

Aşa că cei ce caută joburi bune vor eșua.

Voi vorbi despre cei
care vor joburi grozave,

cariere excepţionale şi despre eşecul lor.

Prima cauză, indiferent
de câte ori ţi se spune:

„Dacă vrei o carieră de succes,
trebuie să-ţi urmezi pasiunea, visurile,

trebuie să urmezi

cea mai mare fascinaţie din viaţa ta”,

o auzi mereu

şi totuşi decizi să n-o faci.
Indiferent de câte ori urmăreşti

discursul lui Steve Jobs
la Universitatea Stanford,

decizi totuşi să n-o faci.

Nu prea înțeleg de ce n-o faci:

eşti prea leneş; e prea greu;

ţi-e teamă că dacă îţi cauţi
o pasiune şi n-o găseşti

o să te simţi ca un idiot,
aşa că inventezi tot felul de scuze

ca să nu-ţi cauţi pasiunea.

Astea sunt scuze, doamnelor şi domnilor.

Vom înşira o întreagă listă de motive

să nu faceţi ceea ce trebuie să faceţi

pentru a avea o carieră de succes.

De exemplu,
una dintre grozavele scuze este:

„Carierele excepţionale sunt,
în realitate pentru majoritatea

doar o chestiune de noroc,
aşa că voi aştepta

să vină norocul, iar dacă voi fi norocos

voi avea o carieră excepţională,
dacă nu, voi avea una bună.”

Dar o carieră bună nu există,
aşa că nu va funcţiona.

O altă scuză: „Da, există oameni speciali,

care-şi urmează pasiunea,
dar aceştia sunt nişte genii,

sunt Steven Jobs. Eu nu sunt un geniu.

Când aveam cinci ani
credeam că sunt un geniu,

dar profesorii mei s-au ocupat

să-mi scoată ideea asta din cap.”

(Râsete)

„Iar acum ştiu că sunt un om competent.”

Vedeţi voi, dacă am fi fost în anul 1950,

competenţa ne-ar fi asigurat

o carieră de succes,

dar, ce să vezi, suntem aproape în 2012

şi să susţii că eşti un om competent

te condamni singur cu o laudă ieftină.

Şi, bineînţeles, o altă scuză:

„Aş face asta, aş face-o, dar,

până la urmă, nu sunt un ciudat.

Toată lumea ştie că cei
care-şi urmează pasiunea în viaţă

sunt oarecum obsedaţi, puţin ciudaţi. Nu?

Ştii tu, la limita dintre nebunie
şi geniu.

Nu sunt un ciudat.
Am citit biografia lui Steve Jobs.

O doamne! Nu sunt o astfel de persoană.

Sunt o persoană drăguţă şi normală,

iar persoanele drăguţe şi normale

nu au pasiuni.

Dar, totuşi, vreau o carieră de succes.

Nu sunt pregătit să-mi urmez pasiunile,

aşa încât ştiu care e soluţia;

am o strategie.

E cea pe care mi-au
spus mămica şi tăticul.

Mămica şi tăticul
mi-au spus că dacă voi munci din greu,

voi avea o carieră bună.

Înseamnă că dacă munceşti
mult obții o carieră bună,

iar dacă muncești foarte, foarte
mult vei avea o carieră extraordinară.

Matematic are logică, da?”

Nici vorbă.

(Râsete)

Dar ai reuşit să te convingi
pe tine însuţi de asta.

Să-ţi spun un secret:

Vrei să munceşti?
Vrei să munceşti foarte, foarte mult?

Ei bine, o s-o faci, lumea în care trăim

îţi va da ocazia să munceşti pe brânci,

dar eşti sigur că asta îţi va aduce

o carieră de succes,
când totul dovedeşte contrariul?

Să presupunem că sunteți dintre cei

ce încercaţi să găsiţi adevărata pasiune.

Înţelegi că trebuie să o faci
şi nu-ți mai cauți de scuze.

Încerci să-ţi cauți pasiunea

şi eşti fericit.

Ai găsit ceva de care eşti interesat.

„Am ceva ce mă interesează”, îmi spui.

Zici: „Am ceva care mă interesează.”

„Minunat! Şi ce încerci să-mi spui?”

„Că mă interesează ceva.”

Întreb: „E o pasiune?”

„E ceva ce mă interesează”, spui tu.

„Un interes comparat cu ce?”

„Ei bine, mă interesează asta.”

„Şi cu restul activităţilor
umane cum rămâne?”

„Nu mă interesează.”

„Le-ai considerat pe toate?”

„Nu, nu tocmai.”

Pasiunea e iubirea ta cea mai mare iubire.

Pasiunea te va ajuta să creezi

expresia cea mai înaltă a talentului tău.

Pasiunea și interesul
nu sunt acelaşi lucru.

Ai putea merge la iubita ta să-i spui:

„Căsătoreşte-te cu mine!
Eşti interesantă.”

(Râsete)

Nu va accepta. Vei muri singur.

(Râsete)

De ce ai nevoie într-adevăr e pasiune.

E mai presus de interes.

Îți trebuie 20 de preocupări interesante

dintre care una te captivează

mai mult decât orice,
abia atunci poate ți-ai găsit

marea dragoste,
comparativ cu toate celelalte

care te interesează. Asta-i pasiunea.

Un prieten de-al meu
a cerut-o în căsătorie pe iubita lui.

Era o persoană cu raţiune economică.

I-a spus iubitei: „Hai să ne căsătorim,

Să ne unim interesele.”

(Râsete)

Aşa a făcut.

„Te iubesc cu adevărat”, a spus.
„Te iubesc profund.

Te iubesc cum n-am iubit nicio femeie.

Te iubesc mai mult decât
pe Mary, Jane, Susie, Penelope,

Ingrid, Gertrude, Gretel.”

Eram într-un program de schimb
german pe atunci.”

(Râsete)

„Te iubesc mai mult decât...”

Bine! Ea a părăsit încăperea la jumătatea

enumerării iubirii lui pentru ea.

După ce şi-a revenit din uimirea
de a fi respins,

a concluzionat că a scăpat
ca prin urechile acului

din a se căsători
cu o persoană iraţională,

deşi s-a gândit ca la următoarea

cerere în căsătorie
să nu mai listeze toate femeile

pe care le-a audiat pentru acest rol.

(Râsete)

Dar ideea rămâne.
Trebuie să ai alternative

ca să afli care ți-e destinul.

Sau poate ţi-e frică de cuvântul „destin”?

Te sperie acest cuvânt?

Despre asta vorbim,
iar dacă nu eşti în stare să găseşti

cea mai înaltă expresie a talentului tău
şi te mulţumeşti

cu ceva „interesant”,
ce o mai fi însemnând asta,

ştii ce ți se va întâmpla
la sfârșitul vieții?

Prietenii şi familia vor veni la cimitir,

iar pe piatra funerară

va sta scris:

„Aici odihneşte un distins inginer
care a inventat velcro.”

Dar ce ar fi scris pe acea piatră,

într-o viaţă alternativă,

ce ar fi scris dacă ai fi dat
frâu liber talentului:

„Aici odihneşte ultimul laureat
al premiului Nobel pentru fizică,

care a formulat Teoria Câmpului Unificat

şi a demonstrat practicabilitatea
propulsiei warp.”

(Râsete)

Într-adevăr, velcro.

(Râsete)

Una e o carieră extraordinară,

iar pe cealaltă o oportunitate pierdută.

Dar, până la urmă, unii dintre voi,

în ciuda tuturor acestor scuze,

vă veţi găsi adevărata pasiune

şi totuşi veţi eşua.

Veţi eşua

pentru că n-o veţi face,

deoarece veţi fi inventat o nouă scuză,

orice scuză, pentru a nu lua atitudine,

iar această scuză am auzit-o
de atâtea ori:

„Da, aş vrea să am o carieră
extraordinară,

dar...

relaţiile umane contează
mai mult decât orice realizare.

Vreau să fiu un prieten extraordinar,
un soţ de excepţie,

un părinte excepţional
şi n-o să sacrific toate astea

de dragul unei mari realizări.”

(Râsete)

Ce vrei să-ți spun?

Chiar vrei să spun acum:

„Pe bune, jur, nu lovesc copii”?

(Râsete)

Uite ce imagine ţi-ai creat
despre lumea în care trăieşti.

Eşti un erou indiferent de ce faci,

iar eu, sugerez subtil

că pentru a dori o carieră de succes
trebuie să urăști copiii.

Ei bine, nu urăsc copiii. Nu-i lovesc.

Da, rătăcea un copil prin clădire
când am ajuns aici,

dar nu, nu l-am lovit.

(Râsete)

A trebuit, bineînţeles, să-i spun
că e o clădire pentru oamenii mari

şi să iasă afară.

A mormăit ceva despre mama sa

şi i-am spus că o să-l găsească
oricum şi dacă iese afară.

Ultima dată când l-am văzut
era pe scări, plângea.

(Râsete)

Ce pămpălău.

(Râsete)

Dar ce vrei să spui?
Asta te aştepţi să spun.

Chiar crezi că e potrivit

să foloseşti...

copiii

pe post de scut?

Ştii ce o să se întâmple într-o bună zi,

părinte ideal ce eşti?

Copilul va veni la tine
într-o zi şi va spune:

„Ştiu ce vreau să fiu.

Ştiu ce vreau să fac cu viaţa mea.”

Eşti fericit. E exact ce-ai vrut să auzi,

deoarece copilul tău e bun la matematică

şi ştii că-ţi va plăcea ceea ce urmează.

Copilul tău spune: „M-am hotărât:

vreau să devin magician,

vreau să fac trucuri magice pe scenă.”

(Râsete)

Şi tu ce-i spui?

Îi spui:

„Ştii, e destul de riscant,

s-ar putea să nu reuşeşti.
Nu se câştiga bani din asta.

Nu ştiu, copile,

cred că ar trebui să te mai gândeşti.

Eşti atât de bun la matematică,
de ce să nu...”

Şi copilul te întrerupe spunând:

„Dar acesta e visul meu!
Asta vreau să fac!”

Şi tu ce-i vei spune?

Ştii ce-i vei spune?

„Uite, am avut şi eu un vis cândva,
dar...

Dar...”

Cum o să închei propoziţia, cu „dar”?

„Dar! Am avut şi eu un vis cândva,
dar mi-a fost frică să-l urmez.”

Sau îi vei spune:

„Am avut şi eu un vis cândva, copile,

dar apoi te-ai născut tu.”

(Râsete)

(Aplauze)

Chiar vrei să-ţi foloseşti
familia ca scuză?

Chiar vrei să te uiţi la soție și copii

şi să vezi nişte gărzi de carceră?

Iată ce puteai să îi spui copilului

când îți spune: „Am un vis.”

Puteai să-i spui copilului,
privindu-l în ochi:

„Bravo copile, dă-i bătaie!

Aşa cum am făcut şi eu.”

Dar nu vei putea să-i spui asta,

pentru că n-ai făcut-o, astfel că nu poţi.

(Râsete)

Şi astfel, păcatele părinţilor

se răsfrâng asupra bieţilor copii.

De ce să găseşti în relaţiile
dintre oameni

un motiv să nu-ţi urmezi pasiunea?

Ştii foarte bine de ce.

În adâncul inimii tale, ştii răspunsul

şi sunt extrem de serios acum.

Ştii foarte bine de ce te cuibăreşti

în relaţiile tale cu ceilalţi.

Pentru că îţi este...

Ştii tu ce îţi este.

Ți-e frică să-ţi urmezi pasiunea.

Ți-e frică să nu fii ridicol.

Ți-e teamă să încerci
pentru că s-ar putea să eşuezi.

Prieten, soţ, părinte extraordinar,
cariera extraordinară.

Nu constituie astea un tot? Nu asta eşti?

Cum poţi să fii una fără cealaltă?

Dar ţi-e teamă.

Şi de aceea n-o să ai niciodată
o carieră de succes,

decât dacă...

„decât dacă” sintagma
cea mai evocativă a limbii...

„decât dacă”.

Dar „decât dacă” e în strânsă legătură

cu şi mai terifianta frază:

„oare dacă...”

„Oare dacă aş fi...”

Dacă îţi va trece vreodată
prin minte acest gând,

va durea enorm.

Iată, aşadar, multele motive

din cauza cărora n-o să reuşeşti

să ai o carieră excepţională,

decât dacă...

Decât dacă!

Vă mulţumesc.

(Aplauze)